Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Promovare, Scriu

Cine e Adela?

April 16, 2018by Oana MujeaNo Comments

Adela ești tu, Adela sunt eu, Adela e orice femeie de pe acest pământ. Indiferent că a trecut sau nu prin experiențele ei, unele sunt asemănătoare. E greu să nu fii Adela. Să nu fi trăit, chiar dacă la cote mai mici ceea ce a trăit ea. E greu să nu fi suferit, să nu fi dăruit, să nu fi fost acolo chiar dacă știai că nu ar trebui. Noi suntem Adela, noi toate cele care, de cele mai multe ori am uitat să ne iubim pe noi și ne-am trezit într-o zi împietrite, fără a ne mai cunoaște, fără a ne mai dori asta și, într-un final, fără suflet.

Adela e orice femeie care a dat prea mult și, într-o zi, nu a mai putut da nimic.

E un nou proiect pe care cine știe când îl voi termina. Dar Adela e în curs de creație. Adela s-a născut și se dezvoltă. E înger, e demon, cel mai bun, dar și cel mai rău om. E ființa care a căzut și s-a ridicat de prea multe ori, iar în final, rămasă în picioare, a refuzat să mai simtă.

Da, cică se anunță de un nou roman. Un altfel de roman. Ea e Adela.

Iolanda, Scriu

Iolanda Știreanu – urmează…

March 5, 2018by Oana MujeaNo Comments

Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

 

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

  • E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
  • Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

  • Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

  • Dacă cheamă poliția?
  • Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
  • Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

  • Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

  • Nu am nicio idee.
  • Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
  • Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
  • Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”
Iolanda, Scriu

Pot urla la planul editorial?! Pot, da, scriu, iată, scriu

February 15, 2018by Oana MujeaNo Comments

Dacă e cineva care mi-a plăcut mai mult decât oricine la Crime Scene Press e George JR. Dacă nici el nu știe cum să pună problema diplomat, nimeni nu mai știe. Și da, pentru informația cititorilor, scriu, domn’le, scriu! Nu prea des, e drept, dar când am timp și cu toate astea iată că mi-am făcut să pot scrie mai mult. Măcar azi, măcar puțin mai mult de trei pagini, poate cinci. Iolanda e în una din etapele alea în care are nevoie de toată atenția, iar eu, recunosc, am fost cu gândul mai mult la Adela care nu are treabă cu romanul polițist, poate cu cel psihologic.

Doar că de tata asta chiar veți avea ce citi. E cu poliție, cu DNA, cu investigații pe bune și cu o moartă furată de la morgă. De parcă asta ar împiedica o Iolanda nervoasă. Mă rog, nu s-a enervat ea prea mult până pe la jumătate, dar stai să vezi acum. Rambo copil de mingi pe lângă ea, dar cine dracu-i Rambo?

Ce? Ați crezut că ați scăpat de mine? Sunt tăuroaică ca Luluța, nu mă las chiar dacă așa ar părea. Noi astea suntem niște chestii, acum depinde și în ce scop mai faci una sau alta. Și iată, desigur, acum scriu pe blog despre Iolanda. Știu că e ea mândră chiar dacă tot zice că nu. Se preface că nu-i pasă, că n-ar fi importantă, dar este și-i convine. Păi cui nu i-ar conveni? Dar așa e ea. Deh, ea e gemeni, ca zodie zic. Ăștia sunt duali și complicați prin felul lor de-a fi. Mult mai târziu am realizat că ar fi trebuit să fie vărsător, pentru că, nene, ăștia ori sunt proști de buni, ori sunt ca trăsnetul pe pământ. Acum, na, nimeni nu se naște în zodia potrivită. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Și așa, cu toată dragostea, hai, nu toată, cu jumătate din ea, nu de alta dar n-am atâta de oferit, vă pot spune că Iolanda revine, desigur, la ea nu se pune problema de dragoste, e mai mult așa, ceva, nu știu, o definiție incertă a propriei sale vieți.

Promovare, Scriu

Un nou proiect – Adela

February 11, 2018by Oana MujeaNo Comments

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Mintea mea cu ale ei, Scriu

Pe vremea când eram scriitor

January 3, 2018by Oana MujeaNo Comments

În vremea când eram scriitor full time – că mai scriam și la Media Pro – și lansam alături de Lucia Verona și Adrian Năstase – da, el, “penalul”, știu că nu vă convine – și sala era plină ochi. Participa inclusiv Gabriela Firea, Corina Crețu și da, ne-am băut cafeaua și cu Ion Iliescu, pentru că mie nu îmi e rușine să recunosc, ba chiar sunt mândră. Pentru că, oricum aș fi eu, moartea nu am dorit-o nimănui, iar politicianul de clasă l-am recunoscut oriunde. În vremea aceea când eu și Mana Ciutacu ne cumpăram genți de la turci și ne blamau cucoanele pe net că suntem mult prea bogate și ostentative – fără să știe că dădusem un maxim de cincizeci de euro pe gențile noastre de fițe, ei bine, da, pe vremea aia cred că eram cel mai timid om din lume. Cumva, atunci s-a întâmplat să fiu și în top zece bloggeri, că deh, nu era Facebook la modă și tot cumva se întâmpla să merg la toate întâlnirile cu acei politicieni “penali” la care, culmea, veneau și ceilalți bloggeri. Și Doamne cum le mai pupau ei dosurile, dar acum au uitat. Eu n-am uitat, am fost acolo, am văzut și ca să vezi, am și poze.

Acum, majoritate dintre ei, nu vorbesc despre Daniel, măcar el a rămas așa cum îl știu, fac înconjurul televiziunilor spunând cât de nașpa sunt oamenii ăia care atunci îi invitau la dineuri de elită, iar unii dintre ei – spre deosebire de dobitoaca de mine – mai primeau și sponsorizări – că doar de aia s-au ridicat de nu le mai ajungi la nas și se prefac că nu te-au cunoscut niciodată.

Tot în vremea aia era așa un fel de frăție a celor mai cunoscuți bloggeri. Eram, majoritatea, mici și emoționați de ceea ce ni se întâmplă. Intrasem în liga mare peste noapte. Am cunoscut atunci oameni pe care alții nu-i cunosc într-o viață. Doar că unora le-a rămas coloana acolo unde trebuie, pe când celorlalți… În vremurile acelea dacă strigam la unul dintre ei să vină să-mi prezinte o carte nici nu se punea problema să nu, azi… nu își amintesc prea bine de unde să mă ia. O, da, pe vremea aceea era și Adi Hădean în gașcă, nu zic că omul ar zice nu acum, dar parcă faima i s-a urcat și lui la cap și a schimbat puțin destinația. A uitat că se întâlnea cu noi pe te miri unde și ne gătea pe unde apuca.

Atunci aveam impresia că oamenii sunt oameni. Cât de mult m-am înșelat. Ei, stați calmi, mi-a trecut. Până și Adrian Năstase și-a amintit de mine prin târgurile ulterioare lansărilor noastre împreună, dar na, unii stau mai bine cu memoria și chiar dacă sunt “aroganți”, îi mai ajută bunul simț.

Nu știu dacă îmi e dor neapărat de acele timpuri. Pentru că zi de zi descopăr alți scriitori unii mai buni decât alții: Cristina Nemerovschi, Lorena Lupu pe care o știu de mult timp și care știe să scrie într-un mare fel. Trăiește toate poveștile pe care le pune pe hârtie, Monica Ramirez care mi-a fost și colegă ceva ani și a rămas om. Pe partea celaltă am reușit să dau și de oameni de “Facebook” dacă le pot spune așa încântați să promoveze autorul român. Aici aș încadra-o pe jumătate și pe Violeta Loredana Pascal, cu toate că ea are și un site de profil.

Ideea e că din 2008 de când îi știu pe majoritatea am impresia că fiecare în parte ne luptăm cu o piață a cărții destul de nișată. Ne ridicăm și coborâm și tot așa. Și dacă pierdem chiar și un an fără să avem ceva spectaculos – ba chiar și ceva prostește de spus – suntem îngropați de vii, adică uitați pe undeva prin colțurile site-urile și a librăriilor. De bine, de rău, niciunul dintre noi nu s-a îngropat prea adânc, ceea ce, cred eu, ne mai dă niște speranțe. Și într-o zi voi spune: “Azi când sunt scriitor…”, spre infarctul unora 😀

 

Iolanda, Scriu

Nimeni nu merită să fie prea fericit…. Scurt fragment – Iolanda Știreanu

December 23, 2017by Oana MujeaNo Comments

În urmă cu un an

 

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

  • Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

  • Da, zic nervoasă deschizând brusc.
  • Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

  • Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

  • Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

  • Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

  • Cât am băut?
  • Acum sau aseară?
  • Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

  • Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

  • În fine, în seara asta nu merg niciunde.
  • Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Promovare, Recenzii și baliverne, Scriu

Și tu crezi că doar în filme se poate întâmpla

December 17, 2017by Oana MujeaNo Comments

Dacă n-ar fi trist, clar ar fi amuzant. Și dacă n-aș fie eu și ar fi Iolanda cred că aș putea trece și peste dramatism. A, stați, e fix invers. Eu trec mereu peste dramatism.

Bun, ai o așa zisă relație care îți spune că face Crăciunul cu rudele. Perfect… sincer eu chiar doream să-l fac jumate la muncă și jumate la prietenii mei că de aia îi am. Și să fiu din nou sinceră mi s-a cam luat de prosteli de doi bani. Dar nu asta e povestea…

…

Sar din una în alta.

Câ tot n-am zis nimic despre funerariile regale, decât așa câte o chestie. M-ați înțeles total greșit, nu că mi-ar păsa. O ador pe regina Ana, chiar dacă nu mai e. Poveștile din viața ei sunt uimitoare. Nu am nimic cu regele Mihai. Îmi e total indiferent. Dar turul ăsta de forță al televiziunilor m-a obosit. Faptul că 80% din ăia care s-au dus și au jelit s-au trezit cu o seară în urmă monarhiști mă scârbește. O, da, mi-ar fi plăcut monarhia, mi-ar fi plăcut balurile alea regale, viața aia ușor boemă, dar hai să nu mai visăm. Trăim cum trăim și cum ne-am ales să trăim și dați-o dracu’ de victimizare. Oricum nu mai aveți ce rege să puneți. Dar încă mai trăiește Guță dacă totuși sunteți interesați. Și nu, nu doresc moartea nimănui și din respect o să spun clare și răspicat, mi se pare o chestie de inumanizare faptul că îi tot doriți moartea lui Iliescu, de parcă sunteți voi judecătorii supremi. Hai să arunce primul cu piatra care nu a greșit niciodată. Dar, mai ales, cel mai mare păcat e să te faci tu judecător în fața Divinității și să pândești moartea unui om, oricare ar fi el. Te-ai simți mai bine? Nu cred, fix tot aia va rămâne în urmă. Nimic nu se va schimba, decât că el scapă din lumea asta nebună și noi ne chinuim în continuare. Eh… fiecare cu treaba lui, dar nu mă băgați la mijloc, nu m-am dezumanizat în halul ăsta și nici nu-mi doresc. P.S: În maxim două săptămâni mai mult de jumătate din monarhiștii declarați ați pe Facebook vor uita și de existența regelui. Istoria se repetă 😉

Revenim

Am trăit-o și pe asta… da, săptămâna trecută într-o conjunctură ciudată. Rar mă întâlnesc cu oamenii ăștia. În ultimul timp tot mai rar, din motive de protecție personală pentru că încerc să-mi îndrept viața spre normalitate – dar, da, mă plictisește chestia asta, dar, na, o fi ceva de capul normalității și poate undeva am ratat eu simțirile ale. În fine.

Prima întrebare: “Dacă aș jura că mă schimb mi-ai mai da o șansă?”. Cu siguranță da, dacă nu ar fi a o suta oară când aud asta – măcar nu aveam timp să ne plictisim vreodată, dar na, asta e viața, iar eu, totuși, nu am nevoie nici de prea multă nebunie.

A doua: “Ai observat că “A” te fixează cam mult? Mă rog, nu mă fixa pe mine, dar cu nebunul nu te pui.

Scena de film. Un pumn în botul lui A – total nevinovat – și începe circul. Noroc că am putut fuma o țigară în timp ce am privit spectacolul, m-am ridicat și am plecat. Am râs în sinea mea, pentru că da, așa cum zicea Ț/ul, omul chiar m-a iubit. Dar nu poți trăi lângă nebuni și probabil o dragoste din asta o întâlnești o singură dată în viață, doar că atunci când îți face rău trebuie să renunți. Și eu am făcut-o. Viva!

Și iată, prima oară după foarte mult timp, Aleluia, chiar îmi place cineva și nu mă pot apropia. Teribil. Nu știu cum să fac și mă mai și enervez. Dar am înțeles și asta că doar de aia am prieteni deștepți: nu e timpul, nu sunt pregătită, nu e momentul. Nu că el și-ar da silința. Aia e, rămâne cum am stabilit, nu că am fi stabilit în vreun fel. Ne complicăm viața pentru că nu suntem în stare să ne spunem ce avem de spus. Bine, mie mi s-a luat să tot spun, așa că am rămas pe modul silent.Ce rost are? Sau are? Doar că m-am săturat să nu fiu ascultată. Și oricum nu știe nimic despre mine, așa că vorbim vorbe.

Ne întoarcem la Rege?

Să se odihnească în Pace, cred că asta și-ar fi dorit. Monarhie? Sorry, nu e pentru noi.

Să ne întoarcem la mine? Prea multe necunoscute într-o ecuație simplă care nu îți oferă niciun indiciu. Eh, au fost și mai grele. Lasă, frate, scrisul e pe primul loc și Celi, apoi om mai vedea noi. Poate că într-o zi… poate că niciodată. Da-o dracu’ că sunt mai mișto pisicile.

Și Aleluia fiecare va înțelege pe dos și va ieși un haos, fix ce mi-am dorit. Să fie zăpadă! Să fie Crăciun! Să fie bucurie! Mie nu-mi pasă de ceea ce se va întâmpla, restul lunii va fi a mea cu sau fără… 😉 Avantajul? Mie nu mi-a fost niciodată frică de singurătate. Hai, o ultimă țigară și somn. Am spus destule baliverne azi, mâine am mai multe de spus.

Iolanda, Scriu

Fragment… schizofrenic

December 16, 2017by Oana MujeaNo Comments

“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

  • Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”

Iolanda, Scriu

Povestea începe în noaptea Sfântului Andrei

December 12, 2017by Oana MujeaNo Comments

Vin lupii, măi!

De ce lupii? De ce în noaptea aceea? De ce Iolanda Știreanu?

Nu, nu e un fantasy. E o carte polițistă cu aceeași Iolanda Știreanu care de data asta se luptă cu mizeria tipic românească, cu procurori, dar și cu mafia acestora. Prima crimă pare că s-a comis în noaptea de Sfântul Andrei și cumva Iolanda primește, prin intermediul viselor, răspunsuri.

De data aceasta Iolanda e nevoită să o ia de la capăt cu propria luptă. Probabil că schizofrenia pe care o are mama ei se transmite și la ea. Prietena ei Ioana este văzută și auzită doar de ea. Să fie o coincidență sau pastilele să dea acest efect. Crimele care au loc o marchează așa cum nu s-a întâmplat niciodată. Iolanda nu mai este la fel de sigură pe ea, dar luptă să scoată adevărul la liman.

De ce DNA? De ce procurori? De ce #Rezist? Pentru că toate astea se întâmplă vrem nu vrem. Și de ce lupii?

“Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.” – mai departe căutați voi legenda.

Și pentru ca totul să fie cât de cât într-un tablou să vedem și un mic fragment.

“Sunt moartă. Știu că sunt moartă pentru că nu mai simt nimic. Nici durere, nici frig. Văd ce se întâmplă în jurul meu, aud lupii urlând și mă uit la mine înecată într-o gârlă înghețată. Îmi văd chipul de undeva de sus. Părul negru desfăcut ținut într-un mod bizar de apa înghețată, buzele vinete și chipul alb ca varul. Dacă aș fi fost pictor jur că m-aș fi pictat. Aș fi făcut din imaginea asta un fel de icoană narcisistă. Îmi place să mă văd moartă, la fel cum îmi place urletul lupilor. Nu știu dacă mă jelesc sau se bucură. Poate e doar un strigăt de-al lor, unul nevinovat, poate nu. Orice ar fi mie nu-mi pasă decât de faptul că eu sunt acolo. Nu mă doare, nu îmi e teamă, frig sau foame și, cel mai important, parcă sunt mai vie ca niciodată. O văd din nou pe ea alergând spre pădure. Nu, nu alergând, mai degrabă mergând hotărâtă, netemătoare, fără să-i pese, fără să simtă, apoi dispare.

Mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte înghețată până-n vene. De data asta nu mai e nicio fereastră deschisă și Fulg de Nea mă privește neîncrezător. Dau să-l ating dar sare din pat și pornește agale spre sufragerie. Pesemne că am țipat în somn. E patru dimineața. Încă nu a răsărit soarele. E tot noaptea Sfântului Andrei când fetele își visează ursitul, iar eu îmi visez moartea.

Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să adorm la loc. Doar că știu că nu o să mai pot dormi. În ultimul timp adorm greu chiar dacă beau și iau somnifere și dacă mă trezesc, oricât aș fi de obosită nu reușesc să ațipesc mai mult de zece minute.

O baie fierbinte și o cafea parcă sună mai bine. Și poate, pe la șapte, ar trebui să-i fac o vizită lui Mihai. Ana Vasiliu nu cred că îmi va da pace în curând.”

Iolanda, Scriu

Iolanda Ştireanu – Jurnalul unui anchetator

March 25, 2017by Oana MujeaNo Comments

Un proiect mai vechi care până la urmă a fost uitat într-un raft, dar cine știe?

jack_the_ripper_banner_52037300

Târfa „Jack”

 

 

 

Jurnal:

Marţi 5 august

 

Crima a fost anunţată la nouă şi douăzeci dimineaţa. Stăteam pe hol, lângă răcitorul de apă, rugându-mă să o şi răcească, nu numai s-o fiarbă, când Mihai Iordache, şeful secţiei Criminalistică, m-a tras de mână m-a vârât în birou făcându-mă să vărs toată apa pe blugii mei noi.

Dacă nu l-aş fi iubit ca pe un tată, cu siguranţă l-aş fi pocnit sau l-aş fi înjurat. În orice caz, aş fi fost impertinentă. Doar sunt cunoscută pentru asta ca un cal breaz.

M-a împins spre scaunul de piele, iar eu, fără să scot nici un sunet, m-am aşezat. A tras jaluzelele şi a închis uşa, ba nu, a încuiat-o de trei ori. Sigur că nu m-am putut abţine.

– Să înţeleg că, în sfârşit, o să lichidăm pe cineva? Lucrăm profesionist?

Nu mi-a răspus. Întunericul a pătruns încăperea şi peretele din faţa mea s-a luminat, pe el apărând trupul unei femei moarte.

Fireşte, oricine altcineva ar fi reacţionat la vederea unui cadavru, fie el o proiecţie pe un perete. Eu n-am făcut-o.

– Nume de cod „Erika”, spuse Mihai. Nu ştim adevărata ei identitate.

– Cod?

– Prostituată.

– Curvă.

Ridică ameninţător din sprâncene, iar eu îi acord un zâmbet strâmb. Imaginea se schimbă. Erika e acum pe masa metalică din morgă, cu chipul văruit în alb…

– Var?

– Da.

Pleoapele îi sunt deschise. Ochii senini. Priveşte spre niciunde. Trupul gol. Sânul stâng tăiat. Fără alte „avarii” majore, dacă nu puneam la socoteală cele câteva vânătăi de pe coapse.

– Var pe chip şi sânul tăiat.

– Da.

– Şi?

Mihai a stins videoproiectorul şi s-a aşezat în faţa mea fără a aprinde lumina.

– Foarte conspirativ, am comentat.

– E a patra pe luna asta, spuse Mihai fără a mă băga în seamă. Iniţial am crezut că e o poveste simplă…

– Aşa că ai lăsat cazul pe mâinile incompetenţilor, am spus repede. Bine, avem un criminal în serie „Jack Spintecătorul” de pe Dâmboviţa.

Mihai a aprobat. Eu am continuat:

– Toate prostituate? Ucise în acelaşi mod?

– Da, spuse el. Varul, cred, are darul de-a le amorţi, dar şi de-a marca altceva ce-mi scapă. Nu ştiu ce-ar putea reprezenta sânul tăiat. Întotdeauna stângul.

 

Miercuri 6 august

Toate victimele îşi făcuseră meseria în jurul hotelului „I” din capitală, ceea ce înseamnă că erau de lux. Fără cinci sute de euro nu îţi adresau nici un „bună ziua”. Asta, de asemenea, înseamnă că „Jack” de pe Dâmboviţa nu are gusturi ieftine, spre deosebire de Jack cel real. Asta presupune şi că are o maşină scumpă şi cel puţin o mie de euro în buzunare, bani pe care şi-i recuperează după încheierea ciudatului ritual.

Eram însoţită de Victor Blid, colegul meu, singurul, de altfel, care tot insista să-mi stea prin preajmă. Ceilalţi nu vor să lucreze cu mine. Nu că aş plânge în pumni de ciudă. Aşa că mi s-au propus tot felul de şedinţe de consiliere, pentru a învăţa cum să-i ascult pe ceilalţi. O poveste destul de amuzantă, pe care am s-o detaliez într-un alt capitol al jurnalului meu.

Victor a pus mâna pe câteva „vuvuzele” şi le-a interogat. Târfele ne miros întotdeauna de la kilometrii distanţă şi spală putina. Dar de data asta erau speriate şi dispuse să vorbească. Făcând chiar un fel de concurs. Sigur că exista riscul să le săltăm, dar când un criminal în serie pândeşte pe la colţuri, frica de moarte devine prioritară. În plus, eu n-am nimic împotriva curvelor. Iar faptul că nu plătesc impozit pe ceea ce câştigă, oarecum mă face să mă simt răzbunată. Hei, nu eu sunt cea care n-a vrut legalizarea prostituţiei. Şi apoi, eu una, n-am de gând să le păzesc fundul. O fac pe proprie răspundere. Cele mai multe dintre ele sunt majore. Şi nu mi se pare chiar aşa rău să ceri bani pentru a lăsa un cretin să-ţi folosească trupul. Dacă ai tăria necesară, de ce nu?

Singura care n-a apărut a fost Carmen. Fetele au declarat că are alt peşte decât al lor. Unul pe nume Vlad Cuţitaru’. Tipul are un Ferrari, model destul de nou din câte se pricepeau ele şi câteva vile prin ţară.

Logica îmi spunea că dacă are un Ferrari, maşină care l-a făcut cunoscut, cu siguranţă că mai are încă două sau trei maşini de lux. Poate nu noi, dar suficient de îngrijite pentru a păcăli chiar şi o târfă de lux. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Întrebate cum arată Vlad, nici una n-a ştiut să răspundă. Îi văzuseră doar conturul din spatele geamurilor fumurii.

 

Interogatoriu: Miercuri 6 august

 

Am decis să transcriu unul dintre cele mai interesante interogatorii aici.

Interogata: Cătălina Iordache, cunoscută sub numele de Black, în vârstă de 23 ani. Prostituată. O să-i folosesc iniţialele: C.I

Eu o să fiu I.S

 

I.S: Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

C.I: (după ce s-a gândit mai bine de şaizeci de secunde). Trebuie să înţelegi că nu trebuie să avem grijă una de alta. Peştele nostru ne oferă protecţie. Avem băieţi care ne păzesc ca pe ochii din cap…

I.S: (Nu m-am putut abţine să n-o întrerup). Da, se vede.

C.I: Nu e chiar aşa. Nu ne pot păzi şi atunci când decidem să urcăm în maşina unui tip. De obicei oamenii închiriează camere luxoase la alte hoteluri. Nimeni nu vrea să stea prin preajma hotelului „I” prea mult. Oamenii ştiu ce caută acolo bărbaţii cu bani. Dar să revin. Pe Erika cred că am văzut-o ultima oară, luni, în jurul orei prânzului. Era în holul hotelului cocoţată pe o canapea şi sorbea dintr-un pahar cu brandy. Nu avem clienţi la ora aia, aşa că eu m-am dus la bar şi am citit o carte.

I.S: N-ai interacţionat cu ea?

C.I: Nu, doar ne-am salutat din priviri. Nu vorbim prea mult între noi. Fiecare are viaţa ei separată şi nu vream să fim prea apropiate. Majoritatea suntem studente. Lucrăm douăzeci şi patru de ore ca prostituate pe săptămână, fiind libere să ne alegem clienţii. Nu avem un număr impus pe zi. Daniel se poartă frumos cu noi şi avem toate condiţiile. Dar, cu toate astea, tot suntem obosite, speriate şi traumatizate. Viaţa asta nu e uşoară. Dar nici una dintre noi nu are de ales.

I.S: Nu sunt aici să judec de ce o faceţi sau de ce nu. E treaba voastră. Însă vreau să înţeleg. De ce nu vă doriţi apropierea? N-ar fi mai uşor să vă sprijiniţi una pe alta?

C.I: Da, ar fi mai uşor. Şi, într-un fel, chiar o facem. Dacă suntem atacate ne ajutăm reciproc. Dacă una dintre noi a avut o noapte nu tocmai „normală”, sigur, o facem, măcar cu o vorbă bună. Dar nu intrăm în detalii. Vieţile noastre particulare, dincolo de nume de scenă, ne aparţin. Viaţa mea dincolo de toate astea e singura pe care nu mi-o poate invida nimeni. Dacă mă înţelegi.

I.S: Am înţeles. Să vorbim despre Carmen.

C.I: Oh, da, Carmen. Şi eu am fost intrigată când o fată cu un peşte diferit a ajuns la hotelul „I”. Presupun că celălalt l-a plătit bine pe Daniel pentru a face aranjamentele. Ea nu e ca noi. E băgăcioasă, vorbăreaţă şi îi place să povestească despre fiecare client în parte. Într-un cuvânt e indiscretă. Cred că asta e singura ei viaţă. În plus, e needucată. Nu-i o fată proastă, doar că… ei bine, e cam ţărăncuţă. Dacă noi, celelalte, avem planuri de-a scăpa de viaţa asta, ea nu are. Îi place. Pune pasiune în ce face şi asta o împlineşte. Sau cel puţin aşa mi-a dat senzaţia. Toate o ocolim, pentru că noi nu vrem să fim invadate. Doar că, de cele mai multe ori, nu ai cum s-o eviţi pe Carmen. Şi în loc să vorbeşti tu, o asculţi pe ea. Sau, cel puţin, te prefaci.

I.S: Înţeleg că nici una nu l-a văzut pe Vlad Cuţitaru’.

C.I: Nu.

I.S: Ştii unde am putea da de Carmen?

C.I: Spunea că trăieşte în vila lui de la Snagov, dar n-aş putea spune care e aia.

I.S: Încearcă să-ţi aminteşti măcar un detaliu.

C.I: (După ce-a băut un pahar de apă şi a fumat două ţigări). Spunea ceva de un gard verde şi trei pitici ornamentali cumpăraţi din Japonia.

 

 

Miercuri 7 august

 

Am identificat casa. Era pe numele lui Vlad Păunescu, controversat om de afaceri. Se zvonise că ar umbla cu un grup de „cuţitari”. Ţigani dispuşi să-şi taie şi mamele pentru o mână de „arginţi”. Dar toate fuseseră simple speculaţii, nimeni nu dovedise nimic.

Am obţinut mandat de percheziţie în jurul orei treisprezece. A fost nevoie de nervi tari şi ameninţări voalate pentru a-l convinge pe Procuror să ne dea hârtia. În cele din urmă i-am spus că o să dovedesc că e pe mâna cu mafia şi nu-l mai scoate nici dracu’ din troacă. M-a luat în serios şi a semnat ordinul.

La ora cincisprezece eram în faţa porţii. Gardul verde şi trei pitici ornamentali. Echipa de intervenţie era în spate. Eu şi Blid am sunat la interfon. Glasul femeii, somnoros, s-a auzit instantaneu.

– Da?

– Poliţia, deschide.

O clipă nu s-a auzit nimic, apoi, mult mai trează, a întrebat:

– Poliţia?

– Vrem să vorbim cu Vlad Păunescu, avem mandat de percheziţie, dacă nu deschideţi vom intra cu forţa.

Femeia n-a mai spus nimic, s-a auzit un click şi poarta s-a deschis.

Nu o să fac o descriere a curţii. Dar pot spune că avea în jur de două mii de metri pătraţi, casa aflându-se în spate. Departe de drumul principal. Oricine ar fi avut timp să o ia la fugă până am ajuns noi acolo, chiar şi cu maşinile.

Am coborât. În uşa din faţă stătea proprită o femeie la un metru nouăzeci, numai piele şi os. Brunetă, creolă, dar semăna mai degrabă cu o girafă subnutrită. Era doar în lenjerie intimă, peste care îşi trăsese în grabă o bluză de trening.

Eu şi Victor ne-am legitimat, am arătat ordinul de percheziţie şi am cerut să vorbim cu Vlad.

– Vlad lipseşte de o săptămnână.

Am intrat. Îmi pare rău să o spun, dar nu era o casă normală, era un muzeu. Picturi de toate felurile atârnau pe pereţi. Le-am studiat o clipă. Nici un fals. M-am întreb câte dintre ele or fi furate. Probabil majoritatea.

Femeia ne-a invitat într-un living imens. Ar fi putut face şi o piscină acolo, nu i-ar fi deranjat cu nimic.

Am întrebat-o cu cine am onoarea.

– Maria Duţulescu.

– Carmen?

Zâmbi.

– Da.

– N-ai mai apărut la „muncă” după ultima crimă.

M-a privit mirată.

– Ultima crimă?

– Erika.

– Erika a fost ucisă?

Am rămas pe loc fără să-i ofer vreun răspuns. Eram sigură că-l cunoaşte deja.

Am studiat-o. Pe coapsele ei se vedeau urme de înţepături.

– Pot să te duc la secţie şi să te închid doar pentru simplul fapt că eşti consumatoare, am arătat ostentativ spre coapsele ei.

– A roşit.

– Jur că nu ştiam că Erika a fost ucisă. Stau în casă de patru zile. Am fost prea… ameţită. Şi dacă Vlad tot e plecat, am zis că-mi pot lua şi eu liber.

Totul mi-a venit în minte pe loc. Ştiam. Ştiam totul. Dar trebuia s-o fac să vorbească. Ea se aşeză în faţa lui Victor şi, crezându-se, probabil, în postura de Sharon Stone, îşi desfăcu uşor picioarele, lăsându-şi mâinile să-i alunece uşor spre interiorul coapselor.

– Frumos spectacol, remarcă Blid. Dar nu suficient.

Femeia îşi trânse picioarele şi se crispă.

– Nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Nu ştiu nici unde e Vlad, nici când se întoarce. Aşa că dacă vreţi percheziţionaţi şi plecaţi.

– Aş vrea răspunsuri, am zis eu.

Şi-a strâns bluza de trening pe lângă corp.

– Nu am răspunsuri.

– Străduieşte-te! Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

– Cu patru zile în urmă.

– Ai vorbit cu ea?

– Erika era o scârbă. Nu vorbea cu nimeni. Avea impresia că e buricul pământului.

– Clienţi mai buni? interveni Blid.

Fata pufni pe nări ca un taur gata de atac.

– Clienţi mai buni. Ha. Nu există clienţi mai buni sau mai proşti. Există clienţi fideli şi clienţi noi. Ei ne aleg, nu noi pe ei. Asta e politica. O respectăm.

– Erika era una dintre cele mai alese din câte ştiu eu, am plusat.

– Oarecum. După moartea celorlalte ea le preluase clienţii.

– Lucru care te scotea din sărite, interveni Blid.

Ne aruncă o privire cruntă, amestecată cu firicele roşii din pricina drogurilor.

– Eu am clienţii mei, nu râvnesc la ai altora.

Am studiat-o din cap până-n picioare, într-un mod ostentativ, făcând-o, pentru scurt timp, să se simtă prost.

– Nu eşti marfa de cea mai bună calitate, am spus.

Îşi strânse buzele.

– Poate că nu sunt.

– M-am tot gândit, Maria. Ce ar putea reprezenta varul? Drogurile pe care Vlad te face să le înghiţi?

– Doar nu crezi că eu le-am ucis.

– Stai jos şi ascultă-mă până la capăt.

Sunt sigură că am spus-o pe un ton calm şi neutru, dar totuşi ea a părut speriată. Aşa că m-a ascultat.

– M-am interesat. N-am găsit informaţiile pe internet, dar o bibliotecară poate face minuni. Chiar dacă nu se pricepea ea la droguri, o semnificaţie tot a găsit-o. Sânul tăiat.

Zâmbi rece.

– Una din poveştile amazoanelor spunea că femeile acelea îşi tăiau un sân pentru a nu le încurca în manevrarea arcului. Doar că ai greşit sânul.

– Nu eu…

– Nu aveau încredere în Vlad, oricum nu-l cunoşteau, am zis eu. Dar fetele ştiau destul de bine să-şi aleagă clienţii. Îi intuiau. Uneori o mai dădeau şi-n bară, dar cel mult se molipseau cu un pervers pe care îl puneau la punct într-un fel sau altul. Nu se lăsau convinse uşor să urce într-o maşină. Unele dintre ele cereau informaţii suplimentare. Altele chiar sunau la hotelurile unde bărbaţii închiriau camerele pentru a fi sigure că li se spune adevărul. Dar…

– Termină, spui prostii.

– Eşti nerăbdătoare, a comentat Victor.

Am continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Dar aveau încredere în tine. Nu te plăceau, dar nici nu se gândeau că eşti o psihopată, aşa că, ori de câte ori te-ai oferit să le duci acasă, au acceptat.

 

……………………………

Page 1 of 212»

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics