Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Iolanda, Scriu

Iolanda Știreanu – urmează…

March 5, 2018by Oana MujeaNo Comments

Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

 

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

  • E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
  • Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

  • Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

  • Dacă cheamă poliția?
  • Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
  • Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

  • Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

  • Nu am nicio idee.
  • Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
  • Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
  • Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”
Iolanda, Scriu

Nimeni nu merită să fie prea fericit…. Scurt fragment – Iolanda Știreanu

December 23, 2017by Oana MujeaNo Comments

În urmă cu un an

 

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

  • Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

  • Da, zic nervoasă deschizând brusc.
  • Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

  • Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

  • Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

  • Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

  • Cât am băut?
  • Acum sau aseară?
  • Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

  • Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

  • În fine, în seara asta nu merg niciunde.
  • Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Iolanda

Atunci când mi-am visat moartea… Iolanda Știreanu (din spatele cortinei)

December 5, 2017by Oana MujeaNo Comments

Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

  • Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

  • Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.

Recenzii și baliverne

Marile Minciuni Nevinovate – Cartea bate filmul

June 1, 2017by Oana MujeaNo Comments

Știu, știu, cam toți ați văzut măcar primul episod regizat de cei de la HBO, dar măcar ați încercat cartea?

marile-minciuni-nevinovate_1_fullsize

Recunosc că am comandat-o din plictiseală, și, firește, nu mai știam ce să fac cu banii. Nu, adevărul e că atunci când am comandat “În ape adânci” nu am văzut altceva care să-mi mai atragă atenția pe la editura Trei și am zis: “hai, mă, fie, să vedem”. Ideea e că am văzut primul episod. Mi s-a părut drăguț, dar nu suficient pentru a urmării întreaga mini-serie. După ce v-am povestit despre “În ape adânci”, plictisită de net, televiziune și alte tâmpenii, am zis să mă apuc de “Marile minciuni nevinovate”. Hmm, da, m-a captat repede.

Ce am observat imediat după ce am terminat-o și am mai urmărit două episoade din film? Ei, bine, da, iar nu se respectă cartea, iar se întâmplă lucruri care în carte nu s-au întâmplat. Așa că am renunțat cu totul la serial, care, da, e și cam siropos.

Romanul acesta începe cu o crimă sau un accident. Firește că nu avem de unde să știm, pentru că acțiunea începe cu șase luni în urmă. Madeline e o tipă la patruzeci de ani, vârstă pe care o împliniște exact când o cunoaște pe Jane, cea mai tânără mămică. Pentru că Madeline “vrea să salveze o gloată de adoleșcenți” în timp ce-și duce fiica cea mai mică la grădiniță, își sucește glezna. Jane care vede totul și care avea același traseu cu Madeline,la grădiniță, împinsă de fiul ei se duce să o ajute. Și așa se leagă cea mai frumoasă prietenie. Alături de cele două, desigur, vine și Celeste cea mai frumoasă, mai bogată și mai norocoasă femeie din oraș, cel puțin aparent.

Totul începe cu prima zi de grădiniță când băiețelul lui Jane, Ziggy este acuzat de o fetiță că a strâns-o de gât. De aici mamele se împart în tabere, desigur, Madeline care e o luptătoare rămâne alături de Jane, la fel și Celeste. Însă asta e doar tragedia lui Jane. Tânără, atât de tânără că este confundată cu o bonă, misterioasă, cu un trecut sumbru și dureros.

Tragedia cea mai mare, mai reală și cea mai bine ascunsă, în schimb, este a lui Celeste. În ciuda vieții ei aparent perfecte alături de un bărbat de o frumusețe răpitoare și plin de bani, aceasta, de dragul gemenilor, acceptă abuzurile fizice ale soțului, aproape convingându-se că sunt din vina ei. Celeste trece printr-o adevărată luptă ea cu ea, dar, în același timp încearcă să o susțină și pe Jane, până când Jane îi dezvălui cel mai mare secret al ei și atunci Celeste înțelege că trebuie să oprească abuzul asupra ei și s-o protejeze pe Jane.

Spuma, desigur, este Madeline. Are și ea proprii demoni. Un fost soț care s-a mutat cu soția extrem de tânără și cu fiica lor în orașul ei, dar și o fiică adolescentă din relația cu fostul care îi provoacă suferințe. Cu toate astea Madeline e hotărâtă să-și apere prietenele chiar în ciuda actualului soț, dar mai ales în ciuda Renatei și a celorlalte mame care o acuză pe Jane și pe fiul acesteia.

Întreaga carte este presărată cu mărturiile accidentului sau crimei, dar, până la final, nu veți ști cine a fost ucis. Asta dacă nu ați văzut filmul, care pun pariu că a pierdut niște lucruri interesante. Cum s-a ajuns la o crimă și ce legătură au cele trei? Vă garantez că merită citită. Are tot ce vă doriți: dragoste, ură, răzbunare, iertare, pasiune, crimă. Ce ați putea dori mai mult?

Ritmul e alert și cu fiecare pagină o să doriți să înțelegeți mai mult. Da, o carte de 9,50 pe care o recomand cu drag. Unde mai pui că e și amuzantă…

Recenzii și baliverne

Nimic nu e ceea ce pare și nici o apă adâncă nu e prea adâncă – “În ape adânci!” – Paula Hawkins

May 29, 2017by Oana MujeaNo Comments

in-ape-adanci-paula-hawkins

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Recenzii și baliverne

Pet – Animal de companie

December 7, 2016by Oana MujeaNo Comments

cwlmdwjweaa2ymn

Unul dintre cele mai ciudate filme.

Care pe care, cine pe cine

Ei, da, “Pet” sună bine, te gândești, oarecum, la niște animăluțe drăguțe care trec prin niște peripeții. Dar nu, v-ați gândit prost. Sigur, personajul principal, adică el, lucrează la ecarisaj. Iubește câinii de care are grijă și suferă atunci când nu sunt adoptați și trebuie eutanasiați. Asta până o întâlnește pe ea într-un autobuz și și-o amintește, pentru că, desigur, fuseseră în același liceu. Doar că ea nu îl bagă în seamă, el fiind genul acela care rămâne pămpălău și după liceu. Omul încearcă să o invite la o cafea, la cină, etc, dar nu îi iese, așa că trece direct la răpire.

Cine e mai nebun?

Debutează ca un film plictisitor cu el obsedat de o ea. El decide să o răpească, da, știu, până la jumătatea filmului stai și te întrebi de ce dracu’ nu închizi. Dar după ce o răpește începe partea bună sau nebună a lucrurilor. Nu, nu o închide într-o cușcă pentru că o iubea, cu toate că o iubea, dar nu ăsta e motivul. Adică e exact ceea ce nu v-ați aștepta niciodată să se întâmple, tocmai de aceea nici nu vă spun. E mult prea tare, trebuie să descoperiți singuri. La început te întrebi care e mai nebun, apoi răspunsul devine evident, niciunul nu stă bine cu rotițele. 

Care-i răpitorul și care victima?

Da, și asta începe să devină o întrebare. Una la care sigur veți primi răspuns. Răsturnările de situație și războiul psihologic fac parte dintr-o intrigă bine construită. Culmea e că se iubesc reciproc, dar fiecare având un alt motiv. Nebunia, paranoia, sociopatia, de fapt și de drept, sunt personajele principale.

Pentru iubitorii genului thriller psihologic recomand. Ideea este fabuloasă, poate nu foarte bine pusă în scenă, dar fabuloasă. 

Recenzii și baliverne

Când ești pasager prin propria viață

March 29, 2016by Oana MujeaNo Comments

2614_854c5564

EU SUNT UMBRA. EU SUNT VICTIMA. EU SUNT UCIGAȘUL. EU SUNT ȚINTA.
PENTRU A SCĂPA, AM O SINGURĂ SOLUȚIE: SĂ FIU ALTUL.
ȘI DACĂ ALTUL ÎNSEAMNĂ EU ÎNSUMI?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele „fugi psihice”. Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin…
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris… Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. — Le Figaro littéraire

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane.

Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. — Le Point

 

Pot spune cu o încântare inimaginabilă că este cea mai tare carte a anului. Știu, s-a tot spus că “Fata din tren” e thrillerul anului, dar nu, trebuie citit “Pasagerul” un thriller psihologic de mare angajament. Scris impecabil. Subiect psihologic genial, acțiune polițistă minunată. Nu știu, am doar cuvinte de laudă și nu am ce să spun mai mult. Trebuie doar s-o citiți, nimic mai mult.

Recenzii și baliverne

“Anii Pierduți” un thriller acceptabil.

March 11, 2016by Oana MujeaNo Comments

anii-pierduti-mary-higgins-clark-1021-600x900

Mary Higgins Clark este considerată regina suspansului din America. O fi, mie nu mi-a dat aceeași impresie, dar nici nu pot spune că e o carte rea.

Jonathan Lyons, specialist în Biblie, crede că a descoperit cel mai rar pergament din lume – o scrisoare a lui Iisus Hristos. Un pergament furat din Biblioteca Vaticanului prin anii 1500, care, dacă ar fi autentificat, ar putea deveni cel mai venerat document din istorie şi, cu siguranţă, cel mai râvnit şi mai valoros obiect din lume.Sub promisiunea că vor păstra secretul, Jonathan se consultă cu câţiva experţi. După doar câteva zile, Jonathan este găsit mort în propriul birou, iar soţia lui, bolnavă de Alzheimer, este descoperită într-un dulap, incoerentă şi strângând la piept arma crimei. Și-a ucis oare soţul într-un acces de gelozie, aşa cum afirmă poliţia? Sau moartea lui trimite la o chestiune mai amplă: cine a intrat în posesia pergamentului nepreţuit, acum dispărut?Răspunsul îl va da fiica lor, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, hotărâtă să-și dezvinovăţească mama şi să descifreze adevăratul mister din spatele morţii tatălui ei.
Mi-a plăcut în mod deosebit rolul mamei sale și, chiar dacă am știut de la început cine e criminalul și i-am cunoscut și motivele, tot mi s-a părut destul de interesant să văd cum o să ajungă fiica sau detectivii la această concluzie. Trebuie să recunosc că jocul a fost destul de bun, iar rorulie bine conturate. Și cu toate astea, vă spun de pe acum, să nu vă așteptați la vreo poveste istorică, pentru că scrisoarea lui Iisus, chiar dacă e importantă, nu e de prea mare interes. Adică trebuie să vă așteptați la o carte de suspans cu ceva elemente biblice amintite ici și colo.

Promovare, Recenzii și baliverne

Dickensian

January 16, 2016by Oana Mujea2 Comments

dickens-christmas-walk-705x320

Trebuie să recunosc că-mi place. Nu m-am mai uitat de ceva vreme la un serial. Urmăresc câteva destul de bune când și când. Când am văzut că a apărut Dickensian m-am gândit că se reia “Poveste de Crăciun” a lui Charels Dickens, dar nici vorbă de așa ceva. Mă rog, ba da, dar nu.

De fapt este un serial polițist care conține toate personajele din “Poveste de Crăciun”. Se menține perioada. Scrooge, face ce știe el mai bine, adică dă bani cu camătă, în timp ce partenerul său Marley este ucis. Aici este adevărata poveste. Pe lângă viața celorlalte personaje în jurul cărora scenaristul s-a învârtit foarte frumos: vieți ruinate din cauza averilor, fericirea e mai mare a celor săraci, căsătorii aranjate, hoți, târfe și “domni” în toată regula care vor să pună mâna pe banii doamnelor. Depravarea, firește, nu lipsește. Oricum Londra acelor timpuri a fost una a depravării ipocrite. Toți erau domni, dar toți urmăreau ceva. Mă rog, nu cred că s-a schimbat mare lucru în sensul acesta nici acum.

Oricum, povestea se învârte în jurul morții lui Marley. Ucigașul trebuie găsit, chiar dacă victima a fost de o depravare și o răutate ieșită din comun. Dar când e crimă, e crimă.

Dacă vă place Dickens și dacă vreți să vedeți povestea din jurul poveștii, Anglia aceea întunecată, searbădă, plină de petreceri, dar și de sărăcie, atunci chiar recomand serialul. Este o adevărată încântare pentru orice iubitor al lui Dickens, dar mai ales este o adevărată încântare să privești lumea de atunci după ce a avansat atât de mult totul. Eu zic să vă bucurați de serial, face parte din categoria celor foarte bune.

dickensian-holding_c21_620x348121

Iolanda

Azi e vorba despre ea…

January 13, 2016by Oana MujeaNo Comments

De-ce-cuceresc-fetele-rele-toti-barbatii-

Ospiciul IX

 

Camera în care au mutat-o era mai mare, mai luminoasă, avea două paturi și două birouri și o baie proprie cu un wc așa cum se cuvine și un duș micuț. Oricum, mult mai bine decât să meargă la dușurile comune. O anunțaseră de dimineață că un domn foarte bogat își internează fiica și ar dori să nu stea singură în cameră pentru că uneori stă nemișcată cu orele, iar lui îi e teamă să nu moară așa.

Gina nu a avut nimic împotrivă. Nu o speria moartea, iar dacă tipa cea nouă era tăcută și nemișcată cu atât mai bine. În plus îi dăruise și rezerva aceasta minunată, unde avea chiar și o noptieră, nu că i-ar fi folosit la ceva ținând cont că hainele și obiectele personale erau ținute într-un fel de dulap comun, iar fiecare obiect era etichetat pentru a ști cui aparține.

Sigur că dacă Gina ar fi fost o sinucigașă ar fi reușit să se spânzure cu furtunul de la duș, dar presupunea că Simion nu crezuse că avea să încerce așa ceva și chiar dacă ar fi făcut-o lui nu-i păsa.

La ora unsprezece și douăzeci de minute, după cum arăta ceasul din hol, un bătrân a pășit timid alături de o femeie frumoasă, brunetă, înaltă, cu privire pierdută, și de Andra. Asistenta i-a zâmbit și a salutat-o fluturându-și mâna. Apoi s-a apropiat și a șoptit cu blândețe:

– Aceasta este noua ta colegă, se numește Diana.

Gina a salutat dintr-o mișcare a capului, însă Diana nu a făcut nici un gest. Tatăl pacientei s-a scuzat repede.

– Până se obișnuiește.

Gina nu a spus nimic. Din partea ei putea la fel de bine să rămână mută, să se facă ghem în marginea patului și să putrezească acolo. Cu toate astea îi părea rău de ea, dar nici nu avea de gând să poarte discuții interminabile doar de dragul de-a nu se plictisi. Oricum ea nu se plictisea niciodată. Mintea Ginei era într-o călătorie continuă și rare ori revenea la ospiciu.

Andra i-a prezentat Dianei camera sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale Ginei. Femeia părea să nu aibă nici o reacție. Gina avea impresia că dacă ar fi pus-o într-un coteț plin de gâniaț pentru ea ar fi fost același lucru. Femeia s-a așezat pe patul din stânga și și-a priponit privirea spre fereastră. De acolo se vedeau copacii seculari, băncile și nebunii care își făceau plimbarea dinainte de prânz.

– Poate că azi ar fi mai bine să mănânce în cameră, i s-a adresat Andra lui Mihai.

Mihai a refuzat din privire. Gina putea să-și dea seama de asta. Nu studiase niciodată limbajul trupului, dar pentru ea era aproape înnăscută această percepție. Desigur, erau și momente în care dădea greș, dar destul de puține și mai mult pentru că nu le acorda atenția cuvenită.

Andra l-a tras de o parte pe tatăl noii paciente lăsând-o astfel pe Gina în afara discuției, dar, în cele din urmă nu era suficient de curioasă pentru a ști ce se întâmplă de fapt. A intrat în cameră și și-a studiat noua colegă. Aceasta continua să privească fix spre ceva anume. Nu-și dădea seama dacă copacii erau cei care-i atrăgeau privirea sau pacienții care se plimbau de colo-colo fără un scop anume.

A privit-o fix preț de mai multe minute, pentru că știa că atunci când faci lucrul ăsta celalălalt începe să se simtă deranjat, dar pe Diana părea să nu o deranjeze, de parcă ea nici n-ar fi existat acolo. Continua să o fixeze când Andra și bătrânul au invadat din nou spațiul.

– Gina, i s-a adresat asistenta, știu că preferi să iei prânzul în cameră, dar doar pentru astăzi te-ai supăra dacă ai merge cu Andra în sala de mese?

Femeia aceea tot nu se mișca, de parcă nici nu auzea, nici nu simțea și poate, Dumnezeu știe, nici nu vedea.

– Și cum o s-o luăm de acolo? Stă așa de când a venit.

– Nici o grijă, i s-a adresat cu durere în glas tatăl, va merge.

Gina dădu plictisită din umeri.

– În fine, dacă ziceți voi, n-am nimic împotrivă să mănânc cu toți ceilalți. Dar de ce ea nu poate mânca aici?

– E mai delicat, a explicat Andra. Trebuie s-o învățăm pe Diana să se integreze.

Roșcata a studiat-o din nou. Integrare pe dracu’, femeia aia era o moartă vie, nu avea să se integreze în veci. Dar nici nu dorea să se contrazică cu asistenta. Măcar pe ea o plăcea și dacă așa considera tac-su, cine era ea să se opună? Măcar de ar fi avut și ea un tată care măcar să vină s-o vadă. Sigur, avea unul, dar nu părea să-i pese prea tare, pentru că de mamă nici nu-și punea problema.

– Da, a mârâit Gina, s-o integrăm.

Andra a părut mulțumită, dar bătrânul a privit-o într-un fel care i-a displăcut. Probabil că simțea că se ia de “fetița” lui, ceea ce nu era în intenția ei cu siguranță. Așa că a încercat să aplaneze orice s-ar fi putut dovedi a deveni un conflict mai târziu.

– O să am grijă să fie bine, chiar dacă nu sunt sigură că asta ar intra în grija mea, dar cel puțin o să merg cu ea la masă și în parc și o să mă asigur că va fi în siguranță.

Chipul bătrânului s-a destins, ba chiar s-a repezit spre ea și i-a sărutat ambii obraji, ceea ce a uimit-o, dar i-a dat și un sentiment de bine. Până la urmă cineva își punea baza în ea că va avea grijă de o persoană reală, rigidă, desigur, dar reală. Nimeni nu-i mai acordase încrederea asta până atunci.

În același timp Lala voia să râdă, nu știa că Mihai poate fi un actor atât de bun.

Și-au luat la revedere. Bătrânul a sărutat creștetul fetei lui, dar ea nu a reacționat nici de data asta. Apoi i s-a adresat Ginei conspirativ.

– Să nu te sperii, uneori începe să vorbească din senin și spune că vede tot felul de lucruri. Are halucinații cu ochii deschiși.

– Cine nu le are? a șoptit femeia.

Bărbatul părea că nu dăduse nici o importanță acestei remarci, dar atât el, cât și presupusa fiică au “înregistrat” ca pe bandă.

După ce bătrânul a plecat Andra a mai rămas o clipă.

– Diana e o pacientă mai specială. Dacă îți face probleme apeși butonul de panică.

– Și dacă-i fac eu ei?

Asistenta a zâmbit.

– Să sperăm că va înțelege să facă același lucru, dacă nu…

Au râs amândouă complice.

“Blonda asta se pricepe”, gândi Iolanda. “O joacă așa cum face pisica cu ghemul, o să fie un sejur al dracului de interesant”.

Andra a plecat și ușa s-a închis în urma ei. Gina nu avea de gând să stea să o fixeze pe colega ei până la ora prânzului, așa că s-a așezat la birou, a deschis caietul de muzică și a început să compună. Își dorise demult să facă asta, dar în casa aia nu a avut niciodată curaj, acum avea.

Page 1 of 212»

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics