În 2012 cineva mi-a spus că trebuie nepărat să văd luminile de Crăciun din Mioveni. Recunosc că eram destul de plictisită de cele din Pitești, care aveau mai mult becuri arse decât luminoase. Dar am zis să nu refuz. Când am ajuns acolo nu-mi venea să cred. Mă așteptam să văd ceva lumini în centrul civic, dar nu, întreg orașul era împodobit. De atunci an de an am fost să văd minunăția din preajma sărbătorilor de Crăciun și în fiecare an am văzut altceva, mai bogat, culori schimbate, feerie. Anul trecut, venind de la Vâlcea, cu singurul gând de-a merge la Mioveni, am zis să iau cu mine pe cineva care nu mai fusese. Jur că omul a rămas uimit și a spus: “Am fost în orașul luminilor, dar așa ceva nu am văzut”.

Pe vremea aceea, adică în urmă cu câteva luni, nici nu știam cine e Primar în Mioveni și nici nu mă interesa, conta doar că se vede că îi pasă. Vrea un oraș frumos, curat, un oraș pentru oameni. Mai aveam prieteni care stăteau acolo și spuneau: “N-aș da Mioveniul pe Pitești nici să mă pici cu ceară”. Recunosc, nu prea înțelegeam de ce, dar nici nu era treaba mea.

Anul acesta, dintr-o întâmplare, am ajuns la Servicii Edilitare, tot dintr-o întâmplare ajung la o ședință unde domnul Primar, cu toate că risca să-i supere pe toți din sală – pe mine nu, recunosc – a fost foarte sincer și tranșant. Am adorat imediat acea sinceritate. Nu conta că se supără cineva sau nu, ba da, conta, pentru că le-a spus la un moment dat că le cere scuze dacă i-a supărat, dar trebuia să spună adevărul. Just! Just!

Omul acesta a muncit să aducă orașul unde este. Capitala județului dacă e să mă întrebați pe mine. Sigur, mai există niște probleme cu un drum care a fost făcut DN pe vremea lui Boc și pe care Primarul orașului Mioveni, oricât ar vrea, legea nu-l lasă să-l asfalteze. Asta-i țara.

Am văzut în acest om un tată deosebit, dar și un prieten pentru oamenii de lângă el, indiferent de culoarea lor politică sau de crezurile lor. Un om care acceptă ideile creative și nu îi e teamă de ele – așa cum pe vremuri am pățit-o eu cu un primar din altă parte, care s-a speriat teribil când a venit vorba despre o idee ieftină, dar creativă.

Sunt oarecum mâhnită că acei oameni cărora le-a întins mâna, indiferent că sunt din Mioveni, Pitești, Câmpulung, chiar și Vâlcea, nu au nici un fel de scrupule. Nu mai au simțul bunului simț. Ori sunt eu prea genul care dacă face o promisiune, chiar și tacită, o duce până la capăt și nu ar trebui să fiu așa, ori sunt ei genul cărora le place să se laude pe realizările altora.

Dacă e să mergeți în Mioveni veți vedea dezvoltare la standarde înalte, europene. Școli făcute de la zero, dotate chiar și cu defibliratoare, Catedrala, Spitalul care este în construcție. Grija pentru curățenia orașului, a spațiilor verzi, servicii publice de calitate și multe alte lucruri pe care în Pitești oamenii doar le visează.

Și nu, nu este o laudă. Este o realitate. Mioveniul are un Primar care s-a zbătut și se zbate pentru fiecare frunză, Care s-a zbătut ca fiecare om să aibă un loc de muncă și o locuință, servicii publice cantitativ și calitativ la standard ridicate Și o va face în continuare, pentru că vrea și asta este cel mai important. Atunci când un om vrea, indiferent de piedicile care i se pun, face și face bine.

Paște fericit!

Recenzie de Gabriela Verban – Din același ciclu al promovării autorilor.

“O carte a domnului Ștefan Popa, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o citească și cu siguranță, fiecare ar găsi in ea ceva care să-i miște sufletul și să-i fie de folos.

Este o carte-eseu de filozofie creștină adevărată,adică nu este scrisă așa,doar din imaginație, este o carte extrem de bine documentată, scrisă de un autor care se vede că are o cultură vastă și bine fundamentată pe Literatura Patristică, adică a Sf.Părinți. Dar nu numai…

Pentru că autorul începe cartea cu o incursiune în toată filozofia de până acum, începând cu Platon si ceilalti filozofi ai antichității, filtrându-i cumva, intr-un stil elegant și adunându-i, alteori anulându-i chiar – cu argumente clare si precise – prin și în filozofia creștina ortodoxă,

am spune noi,filozofia creștină răsăriteană.

Redau un mic fragment spre ilustrarea celor afirmate mai inainte:

‘’1.1. Sensul cunoaşterii spirituale şi revelaţia divină

În timp ce la Platon trecerea de la Dumnezeu la lume se făcea continuu şi progresiv, printr-un spor al nefiinţei (el nu acordă spiritualitate pură decât lui Dumnezeu), descrescând de la îngeri la oameni, la lucrurile materiale, până la pura nonexistenţă a materiei, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel ­ există discontinuitate ontologică între regiunile fiinţei. Fiece fiinţă e o alcătuire de forme şi de materie proprie. Şi ierarhia fiinţelor nu o dă numai amestecul de materie şi forme, ci ierarhia pluralistă a formelor substanţiale. Aceasta evidenţiază o înţelegere organic deosebită a structurii existenţei^[1].

Astfel, în timp ce la Platon trecerea de la posibilitate la act, de la idee la lucru existent constituie nu o îmbogăţire, ci o sărăcire a fiinţei prin căderea ei în materie, în nefiinţă, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel – trecerea spre act a purei posibilităţi constituie o sporire a fiinţei. De aceea, în filosofiile creştine întemeiate pe platonism, lumea creată va tinde spre o inconsistenţă funciară, care, în unele rătăciri origeniste va merge până la instituirea lipsei în Dumnezeu, iar în unele rătăciri postaugustiniene va merge până la răpirea oricărei semnificaţii a lucrării omeneşti spre mântuire: Soli Dei gloria^[2].

Pe când, dimpotrivă, filosofia creştină, derivată din împăcarea aristotelismului cu dogma, va căuta să salveze separaţia radicală a esenţei Creatorului de cea a creaturii şi unirea lor substanţială, hipostatică în actul dumnezeiesc al Întrupării Domnului Hristos.

Pe de o parte, speculaţiile filosofice moderne confundă viziunea de beatitudine, cea de har, a sfinţilor, cu cunoaşterea noastră firească de aici, pe când în realitate aceasta nu e, după vorba Apostolului Pavel, decât „cunoaştere din parte, ca prin oglindă, în ghicitură”, iar aceea va fi „faţă către faţă”^[3].

            Or, omul are o existenţă multidimensională, el raportându-se la realitate nu numai prin raţionalitate sau intenţionalitate, ci şi prin trăire interioară. Existenţa umană se umple de sens numai într-un sistem de referinţă supradimensionat, prin implicarea unui ,,altceva”. Spiritul omului devine cu adevărat liber atunci când el se deschide în faţa semenilor săi, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Exprimarea liber consimţită a ataşamentului faţă de valorile spirituale, dar şi cea a credinţei în Dumnezeu sunt un act important pentru fiinţa umană, cu implicaţii majore în procesul cunoaşterii universului şi a lumii în general.

            Abordarea libertăţii omului ca fiinţă socială se află permanent în stare de interdependenţă faţă de semeni. A crede că libertatea este accesibilă omului la modul ideal este o utopie. Nu facem ceea ce vrem decât în măsura în care sănătatea, vârsta, pregătirea, condiţia socială, meridianul geografic, mediul înconjurător ne permit acestea.’’

[1] I Corinteni, 13, 12.

În cartea ‘’Hristos in mine’’ autorul Stefan Popa abordează un stil cald, fluid, care deși incepe cu o documentație mai obiectiv-filozofică oarecum rece și impersonală, continuă cu din ce în ce mai multă caldură a argumentației, si aduce în prim-plan teme inerent umane si creștine,ajungând la IUBIRE și mișcând astfel sufletul cititorului.

Dar pentru a ajunge la iubire și la iubirea divină,autorul argumentează cu pregnanță, adevărul Întrupării Lui Hristos în istorie.De fapt,acesta este punctul de pornire…

Astfel se face că, deși este oarecum un eseu filozofic, cartea este foarte frumoasă și caldă, emoționantă și,nu în ultimul rând, foarte bine scrisă.

Redau integral ultimul sub-capitol al cărții, pentru frumusețea lui deosebită:

            ” 4.3. Imnul iubirii

            Dragostea de adevăr şi frumuseţe este cea care schimbă, transformă şi

transfigurează totul. Dragostea de adevăr este cea mai puternică, căci pentru a ajunge la adevăr, omul este în stare să devoreze biblioteci imense, să dărâme munţii, să sece marea, numai să pună degetul pe o fărâmă de adevăr.

            Dacă nu este iubire nu este nici viaţă, deoarece dragostea dă viaţă la toate şi pentru toate. Fără ea n-ar plânge pruncul în leagăn, n-ar zâmbi atât de frumos floarea, n-am auzi ecoul prelung al aştrilor, n-am vedea şi n-am auzi armonia simfonică a universului, în toată splendoarea şi măreţie a lui. Dacă nu este iubire nu este prietenie adevărată. Prietenia presupune sinceritate, înţelegere, voinţă, ataşament, devoţiune, dar mai ales sacrificiu. Cine dintre noi este în stare să-şi dea totul, să vândă ce are mai scump pentru a salva cinstea, demnitatea şi onoarea prietenului său? Cine? Prietenia adevărată ca şi fericirea este un fel de fata morgana, aproape că nu există. Pentru că toate prieteniile sunt învăluite în misterul interesului.

            Dacă nu există iubire, copilul nu se naşte, copacul nu creşte, izvorul nu curge, soarele nu luminează, steaua nu străluceşte etc. Iată de ce dragostea noastră a oamenilor pentru Dumnezeu trebuie să fie însutită şi chiar înmiită, pentru că altfel, copilul nu plânge, floarea nu zâmbeşte, izvorul nu curge… pentru că altfel nu este viaţă.

            Cel mai elocvent şi impresionant imn închinat dragostei rămâne cel scris de Apostolul Pavel în prima scrisoare către corinteni. „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Şi dar prorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea credinţă atât de multă să mut munţii din loc, – dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Şi toată averea mea de-aş face-o milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars, – dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pismă; nu se laudă; nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le făgăduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată. Ci acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare între ele este dragostea”.

                     Autor recenzie: Gabriela Verban

[1] Vezi, Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, 1996, p.89.

[2] „Numai lui Dumnezeu îi aparţine slava” (lat.), afirmaţie care aparţine reformatorului Calvin.

La mulți ani domnule Primar Ion Georgescu!

Pentru Mioveni a fost o zi plină, iar Primarul Ion Georgescu nu cred că a reușit să se bucure de ziua de naștere. Forfota a început de ieri de la aprobarea candidaților PSD Mioveni, iar astăzi a atins punctul maxim. – Dacă pentru mine a fost, nu vreau să știu prin ce au trecut ceilalți –

Ziua a început cu vizita Ambasadorului Chinei, vizită la care au fost prezenți toți liderii importanți ai companiilor private sau de stat din oraș.

După discuția avută în Sala de Consiliu a Primăriei, delegația chineză a fost să vadă principalele obiective ale orașului – și nu sunt chiar puține.

De la ora 18:00 Mioveniul s-a mutat la Pitești alături de colegii lor din Argeș, mai precis PSD Argeș. La Teatru Al. Davila au fost prezentați candidații la Primării și la Consiliul Județean.

Zi lungă, după cum spuneam, pentru Mioveni. Felicitări și la cât mai multe voturi!

Sunt obosită! Mai mult nu am de spus. Sunt pe ducă, dar rezist eroic. Asta este minunata știre de azi.

Cine m-a cunoscut în viața asta știe că eu recunosc. Nu, nu vă laud, dar mi-ați dat o lecție de viață. Mi-ați întins o mână și mi-ați oferit o șansă, lucru pe care nu o să-l uit niciodată indiferent cum vor decurge lucrurile. Nu am crezut, sincer, cu toate că mereu mi-a spus colega mea că sunteți senzaționali, am avut multe rezerve. Dar după ce v-a cunoscut (nu, momentan nu spun ce și cum, toate la timpul lor), am înțeles lucrurile din altă perspectivă și exact așa aș fi procedat și eu atunci.

Știu că am ce învăța de la voi. Am văzut profesinalismul, devotamentul, echipa, lucruri care mi-au lipsit când am părăsit presa. Oamenilor le e greu să creadă că într-o redacție dacă nu e echipă, nu e nimic. Desigur, cine e doar pentru el, pleacă de bună voie. Nu vă laud, nu vreau 🙂 dar sunteți oamenii ăia pe care i-am vrut mereu lângă mine, ca firi, temperament, profesionalism și toate. Suntem diferiți, dar știm asta și ne acceptăm. Asta e cea mai mare dovadă de unitate. Mai mult de atât nu poți cere nimănui.

Și oricum sunteți savuroși 🙂

Nu știu cum ați reușit, dar mi-ați oferit un optimism pe care nu l-am mai gustat de ceva ani. Și cel mai mult mă bucur că am de la cine învăța. Să vă ia gaia dacă nu mă ajutați că mă pun în fața redacției și o să țip mai rău ca responsabilul șef :))

Glumesc, știu că o veți face.

Și gata, serios, eu nu sunt siropoasă, dar de voi m-am îndrăgostit. Însă!!! Atenție mare, să nu aveți aveți pretenția să vă spune “soarele meu”, “fluturaș” sau mai știu eu cum. Eee…Mulțumesc pentru zilele astea pline de speranță și bucurie.

După ceva luni dezamăgitoare pentru că nu am putut fi eu și oricât aș fi încercat să fac bine tot n-a fost suficient, voi mi-ați dat raza. Nu, nu acea rază despre care vorbeam aseară, cealaltă… nici aia de la capătul tunelui… Da, gata, pa, aberez. Somniferele sunt de vină. Somn ușor! Sunt happy!

Lista totală a nemulțumirii umane nu există. Adevărul e că noi avem ceva cu noi. Ne maltratăm prin gânduri, gesturi, vorbe, fapte. Ne facem scenarii pe care mai apoi le aplicăm, indiferent că ele au sau nu legătură cu realitatea. Avem tendința de-a da vina pe altul pentru propriile greșeli. Firește, mai există și acele cazuri în care te bazezi pe cineva și constați că mai bine nu.

Habar nu am, dar dacă am învățat ceva până la vârsta asta este că nu te poți baza decât pe tine, dacă poți bine, dacă nu, nu e nici o rușine să recunoști. Mi se pare mai rușinos să te bați cu pumnii în piept că poți, iar pe parcurs să constați că lucrurile nu stau chiar așa. Îi încurci și pe alții, te încurci și pe tine.

Dar adevăratul subiect e cum ne-o dăm la închieturi unii altora. Asta parcă n-ar suna atât de rău dacă, de cele mai multe ori, n-am aștepta momentul în care celălalt să nu observe. Datul pe la spate și privirea de pisică blândă este adevărata problemă. Pentru că am devenit răzbunători, așteptăm momentul și “ucidem”. Iar pentru mine crima spirituală e mai gravă decât dacă ai băga cuțitul și ai termina problema.

Din păcate distrugem suflete umane. Avem suflete distruse de alți oameni. Presupun că acesta este și motivul pentru care începem să mușcăm până la os și dincolo de el. Trăim în această societate care ne întoarce unii împotriva altora. O societate bolnavă, în primul rând, sufletește. Nu mai crezi în nimeni, în nimic, nu înțelegi ce rost mai ai, nu te mai simți parte integrată a acestui pământ. Suntem veșnic nemulțumiți pentru că nu putem trăi doar noi cu noi. Nu știm să facem asta și, chiar dacă unii știu, tot ne lovim de acel mediu de la școală, job etc.

Eu recunosc, nu pot gândi în condiții de stres permanent. Dacă aș fi lăsată în pace, liniștită, aș muta munții. Singură. Numai să nu mi se pună piedici. Nu sunt Hercules, nu sunt nevoită să fac cele douăsprezece munci pentru a ajunge în Olimp. Sunt muritor, pot face munci, dar nu pentru a-mi câștiga un loc pe cel mai important munte. Dar lăsați-mă să le fac.

Ca mine or fi mulți. Dacă tot timpul suntem împinși, bârfiți, bruscați, nu mai vrem, nu ne mai arde, nu mai putem. E firesc. Și decât să fac lucrurile în scârbă mai bine nu le fac. Mi se pare oarecum echitabil. Nu, eu, personal, nu-mi pot distruge sufletul, nu vreau să devin un câine turbat, doar pentru că cei din jurul meu au rabie. Refuz. Refuz să fiu ca oricine altcineva. Eu vreau să fiu eu așa cum sunt, cu bune și rele.

Da, azi nu aveți poză. Sunt obosită. Groaznic de obosită, cred că abia mai pot gândi – știu, nu e o noutate. Dar, în același timp, mă minunez mereu că găsesc mereu și mereu același om, ferm, hotărât, sincer și capabil. Da, desigur, nu despre asta era vorba. Oricum, ca fapt divers, în caz că interesa musai pe cineva, azi a fost o zi grea. Am vorbit două ore despre apă și mi-a făcut plăcere. Copiii aceia îmi dau energie și mă fac să zâmbesc indiferent de dezamăgirile mele. Apoi, spre seară, o ședință, care pentru mine ar fi fost obositoare, m-a făcut din nou să fiu încrezătoare și să văd dincolo de toate zidurile. Există oameni, chiar există. Așa cum sunt ei, sinceri, nu, nu perfecți, dar cu voință și fac, fac lucruri mărețe, iar noi nu-i vedem sau dacă-i vedem aruncăm cu pietre în ei pentru că așa am fost învățați. Suntem răi, invidioși, pentru că alții pot și noi nu putem. Îi mulțumesc acelui om că încă îmi dă putere și vreau să fiu la fel când voi fi mare 🙂

Da, bine, revenim la recenzie. Ați auzit de “Jucătorul” – pot spune ultima carte apărută, pentru că următoarea e la editură dar încă nu a apărut :P. Bun, dacă nu o știți, în partea dreaptă a site-ului, veți observa o fotografie pe care scrie mare “Jucătorul”. Ieri, Arcidalia Ghenof, a recenzat Jucătorul pentru “Literatura pe tocuri”. Recenzie pe care o puteți citi aici. Mie mi-a plăcut. Se vede că a înțeles exact subiectul. Nu, e clar că a înțeles subiectul mai bine decât mine, ceea ce mă sperie oarecum.

Mulțumesc din suflet și recenzorului, dar și celor care au găzduit acest punct de vedere. De aici nu rămâne decât să citiți.

Somn ușor! 

Un nou utilaj pentru S.Ed.C și pentru Stadion va face mai ușoară munca celor care încearcă să păstreze gazonul într-o stare bună. Deoarece Mioveniul se bucură de multe echipe sportive, un utilaj performant pentru gazon era necesar. Așadar, acum, cei de S.Ed.C le fac viața mai ușoară celor de la stadion, dar mai ales sportivilor care se vor putea antrena și câștiga pe un teren mult mai îngrijit.

Azi la Centrul Cultural Mioveni a avut loc dezbaterea publică, prezentată de Sigma Mobility Ennginering, pentru dezvoltarea mobilității urbane. Cu toate că sala a fost plină, atât Primarul Orașului Mioveni, cât și ceilalți reprezentanți, și-ar fi dorit ca mai mulți locuitori ai orașului să vină să-și expună părerile, pentru că, așa cum bine s-a menționat, dacă locuitorii nu vin cu îmbunătățiri sau cu propuneri, atunci tot ei vor fi supărați în cazul în care se va aproba sau nu această propunere.

Oricum, felicitări Mioveni, primul oraș din țară care finalizează planul de mobilitate, dar mai e mult până departe. Acest orășel, care practic e ținut de trei oameni, care luptă pentru fiecare alți o mie, a reușit ce nu au putut alții în zeci de ani.

Pentru că știu și eu, știu și ceilalți, că românul are o nebunie cu acea curățenie de sărbători și poate că în perioada asta sunteți ocupați și nu o să veniți nici la cea de-a doua dezbatere – cu toate că e în interesul celor din Mioveni să participe – atunci puteți să veniți cu propunerile pe site-ul primăriei și tot aici găsiți și programul care a fost prezentat astăzi. Astfel fiecare poate veni cu o îmbunătățire și poate observa viitorul prin ochii celor care l-au adus în orașul vostru.

Hai să nu mai zic că e singurul oraș din Argeș care se implică într-un proiect atât de important, dar e și unul dintre puținele din țară.

Eu propun capitala județului la Mioveni, măcar oamenii aceștia știu ce vor pentru locuitori, știu să-i asculte, știu să le aducă ce e mai bun. Mai multe informații veți afla direct de pe site, așa cum am spus deja. Ar fi păcat să nu vă implicați, mai ales când vi se cer părerile, dacă nici așa nu o faceți nu mai e vina celor care vă conduc, e vina nepăsării voastre.

UPDATE: Sursele mele – că tot e la modă – mi-au adus adăugiri necesare, mulțumesc, Florina 🙂 – așadar: 

Astăzi a fost cea de-a doua dezbatere a planului de mobiliate. În 17 sept 2015 a fost prima.

În Mioveni elaborarea planului a început pe 4 august 2014, cu analizarea tuturor planurilor şi strategiilor pe care le are Primăria în domeniul infrastructurii şi transportului în oraș. Prima consultare publică privind elaborarea acestui plan s-a desfășurat tot la Centrul Cultural Mioveni pe 17 septembrie 2015. Lipsa pistelor pentru biciclişti, traficul auto aglomerat pe principalele artere de circulație ale orașului şi necesitatea construirii unei centuri ocolitoare pentru transportul de marfă au fost principalele probleme identificate la prima dezbatere.

Pentru că Piteștiul…

Da, la Mioveni, Andrei Păunescu, readuce Cenaclul Flacăra pentru o seară. M-a bucurat să-l văd printre invitați pe Emeric Imre, alături de care am stat de câteva ori. Nu-l plac prea tare ca om, dar e un vocal excepțional.

Și da, îmi place motto-ul, “Motorul țării e la Mioveni” și nu, nu e o minciună, e chiar marele adevăr, din fericire.

Așa că vineri, 8 Aprilie, la ora 19:00, sunteți așteptați în Centrul Civic pentru a-i asculta pe cei care au cântat alături de Adrian Păunesc, iar acum alături de Andrei Păunescu.

UPDATE: Pentru așa zișii jurnaști care vor să-mi ia gâtul, da, mă găsiți acolo vineri. Și, de asemenea, aștept și piteștenii, cu toate că… nu știu de ce, dar am impresia că le e totuși prea lene să se miște. Dar pentru cei care au crescut cu Păunescu o seară cu Cenaclul Flacăra e ceva ce merită trăit.