Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

• E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
• Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

• Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

• Dacă cheamă poliția?
• Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
• Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

• Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

• Nu am nicio idee.
• Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
• Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
• Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”