Sunteți tinere… nu, nu neapărat tinere. Arătați cât de cât a oameni și nu a maimuțe? Perfect. Există un job perfect pentru voi, asta dacă vi-l doriți. Pentru că, desigur, frumusețea e relativă și dacă unul vă vede frumoasă, altul poate vă vede urâtă. Până la urmă, de ce nu, e o chestie de “vedere”. Dar să trecem la subiect. Salariu motivant 3.500 lei, program fix și, dacă sunteți drăguțe, firește că lucrurile vor fi mult mai bune. Ah, era să uit de mașină de serviciu cu plinul făcut. Ideea e că trebuie să fiți din Pitești, iar numele firmei dracu’ să-l ia. Mna, asistentă personală de Pitești care să țină legătura cu Bucureștiul și Clujul. Cam atât. Nu e mare lucru.

Bun, azi primesc un telefon în care mi se spune că se caută o asistentă personală în Pitești, pentru acești bani și aceste condiții. Plus că avem cunoștințe comune, dar bănuiesc că acestea nu au habar în totalitate de ce se întâmplă sau, dacă au, mă abțin că nu vreau să fac ca toți dracii. Recunosc că am o încântare, dar mi se spune că restul discutăm pe wass-up. Ok. După aproximativ 10 minute primesc poza patronului din Cluj care-și extinde afacerea dar și o descriere a ceea ce vrea: “o persoană elegantă, discretă și open mind”. Culmea, am trecut și testul vârstei – s-o fi gândit că dacă sunt mai bătrână sunt mai disperată. Apoi alt mesaj “poți deja să-ți faci formele de angajare”, urmând să-mi spună că zilele următoare vine la Pitești și e destul de urgent pentru că pe 1 august dă drumul biroului din Pitești. Apoi urmează: “salariu 3.500 lei, mașină de serviciu cu plinul făcut și dacă ești drăguță nu-ți va lipsi nimic”. Drăguță? Adică cum drăguță? Sigur că imediat am înțeles mesajul și l-am luat direct. Stai, mă nene, dacă vrei să-mi dai bani pentru sex nu e nevoie și de angajare. Desigur, îmi spune că am înțeles greșit, ideea e că dacă el rămâne din când în când în Pitești la un hotel și mă cheamă să stăm de vorbă poate există și chimie. Să mori tu?

Băi, nene, din nou, ai impresia că toată lumea e dispusă să facă compromisuri pentru niște bani? Răspunde: “un job bun înseamnă și compromisuri, măcar eu spun de la început ce vreau nu ca alții care caută apoi motive”. Să moară mă-ta când te naște. “Cine crezi că îți oferă, în ziua de azi un serviciu cu salariu european fără compromisuri? Uite de aia nu o să ajungi niciodată departe”. Iete că m-am edificat de ce tot stau eu pe loc, pentru că nu mă compromit.

Ceea ce nu pricep sub nicio formă este cum dracului de toți cretinii și obsedații trag la mine? Apoi, dacă toate job-urile se obțin pe acest criteriu ce pretenții mai aveți, măi, animalelor, ca alea botoxate și tunate să mai și muncească? Nu voi le învățați așa? Colac peste pupăză îmi spune că asistenta lui din Cluj, pe care o are de la 22 de ani, acum fiind mult mai învârstă, este măritată, are viața ei, iar ce e între ei, e între ei, ce e la ea acasă e altă treabă. Omul se numește Florin, din Cluj și pe 1 august va avea un birou aici în Pitești. Întrebare. Pe baza acestei discuții avute și salvată de mine cu cele mai mici detalii i se poate face plângere undeva? Nu de alta, dar vor fi multe tâmpite care vor pune botul și vor ajunge sclave și la prost, dar și acasă. Ca să nu mai spun că omul nu își dă seama că distruge vieți. Nu a proastei care va accepta, poate nemâncată de ani de zile, dar dacă aia mai are și un soț acasă și, cumva, până la urmă, află, ăla e un om care nu are nicio vină în povestea asta.

Așa că dacă sunteți dispuse să-l serviți pe domn, iată că vă pot ajuta. Am și numărul lui de telefon. Mă gândesc, poate e cineva interesat.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.