# A vrea!

Vreau să le fac pe toate. Vreau să iasă toate așa cum trebuie. Doar că timpul, tot el, bată-l vină, nu e cât trebuie. Oricât ar fi de organizat apar tot mai multe neprevăzute. Culmea e că de ce apar tot mai multe chestii pe care nu le am planificat și-mi încurcă timpul, parcă de aia trag mai mult să le rezolv pe cele care aveau, în mintea mea, o prioritate. Cumva se așează. Vreau sau nu și celelalte, într-un fel sau altul se mulează după mine. Ufff, în ultima săptămâna, cel puțin, am simțit că am trăit o mie de ani. Dar cel mai mult vreau să dorm.

# A putea!

Teoretic poți să faci orice, practic… ei, știți voi, practica ne omoară. În afara lucrurile neprevăzute, uneori mai apar și durerile fizice care chiar te opresc din orice ai avea de făcut. Na, cum să mai gândești sau să mai muncești cu durerea după tine? Pauzele astea mă ucid. Pierd timp, nu mă odihnesc și nu mai pot. Deci a putea e relativ, cel puțin în cazul de față.

# A înfăptui!

Poți, nu poți tot ajungi să le înfăptuiești mai devreme sau mai târziu.

S-a întâmplat ca Ioana să fie cu zugrăvit, pus parchet și să depună munca a zece bărbați aproape singură. S-a întâmplat ca ai mei colegi să facă aproximativ același lucru. Să zugrăvească și să facă șmotru în sediul nou. Și s-a întâmplat ca după patru luni de la semnarea unui precontract eu să mă mut. În cele din urmă, dorințele fiecăruia dintre noi s-au înfăptuit, dar nici una fără muncă, sacrificii și timpi pierduți. Uneori poate că ne-am năucit, alteori, din năuceala aia ne-am revenit și am făcut. Mai încet, mai greu, mai pas cu pas, iată că toți suntem pe cale de-a ne împlini niște vise.

# A te bucura!

A fi cel mai fericit om când cheltui aproape tot pe draperii și perdele.

Cine ar fi crezut că eu?

Mereu am fost pro modern. Jaluzele din plea de le schimbi la an, pentru că e mai simplu. Chestii moderne care nu ocupă spațiu dar sunt încăpătoare. Nu că nu mi-ar fi plăcut clasicul, doar că mi s-a părut mereu greu de întreținut. Doar că în noua locație modernul parcă nu își mai are locul. Nu de alta, dar și omul care se mută s-a schimbat din multe puncte de vedere. Poate că mi-am pierdut romantismul uman, dar l-am regăsit pe cel artistic. Iar clasic înseamnă artă, artă pură, pentru că modernul face parte dintr-un fel de artă care nu se potrivește cu romanticul.

P.S: singurul lucru care o să-mi lipsească cu adevărat e senzația aia că Piți e cu mine (tot la pisoi mă refer), dar presupun că oricum va fi acolo.

P.S2: Hai, încă avem treabă 😉

Doar nu credeți că ar exista vreo rețetă. Sau, dacă chiar e, eu habar nu am care, ce și cum.

Când abia mai ai timp să rezolvi una, alta, mutatul pare ceva ce poate fi făcut cu ușurință.

Mai întâi există acea poveste cu Oficiul de Cadastru. Dacă e să mă întrebați pe mine cea mai incompetentă instituție din Pitești. Am tot fost pe la instituții de stat având nevoie de diverse, dar niciunde n-am pățit ca aici. Nu am să intru în toate detaliile, nu pentru că n-aș putea, dar nu vreau. Ei bine, de-a lungul acestor luni mi-au fost cerute mai multe acte de la oficiul de cadastru. Documente care expiră după o zi pe alta. Pe la al treilea constat cu surprindere că oamenii în loc de Oana au scris Ioana, ceea ce era o problemă gravă. Le spun iar ei, în replică, îmi cer două sute de lei pentru a face schimbarea numelui. Ei aici a fost greșeala lor pentru că am luat foc, așa, dintr-o dată. “Păi e vina mea că sunteți voi proști și nu știți să citiți?”. Nu, că, mâr, că una, că alta. Când am cerut să vorbesc cu directorul imediat s-au autosesizat și și-au recunoscut vina. Bun, azi, în sfârșit, la finalul jocului, mai trebuia dus un act cerut de notar de o săptămână. Dar ce să vezi, acea angajată care se ocupa de lucrul ăsta e mutată în altă parte, așa că nimeni nu mai face nimic. Concluzia, femeia aia era singura care știa ce face. Bun, ținând cont că era ultima zi în care puteam face și drege, încep presiunile, notarul, eu, banca, divinitatea și tot așa. Păi ce? credeți că a fost simplu? Nuuuu, ziceai că cer codul BCR-ului de la seif. Și nu, nu puteam ridica eu hârtia pentru că trebuia să o facă notarul, de parcă notarul nu mi-o dădea tot mie. WTF. Nu vreau să mă aprind din nou.

Una peste alta e complicat să încerci să te muți când ai de alergat și în stânga, și în dreapta. La un moment dat uiți ce dracului mai vrei să faci. Sau ajungi mult prea obosit acasă și nu mai vrei, clachezi. Dar eu tot cred că am găsit soluția. Mai întâi cărțile și plușurile, apoi ce o mai fi să fie.

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.