Am tot evitat subiectul, dar văd că n-am cu cine.

Am spus și o repet. De stânga fiind, sunt ani de zile în care am evitat să pun ștampila pe PSD, pentru că nu merita efortul – acum nu știu dacă domnul e PSD-ist ori ba, dar nici nu contează atâta timp cât lucrează pentru Consiliul Județean și își permite, pubilc, să-mi spună mie că sunt penibilă. Da, eu sunt penibilă, dar și din banii mei iei salariul ăla de nu-l meriți. Că dacă vă caută cineva la opt în CJ, dimineața, zic, abia dacă dai de doi, trei aiuriți care oricum se trezesc pe la douăsprezece și la șaisprezece pleacă acasă.

Una peste alta în urmă cu doi ani, pe plan local ați obținut votul meu din două motive: Primarul de la Mioveni pentru care am dat vot pentru tot județul, dar doar pentru el și candidatura lui Pendiuc, adică a fost un vot anti. Dacă nu ați înțeles schema vă desenez mai târziu.

Una peste alta, desigur, sunt mulți primari în județul ăsta, de stânga, care primesc de la CJ doar șuturi, oameni mișto care chiar vor să facă treabă, dar cu cine? N-au cu cine. Pe de altă parte, vorbind strict de Pitești, frate, nu le mai ajungi la nas. Au ieșit, s-au milogit, au fost și oameni în campanie, apoi gata, s-a întors roata. Acum sunt zei. E, hai! Penibili sunteți voi că în loc să vă vedeți de treabă stați pe Facebook să urlați la cetățeni când nu vă convine ceva. De parcă CJ-ul ăla ar fi al vostru de acasă. Sincer, sincer, aveți noroc cu Simona Brătulescu că nu fac târâș cu voi. Cred că e singura din toată instituția aia care a rămas om și care mai și știe ce face. Ea și Insituția Prefectului, restul, dacă se poate, Facebook, bârfă, băgat bani în buzunar și productivitate zero. Penibil e faptul că unul care a terminat Spiru se crede superior ălora care chiar au făcut școli.

Eu am tot tăcut, dar ajunge. De promis știți să promiteți, dar de făcut… NIMIC. ASTA E PENIBIL!

Și v-o spun așa, din suflet, pe criterii personale. Nu mai vedeți votul meu decât dacă, cumva, mă mut în Mioveni. Altfel, singurii care m-au convins până acum că sunt oameni sunt Țărăniștii – și vorbesc strict de Argeș – și cei de la ALDE. Și, repet, cu excepția unor primari PSD pe care eu, din păcate, nu am cum să-i votez.

Dacă tot suntem la capitolul penibili, hai să nu-i las nici pe PNL-iști.

Citeam ieri sau poate azi, o minunată știre despre cum s-a încordat Miuțescu că e paralizat județul sub nămeți. Așa și? Adică domn’ președinte zice că dacă era el șeful CJ-ului nici nu mai îndrăznea să ningă și dacă cumva, Doamne fere’, îndrăznea fulgul să cadă, acum era ca în palmă. Trotuare, străzi, sate, ce să zic, minunea de pe lume. Da, știu, așa se vede și în mintea mea când nu sunt cu fundul pe acel scaun. Așa zic și eu, dacă aș fi fost… da, mă rog, dormeam liniștită cu o sută de milioane pe lună în buzunar. Hai, mai lăsați și voi gargara. Dacă vreți nu aveți decât să deszăpeziți. Cine vă ține? Dați exemplu ca pe timpul lui Ceaușescu. Da, voi cei din PNL, să vă văd cu lopata în mână ajutându-i pe ăia care chiar nu pot ieși din nămeți, că din gură e ușor tare să dai.

N-am apucat să fac poze, așa cum am mai spus. Ba din lipsă de baterie, ba din lipsă de timp. Dar tot am pus și noi mâna pe trofeu măcar așa, puțin.

Eh, aș putea spune din culise, dar ce sens mai are? Important e că a ieșit bine. Important e că acești copii care au muncit trei luni de zile, care s-au dedicat concursului și-au primit și răsplata.

Să fim serioși, premiul e un nimic, în comparație cu cât s-o fi câștigat în spate, adică cât a câștigat Pro TV-ul, dar nu asta contează, important e că tinerii de la Bascov au învățat să lupte pentru ei. Și au făcut-o cu atâta dragoste, pasiune și bucurie că încep și eu să cred că, poate, țara asta mai are o șansă.

Nu zic că ceilalți copii, concurența, nu au fost minunați. Unii dintre ei, serios vorbind, atât de dulci, atât de pasionați și plini de viață. Dar, din păcate, dacă ne uităm cu atenție, tot părinții îi strică. Atâtea orgolii, atâtea meschinării, cum să învețe copilul să piardă cu demnitate, cum să învețe să nu judece, să nu bârfească, să nu fie un necioplit, dacă asta văd de la părinți și, respectiv, de la coregrafii lor, care nu s-au lăsat mai prejos în jigniri. De parcă n-ar fi fost toți tineri, de parcă n-ar fi muncit toți și de parcă unii sunt zei și alții ciume. Da, acei copii au învățat că noi suntem țigani, ciume, mafioți… de ce?, pentru că orgoliile celor mari sunt nemăsurate. În loc să îi susțineți și să-i încurajați voi nu faceți decât să le arătați fața urâtă a lumii, fețe foastre urâte și sufletele voastre pline de venin.

Deagaba avem tineri excepționali, dacă acasă văd ura, răutatea, răzbunarea și alte lucruri oribile.

Asta a fost tot ce am regretat din culisele PRO TV-ului, bine, da, a mai fost și frigul îndurat, dar să zicem că nu te pui cu vremea.

În rest ce să spun: copiii ăștia minunați, pe lângă dansurile lor populare au mai învățat o coregrafie de latino în două zile și jumătate. Coregrafie care a început cu Cristi Miu, pe care am mai schimbat-o și eu și mai apoi și cel mai bun coregraf din județ, domnul Oancea. Așa că în două zile jumătate au învățat din mers tot ce ne-a trecut nouă prin cap. A, să nu uit, a mai schimbat și Lorena Toma la ea 🙂 Nu cred că le-a fost ușor nici lor să ne asculte pe fiecare în parte și să se adapteze după cum ne venea nouă, dar nu s-au plând niciodată, jur, nu i-am auzit să zică nimic. Au făcut tot și au făcut bine. Iar reprezentația finală a fost magistrală. Le-a ieșit mai bine decât la orice repetiție. Vorba unuia dintre băieți: “Așa suntem noi, arătăm ce putem în fața camerelor, nu la repetiții” 😀 Minunați, jur, minunați!

Am mare încredere în voi. Toți ați fost la înălțime.

M-am tot gândit când cineva apropiat mie, foarte apropiat, mi-a spus că ar trebui să schimbăm DEX-ul limbii Române după limbajul procurorilor. Nu, nu sunt de acord cu asta, dar le-aș putea scrie eu unul, universal, să se priceapă ei între ei și să știm și noi. Zic că n-ar fi rău să băgăm “a paradi”, conform dex-ului din mințile lor proprii sau celelalte expresii. Nu le mai țin minte pe alea ale Codruței și nici n-am chef la ora asta să fac o analiză amplă. Dar vă cer vouă ajutorul. Un articol la mai multe mâini. Aștept sugestiile voastre începând de azi până lunea viitoare. Le vom alege pe cele mai bune și pe cele mai “puternice”. Apoi îl vom traduce și îl vom trimite în toată lumea. Măcar să ne aliniem cu toții la un limbaj globalizat comun. Zic că merită România să iasă în față măcar cu atâta lucru.

Să-i ajutăm zic. Ce părere aveți? Îmi dați mâna voastră de ajutor?(sic)

Băi, nene, dar niciunul să nu-l întrebe pe bunul președinte dacă a venit la mișto să facă conferință?

Dar înainte de orice aș vrea să ascultați asta. Nu de alta, dar eu tot sunt blondă fără subiect și predicat 😉

Și acum tot o întrebare mai am, pentru jurnaliștii care au fost la conferința lui Werner, mai puțin Sorina Matei care a făcut cât toți. Băi, dar niciunul să-l întrebați, totuși, de ce puii mei “ai venit, mă, nene, mă, să-ți bați joc de noi? Să ne spui că nu ne spui?” Hai că își bate joc de jurnaliști e una, că puteți să o faceți reciproc, dar se pare că își bate joc și de ăia care l-au votat. Bravo, națiune!

Iar se vor inflama haștagiștii și vor urla ca din gură de șarpe că sunt proastă și n-am argumente. Bă, bă, cretinuților, nu trebuie să vă dau eu mură în gură. Sunt înregistrări – cu pixelul verde-maron – sunt dovezi, acte, dar eu vă înțeleg și pe voi: ori sunteți plătiți, ori sunteți proști, ori sunteți proști. Nu mă deranjează prostia, nu e ilegală și nici imorală, dar stați proști în grupul vostru. Mulțumesc!

Revenind la Tudorel.

Mă, băiatule. De ce veniși matale din Japonia să ne spui iar că după Paști (pentru haștag, nu e Paște, doar mă-ta, dacă e bovina divinizată de indieni, paște, altfel e Paști), ne spui ce și cum cu Codruța.

1 Ori îți dai demisia, singur și nesilit de nimeni, ori te duci la Beciul Domnesc. Sunt sigură că poate Codruța să fabrice ceva inteligent.

2 Îți dai oricum demisia că ți-ai bătut joc de toți ăia care mai aveau speranțe în tine – bine, dracului că de dimineață tot încerc să conving niște oameni că ești bou și nu vei face nimic.

3 O demiți pe aia și pleci și tu învârtindu-te că nu ai ce să cauți în actualul Guvern.

Și totuși, de ce mama dracului n-ai dat un comunicat asiatic prin care să ne spui și nouă că va fi joi, apoi după Paști și apoi când o fi să fie?

Și cu asta, recunosc, nu mai urmăresc nimic. Nu mai pot. Cu dovezile în mână – nu că ar fi prima oară – noi ne poticnim. Dacă eram în țările alea de le divinizați voi, grămada, ăștia plecau singuri și tot singuri își puneau și cătușe. Dar, ghinion, nu suntem.

Dacă e cineva care mi-a plăcut mai mult decât oricine la Crime Scene Press e George JR. Dacă nici el nu știe cum să pună problema diplomat, nimeni nu mai știe. Și da, pentru informația cititorilor, scriu, domn’le, scriu! Nu prea des, e drept, dar când am timp și cu toate astea iată că mi-am făcut să pot scrie mai mult. Măcar azi, măcar puțin mai mult de trei pagini, poate cinci. Iolanda e în una din etapele alea în care are nevoie de toată atenția, iar eu, recunosc, am fost cu gândul mai mult la Adela care nu are treabă cu romanul polițist, poate cu cel psihologic.

Doar că de tata asta chiar veți avea ce citi. E cu poliție, cu DNA, cu investigații pe bune și cu o moartă furată de la morgă. De parcă asta ar împiedica o Iolanda nervoasă. Mă rog, nu s-a enervat ea prea mult până pe la jumătate, dar stai să vezi acum. Rambo copil de mingi pe lângă ea, dar cine dracu-i Rambo?

Ce? Ați crezut că ați scăpat de mine? Sunt tăuroaică ca Luluța, nu mă las chiar dacă așa ar părea. Noi astea suntem niște chestii, acum depinde și în ce scop mai faci una sau alta. Și iată, desigur, acum scriu pe blog despre Iolanda. Știu că e ea mândră chiar dacă tot zice că nu. Se preface că nu-i pasă, că n-ar fi importantă, dar este și-i convine. Păi cui nu i-ar conveni? Dar așa e ea. Deh, ea e gemeni, ca zodie zic. Ăștia sunt duali și complicați prin felul lor de-a fi. Mult mai târziu am realizat că ar fi trebuit să fie vărsător, pentru că, nene, ăștia ori sunt proști de buni, ori sunt ca trăsnetul pe pământ. Acum, na, nimeni nu se naște în zodia potrivită. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Și așa, cu toată dragostea, hai, nu toată, cu jumătate din ea, nu de alta dar n-am atâta de oferit, vă pot spune că Iolanda revine, desigur, la ea nu se pune problema de dragoste, e mai mult așa, ceva, nu știu, o definiție incertă a propriei sale vieți.

Absolut nimic.

Ori că îmi pierdeam vremea studiind pereții de la un colț la altul, ori că am stat cu ochii în minunata conferință, concluzia e tot aia de am spus-o aici, dar o reiau pentru că sunt fată bună. Dragnea și Tudorel nu o pot da jos nici după dovezile dovezilor, atunci gâturile lor să fie tăiate de DNA. Dacă nu aveți cu ce lăsați-i pe alții, părerea mea.

Nicio întrebare despre cetățeanul din Republica Moldova Serghei și cum o mai fi el că mereu uit. Nimic. Nimic. Nimeni curios să întrebe cine e omul. E real, e fals, l-a văzut, a vorbit cu el? Nimic, frate. De zici că fabricatul nici nu a făcut parte din contextul înregistrărilor.

La fel cum a fost cu pixelul albastru s-a trezit și asta să spună că sunt scoase din context. că a făcut și a dres criminalistica… bine, puteam să jur că așa va fi. Apoi, pur întâmplător, citesc la Ana Manole textul următor: “Ne-am dus ca găinile la tăiere dar consolați că vom ieși repede și vom ajunge la o terasă unde ne vom îneca în bere, la o masă la Cina. 
A fost cel mai lung examen din viața noastră! 10 ore.Scris. Pentru că …ne-a dat primele 3 subiecte …la care n-a scris unul! 
Nu ne-a lăsat să ieșim din sală. 
Ne-a dat alte 3 subiecte…și parcă unul dintre noi(30 fiind în sala) a mai mișcat ceva dar insuficient ca să considere că-i făcut. Și tot nu ne-a lăsat să ieșim din casă. 
Iar ne-a dat iar 3 subiecte. 
Și iar, și iar… 
După runda a 5, a apărut primul subiect scris de unul care-l nimerise. Așa că am luat de la el și noi restul. 
A strâns lucrările, ne-a lăsat să fumăm cu el pe hol și ne-a băgat iarăși în sală. După alte 4-5 runde a apărut și al doilea subiect știut pe care l-am ”propagat” iarăși unul de la altul. 
La 9 seara, ne-a dat ultimele subiecte. 4 la număr. Exact alea pe care le descoperise că unii dintre noi le știam. 
Morala e că ne-a trecut pe toți și a râs de noi: 
– Băi, proștilor, e lecția vieții voastre! Nu puteați să scrieți fiecare de la început pe foi subiectele pe care le știați indiferent ce subiecte v-am dat eu?! 
Băăă, să țineți minte, indiferent de situația în care sunteți, să nu fiți tâmpiți să ziceți că nu știți, ci spuneți fix ce știți, indiferent de ce vă întreabă altul! Și când terminați de spus lecția învățată pe dinafară- că p-aia n-aveți cum s-o greșți-, băăăăă, o luați de la început! De câte ori?! De câte ori e nevoie! Ori până se satură ăla de vă întreabă, ori până începe să vă creadă!” și îmi dau seama că fix același principiu l-a aplicat și domnia sa, pentru că este o domnia sa.

Am știut că vor fi două ore cu nimic, despre nimic. Dacă nu ar fi fost Tolontan și Berta de la RTV… bine, putem spune că doar ei au fost și unul care a mai avut vreo două întrebări răsărite de pe la Realitatea. În rest? praf. Eu nu știu ce dezvăluiri au ascultat ăilalți. Cred că citeau ceva de Cărtărescu în același timp de nu s-au putut concentra. Firește, “Levantul” sau ceva de genul.

Oricum, la una dintre întrebările repetitive măria sa a spus ceva care m-a enervat și nu știu câți au sesizat. Citez din memorie: “Văd că ați învățat ceva de la procurori, puneți aceeași întrebare de mai multe ori poate, poate cedează omul și spune ceva”. Aha, și asta cum se cheamă? Picătura chinezească, nu?

Da, recunosc, puteam să-mi pierd două ore din viață neaflînd nimic dar în alt context. Poți afla și nimicuri interesante, doar că de la asta nu poți scoate nici măcar o licărire de adevăr. Pff, ca să vezi și să nu crezi. Oricum, de câteva ori și-a dat cu stângu’ în dreptu’, pe principiul că nu are voie să vorbească despre cei din dosare, dar culmea, chiar dacă legea nu-i permite pe Ciutacu l-a arătat frumos cu deștu’ de muiere deșteaptă, voleibalistă cu dreptul la zi.

Și iar v-o spun, nu, nu e vina ei. E vina clasei politice care a creat-o și care acum o ține acolo.

O, dar să nu uităm. Cum era să uit taman asta? Procurorii DNA au dreptul prin lege să abuzeze cetățenii. Cetățenii nu au dreptul să abuzeze procurorii. Firește că da, firește că da. Și ăia de o tot pupă în dos, cu dovezi cu tot, cum au făcut ei odinioară și cu pixelul albastru îi iau pe toți de proști pentru că ei sunt deontologi. Să vă fie de bine. Dar și când s-o întoarce roata… dar și când s-o întoarce roata. Și ținând cont că îmi e prea rău să pot dormi, măcar să îi transmit Dragobete fericit Luluței pentru că lingăi are, deci se poate.

Cu sigurnață, noi cei ipocriți, nu ne uităm la RTV și Antena 3, dar cu toate astea știm tot ce s-a întâmplat în ultimul timp și cum a zis Ghiță în direct, dar mai ales cu amenință procurorii de la Ploiești: “Îl cunoști, nu-l cunoști scrie ceva despre el”. Mai contează cine era el? Nuuuu.

Acum, mă gândesc eu, fiind cu dragoste americană și alte prostii și Luluța fiind susținută de cei care au inventat Valentinul (sic) să ne gândim la Portocală cum trăgea, desigur, cu toată dragostea de anumite femei. Din dragoste pentru sex, firește. Și tot azi, vorba cuiva, nu spun cine, dacă ăștia, până acum, nu au reușit să o dea jos pe doamna, atunci nici să nu o mai facă. Să o văd pe Luluța în costum de piele cu biciul în mână cum îi ia pe toți ăștia care au ținut-o în funcție. Să înceapă cu Băsescu, apoi cu Ponta, Dragnea, dar și Tudorel care se tot scarpină în vârful capului cu mâna cealaltă că e mai simplu, deh. Și dacă sunt în stare și o dau jos de acolo măcar să o dea cu ani grei de pușcărie să vadă și ea cum e să nenorocești un om doar pentru că vrei și poți. Și, da, sunt de acord, ăștia care fabrică dosare sunt criminali, pentru că nu e necesar să te omoare fizic pentru a o face psihic, deci tot crimă se numește în starea ei pură.

Așadar, ori sunteți capabili, ori stați voi la Beciul Domnesc pentru că altfel nu se mai poate. Și încă ceva, ceva ce m-a oripilat. Pe bune, aflu aseară de la Realitatea că ce a făcute Negulescu cu Onea ăla se numește manipularea martorului și așa se face peste tot. Băi, suntem toți nebuni? După ce inventează un denunțător din Republica Moldova, unul care nu există nici dacă-l cauți cu interpolul că nu s-a născut omul, după ce amenință femei, după ce fac tot ceea ce fac ei, unii tot mai zic că ăștia fac justiție? Hal de lume, hal de țară.

Așa că vă doresc să vă iubiți între voi. Adică ăștia de o țineți pe Lula în brațe și, respectiv, Lula care să vă dea ca la măgar în poartă.

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.