Deci a fost un weekend plin de curățenie (sic). Da, asta am făcut de dis de dimineață până seara. Drumurile nu le pun la socoteală că nu își au sensul.

A, da, vorbeam despre trucuri. Știți că toate lumea își dă cu părerea despre ce fel de produse să folosești, cum să le folosești și în ce scop. Oricum și orice ai folosi tot faci febră musculară. Deci treaba asta cu trucurile e ca aia cu “slăbești mâncând”. Oricum, ceva tot am învățat din experiența asta și anume cum să pun perdelele și draperiile. E drept că mi-a luat două ore să mă prind – na, nu judecați prea aspru, le-am urât întotdeauna și am mers pe varianta jaluzele, dar acum mi s-a pus așa.

Una peste alta mă doare și când respir și cel mai dureros e că la birou se întâmplă fix același lucru. Fă mobilă la locul faptei, fă curat după, mai aranjează o chestie, fă curat după… zici că trăim în lumea curățeniei absolute.

Uh, ceva ce v-aș putea totuși spune e să nu vă mutați niciodată într-un bloc nou, adică abia ridicat. Orice ați face tot se face praf până sunt toți pregătiți de curățenie, așa că mai bine așteptați să vândă fraierii dinainte că ăia oricum au scos grosul.

Și cu asta mai și dormim că iar mă apucă depresiile și durerile și mai vine și nenorocitul de frig. Să fie iarnă!

Azi chiar mi-am propus cu toată forța mea să iau pauză când o fi să fie. Dar nu a fost. Așa cum cu o lună în urmă, în ziua asta mă visam în Bulgaria. Nici asta n-a fost să fie. Până la urmă tot ce a fost să fie a fost muncă. Muncă, muncă, muncă, muncă, că la un moment dat am realizat că am frecat la podele stâtnd în genunchi de am făcut “buba” și mi s-au umflat picioarele. De cărat nu mai vorbesc. Mereu spun că mai sunt două-trei chestii, dar îmi dau seama că sunt blondă – mă rog, chiar sunt.

Așteptam, într-un fel, acel telefon salvator care să zică “hai”. N-a venit. Pfff. Când nu-l aștept, al dracu’ el de telefon dacă nu sună ca în gară. Dar, na, nu e după cum îți imaginezi, e fix așa cum trebuie să fie… cred. Habar nu am. Oricum, una peste alta, prietena mea, eu am avut dreptate, din nou. Norocul tău că nu e cazul de ficați înecați în spirt alimentar 😀

Azi mai așteptam și un party. N-a venit nici ăla. E bine că acum nu mai aștept nimic. Doar îmi fac curaj să mă îmbrac, să ies din casă și să cumpăr țigări și, totuși, ceva spirt alimentar. Apoi ce să-ți mai dorești? Somn. Mna, bine că am adormit o jumătate de oră și acum mă mănâncă. Dar nu, nici de-a dracu’ nu mă mai mișc în altă parte și nu îmi mai fac alt program. Cred că e momentul ăla când am nevoie eu de mine.

Dacă tot nu e să fie, aia e, să nu fie. Și nu, munca nu te înnobilează, te rupe de șale. WTF!

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Și da, la un moment dat în viață, exact așa va arăta dormitorul meu… dar până atunci.

Intim! Sigur! Protectiv! Și nu pentru oricine.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am avut noroc cu câțiva oameni. Pe unul dintre ei – Andrei – mai mult nu spun, l-a terorizat mama în așa hal că era în stare bietul om să facă el cu mâna lui, chiar dacă nu se pricepea, doar pentru a scăpa. Dar așa mi-a recomandat cei mai buni oameni. Oameni de care chiar am fost și sunt mulțumită. Dacă aveți vreodată nevoie de mobilă bună, bine făcută, la care se adaugă și umor din plin, apelați la mine. Oamenii sunt în Bascov și se pricep. Pentru că, la rândul lor, și ei au fost terorizați de mine pentru că eu vreau patul așa și invers, și da, înalt, și da, zece sertare – “Dar dacă picați domnișoară din pat? Vă dați seama de distanță?”. Pfff, dorm într-un pat atât de înalt de niște ani și nu mi s-a întâmplat, plus că la cât e de lat nu cred că am șanse. Ok, omul a luat-o ca pe o provocare. L-am sunat într-o zi spunându-i cum să facă sertarele, ce șine și rotițe să folosească: “Jur că te angajez, jur, chiar le-ai gândit”. Aiurea, le-am furat de la alții ;). La dressing nu mai spun. Pe lângă faptul că e imens și au avut bieții de cărat de le-a venit rău, au fost și nevoiți să lase spații pentru masa de călcat, dar să și acopere tot ce e de acoperit. Ehe, greu cu mine, dar au făcut și le mulțumesc că s-au ambiționat. Și da, livingul meu a devenit un dormitor intim și minunat… dar nu complet, mai sunt o gămadă de făcut.

Sigur!

E colțul meu sigur și numai al meu. Am găsit și soluția când mă enervați și nu mai am chef de voi, mă ascund în dressing și jur că nu mai ies de acolo până nu-mi revin. Partea bună pentru mine 😀

Protectiv!

Da, am nevoie de o protecție în plus și știu cine se va încumeta să o facă cum trebuie. Dar chiar și acum simt că mă primește cu toată căldura, chiar dacă mă vede indecisă și schimbătoare – da, despre mini-apartamentul meu vorbeam.

Nu e pentru oricine!

De-a lungul anilor am tot greșit primind tot felul de persoane negative, invidioase, răutăcioase, în casa mea. Gata, de acum s-a terminat. Că vă supărați ori ba aici nu mai intră decât cei pozitivi, sinceri și fără invidii fără sens. Că nu mi-a fost ușor și tot mai am de tras. Când o să fiți în pielea mea veți înțelege. Selecția e importantă. Gata! Doar oameni care au suflet, restul… pana lor.

Când nu le poți face pe toate, dar dai din coate.

Am fost crescută să nu mă las. Na, ca oricare, am și eu momentele mele de cădere, dar, cumva, nu știu cum, îmi revin. Așa și azi, ziua a fost grea și lungă, cu vești proaste, cu muncă fizică și nu numai, dar, în același timp și scurtă pentru că aș fi vrut să fac mai multe. Mna. Nu s-a putut.

Cedarea fizică! Oboseala psihică.

Da, am obosit. Sunt atât de obosită și aveam nevoie de acea pauză care, se pare, nu trebuie să vină acum. Asta este, vorba Ioanei, să nu forțăm norocul. Nu trebuia să fie acum Va fi, dar nu acum.

Dă-i bice!

Eh, gata, de acum încolo trebuie să-i dau bice. Pe 4 octombrie, în același timp cu marea lansare despre care nu vă spun acum, voi face predarea/primirea. Nu mai e mult, dar mai sunt multe de făcut. Acum să vedem și dacă-mi iese.

Nimic nu-i întâmplător!

Dacă trebuie să duc o treabă la bun sfârșit, trebuie, atunci așa să fie pentru că nimic nu e întâmplător. Și, da, se pare că nu numai eu aveam de tras pentru ca lucrurile să iasă bine. De aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat (asta doar pentru cunoscători).

Și cu toate că în trei minute voi adormi, tot trebuia să vă povestesc asta.

Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?

Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?

Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

……

Ioana e o persoană calmă, caldă și uneori prea melancolică. Bine, pe deasupra e și melomană. E un om în care trăiesc mai mulți oameni. Și femeie, și bărbat, și blândă, dar și dură. Un amalgam de emoție, sentimente, trăiri.

Nu-mi amintesc unde am cunoscut-o. În ultimul timp, chiar dacă, ca orice bețiv veritabil, am jurat că nu mai beau, iată, m-am reapucat după mai bine de doi ani de abstinență. Pfff. Viața mea nu e niciodată ce aș vrea eu să fie și când devine cât de cât așa cum am visat-o, mă plictisesc.

Dar să revin la Ioana care stă în livingul meu întinsă pe canapea, cu țigara în colțul gurii și cu un aer de divă neînțeleasă.

• Știi sentimentul ăla? Ăla că numai el și numai el te poate face fericită în pat?

Îl strâng pe Fulg de Nea în brațe și-mi întind picioarele pe birou.

• Ești incredibilă, spuse ea făcând mutre. Trebuie să fi fost în viața ta măcar un bărbat la care să fi visat că faci sex cu el non-stop. Mereu. Fără oprire, fără să conteze sentimentele, doar senzațiile, dorința, nebunia, chestia aia că ai vrea să intri în el cu totul și să nu mai ieși.

Recunosc că o suport pe Ioana doar pentru că în acest moment nu am altceva mai bun de făcut și, sinceră să fiu, de cele mai multe ori mă plictisește, chiar dacă are acele momente în care parcă aș lua-o în brațe. Dar dacă fac asta nu mai scap, așa că mă abțin.

• Nu, nu știu.

S-a ridicat în șezut lăsând țigara în scrumieră și privindu-mă ca pe o nebună.

• Femeie, tu cu cine dracu’ faci sex?
• Cu oameni plictisitori în care nu vreau să mă pierd.
• Înțeleg, nu l-ai găsit pe acela…
• Dar tu da.

S-a întins la loc cu gesturi teatrale. Știu, trebuie să o descos. Teoretic ea nu vrea să spună, dar dacă eu insist ce să facă sărăcuța. Prefer să nu insist.

• Nu știu, e ceva.

Se lasă liniștea așteptând să îi adresez întrebarea potrivită. În schimb îl alung pe Fulg de Nea care are peste șapte kilograme. Aprind o țigară și sorb din vodca. Într-un final Ioana decide că trebuie să continue.

• Trebuie să înțelegi, nu e genul de bărbat care să te atragă din prima, dar când ajungi în pat, Dumnezeule, e zeu. Nu ai crede dacă l-ai vedea… Doamne… doar să pună mâna pe mine și sunt gata.
• Perfect, în cazul ăsta ori de câte ori pune mâna pe tine tu ești satisfăcută și nu pierzi nici timp cu îmbrăcat, dezbrăcat.

Mi-a aruncat o privire urâcioasă.

• Știi, chiar dacă nu sunt cu el, numai acolo mă gândesc.

Acum chiar sunt curioasă, dar și apatică.

• Adică te culci cu Gigi ăsta cu care umbli acum, dar te gândești la celălalt. De ce nu ești cu el, nu înțeleg.

Mă rog, înțeleg, dar vreau să văd ce înțeleg și alții.

• Mereu e ceva complicat, spuse ea cu o oarecare maturitate în glas pe care nu am mai auzit-o până acum. Plus că ori de câte ori mă culc cu el mă și îndrăgostesc și nu e cazul. Așa că am decis doar să îl port în gând. Să țin în minte toate momentele alea și, în rest, să stau departe.

Dau vodca voleu.

• Draga mea, dacă tot ai găsit un zeu în pat, zău că aș vrea să-l cunosc și eu.

S-a întors spre mine zâmbind.

• Da, ție ți-ar fi ușor, oricum pentru tine sunt toți la fel și a doua zi i-ai uitat.
• Ești nedreaptă, uneori trece chiar și o săptămână până le uit fețele alea blege și toate rahaturile din cap. Unii mă mai enervează și după ce îi uit.

Râde.

• Ești neom, dar nu pot crede că tu chiar n-ai simțit niciodată așa ceva.

Un moment de sinceritate? Poate că uneori nu face rău.

• Am simțit, da. Poate că și eu am „zeul” meu, dar nimeni nu merită să stea în capul tău mai mult decât e cazul.
• Poate ai dreptate, dar eu încă îl mai simt, încă îl mai vreau, încă-l mai visez și, uneori, doar el mă face să mă simt femeie.

Sting țigara și mă gândesc pentru o clipă la mine. Oare când m-am simțit ultima oară femeie?

Ok, ok, unora le merge, pentru că știu să se pisicească, să pară triste, pierdute, împiedicate și în fel și chip. Firește, după comportamentul lor atrag și tipul de bărbați fără minte, cu două, trei pătrățele care pe parcurs se transformă în slănină și ceva bani în buzunar. Hai, bine, de obicei funcționează cam pentru 60% dintre femei – mă credeți sau nu nici nu contează cum arată – dar ce ne facem cu restul?

N-am înțeles niciodată cum e să fii divă și să ai un bărbat la mână. Un papă lapte care să bage bani în tine în timp ce tu – nu știu dacă faci chiar ce vrei – îți creezi un confort anume, dar, totuși, cu cel psihic, cred eu, e mai greu. Știu că dacă ai bani poți fi divă, banii tăi adică. N-am întâlnit până acum om care să nu reacționeze la bani. Dar n-am întâlnit eu, asta nu înseamnă că ei nu or fi. Poți fi divă dacă, habar nu am, te-ai născut într-un bălegar și ești plină de noroc, dar nu poți deveni divă așa peste noapte. Zău, nu e chiar pentru toată lumea.

Oricum, trebuie să vii cu picioarele pe pământ femeie. Clar că nu suntem la fel de puternice ca ei. Nu putem căra cu cârca, dar, în rest, credeți-mă, putem face absolut orice. 

Sunt plictisită și sătulă să aștept după un bărbat anume. Nu, nu vorbesc aici despre prieteni, ei sar fără să deschid eu gura. Dar mai sunt și alte categorii de la care ai avea așteptări. Bleah. Din principiu eu nu cer ajutor decât acelor oameni care-mi sunt foarte, dar foarte apropiați și știu că nu ar privi lucrul acesta ca pe un fel al meu de-a profita sau mai știu eu ce alte tâmpenii. Dar, până una, alta, pot face lucruri și de una singură. Da, inclusiv să car saci pe tocuri, chiar dacă apoi mă dor toate oasele, iată, pot. 

În urmă cu ceva ani așteptam de la cel care era lângă mine, cel puțin fizic, să vină în ajutorul meu. Că e bărbat, că poate, că știe că trag la jug la nebuna și că simte nevoia să mă mai scape de câteva poveri. Aiurea. Am așteptat în zadar. Da, am spus, am cerut, am implorat. Aiurea din nou. Iată așa într-o zi m-am dat jos din pat, m-am uitat la el și am zis: “Decât așa mai bine deloc”. În ziua aia mi-am pus în cap să fac toate lucrurile alea pe care ar fi trebuit să le facă el, din punctul meu de vedere. Nu pentru că aș fi fost o divă, ci pentru că sunt femeie și, teoretic, sunt chestii pe care nu știu cum să le fac. Dap, le-am făcut. Categoric ce a fost făcut a fost cu ajutorul terților care m-au ajutat și m-au îndrumat, ba chiar m-au învățat. Nu o să uit niciodată momentul ăla în care cel mai bun prieten al meu a venit din capătul celălalt al orașului să mă ajute să scot mașina de sub zăpadă, când el, ca un domn, dormea. Pff. Ce să zic? Ei mai “dive” decât divele. 

Uite așa am pornit singură într-o luptă contra mea. Am învățat chestii legate de mașini, de conductori, de mufe, de rahaturi pe care nu aș fi crezut să le învăț vreodată. Mă rog, nu pot spune că le știu ca la carte, dar mă descurc la o adică. Principiul ăla “ești bărbat și sigur știi ce e un conductor” nu e relevant, credeți-mă. Una peste alta diva aia din mine s-a sinucis la un moment dat. Mai are ea momente de răzvrătire, dar rare. 

Am observant în jurul meu că nu sunt singura care și-a omorât feminitatea. În situația asta sunt din ce în ce mai multe femei. Și nu o face niciuna pentru că nu ar avea nevoie de ajutor, dar decât să stea o veșnice să-l aștepte mai bine pune mâna și face. Aici e și bine, e și rău. E bine că înveți să te descurci singură în orice situație, ceea ce acel 60% de care vorbeam la început nu va reuși să facă niciodată. Dar e rău pentru că ești femeie și dintr-o dată nu te mai simți așa. Ai vrea să fii copil, să fii felină, să fii răsfățată, dar nu ai timp și, colac peste pupăză, când ajungi acasă istovită, moartă, coaptă – dacă mai ai și doi, trei copii, ai pus-o – constați că tot el are mai multă nevoie să copilărească. Deh, bietul, nu a fost înțărcat. Și atunci cum să nu o iei pe câmpii?

Nu știu dacă mai există nici măcar acel concept de echipă și aici nu mă refer la cuplurile din generația părinților mei, ci la generația mea. Am impresia că bărbații ăștia au luat egalitatea între sexe ad litteram, cum altfel? “Las-o, mă, că poate. Mai bem o bere?” Și ea poate, că dacă nu poate ea cine să mai poată? Și uite așa m-am plictisit de masculul din mine de moarte. Dar fără el nici nu voi avea șanse de supraviețuire. 

Așa că “divele” acelea care tot așteaptă să fie întreținute, mai întâi, ar trebui să învețe să se descurce cât de cât. Nu de alta dar nu rămâi tânără veșnic și s-ar putea să te trezești înlocuită și tu să nu știi să faci nimic. Nu, Doamne ferește, nu zic să renunți la femeia din tine, dar pune mâna și fă, dacă nu te bazezi pe tine pe restul nu-ți pune nicio bază. Nu poți fi mereu la mâna altora, mai întâi de toate trebuie să poți tu și, probabil, cine știe, va veni și acel “el” care să aprecieze… Da, știu, în baza asta…