Recunosc cu mâna pe inimă că e o meserie care-mi place tare mult și dacă ar mai fi ca în anii nouăzeci, chiar aș practica-o cu cea mai mare plăcere. Zilele astea mi-am tot auzit că lucrez pentru un anume site. Știu că e greu să mă disociați de presă, asta pentru că vă pot înjura și pe blog fără să-mi facă nimeni politica editorială. Și mă credeți ori ba, dacă m-aș chinui puțin mai mult, aș bate multe site-uri la număr de accesări. Dar încă n-am timp să mă chinui când am atâtea alte lucruri de făcut.

Na, m-am simțit flatată să aflu că o întreagă instituție m-a crezut capabilă să scriu tare urât despre ce se întâmplă acolo. Și aș fi scris, pentru că am tot dreptul. Până una alta tata a construit ceea ce voi distrugeți. E exact cum marii conducători construiau catedrale pe unde treceau. Nu are de ce să-mi fie rușine, chiar a construit. Cam ce proiecte care nu se bazează pe munca lui ați făcut, mă, voi? Știți că sunt primari în Argeșul ăsta care spun cu tot sufletul că dacă nu era el nu vedeau niciun metru de canalizare? Altora le e teamă, dar șoptesc lucrul ăsta. Așa cum le-a fost teamă la toți să mă ajute pentru că tata, pentru că eu nu mai aveam dreptul la viață, pentru că spun ce gândesc și merit să mor de foame. Ei, iată că mă descurc și fără ajutorul vostru. Dar spre deosebire de voi toți care ați fost ajutați de tata cum n-am fost eu, chiar le sunt recunoscătoare pe viață celor care mi-au întins o mână atunci când trebuia.

Diferența dintre mine și voi e că eu nu stau cu mâna întinsă la partid, chiar dacă, culmea, încă mai facem parte din aceeași formațiune politică. Încă. Formațiune care nu îți dă posibilitatea să te remarci dacă ți-ai dori. Dar e bine că sunteți voi obedienți și vă împroșcați toate frustrările spre mine. Și apropo, că tot suntem aici, solicit public contractul meu cu APĂ-CANAL pentru casa aia de ziceți voi că o am în Tudor și se învârte după soare. Eu am tot căutat-o, dar să o ia dracu’ dacă o găsesc.

De împroșcat ați putut mereu, e ușor, e simplu, plus că vă mai eliberați și voi de frustrări. E cam nasol să trăiești în umbra unuia care chiar a avut creier, nu? Aia e. Nu toți au parte.

Dar o să vă mai dezamăgesc încă o dată. Nu lucrez pentru noul ziar, cum nu lucrez nici pentru altul. De ce? Am să explic și asta. Pentru că eu scriu ceea ce e de scris. Eu vreau dovezi, nu vorbe – și aici mă refer la orice instituție de presă – în plus, eu vreau să scriu despre toată lumea. Ceea ce nu a înțeles azi politicul este faptul că dacă faci contract cu un ziar îl faci pentru PUBLICITATE, fix așa scrie în contract, fix pentru asta este, nu pentru a închide ochii când faceți tâmpenii. Nu, contractele sunt doar pentru PUBLICITATE, ziariștii care închid ochii doar pentru că au contracte, din punctul meu de vedere, pot fi considerați, vorba lui Werner:”PENALI”.

V-ați învățat să cumpărați presa, lucru pe care, să-mi fie iertat, eu nu-l pot accepta. Dacă vreau să scriu de stânga pentru că am dovezi, despre asta scriu, dacă vreau să scriu de dreapta, centru și epicentru – acum nu trebuie să și pricepeți gluma – asta scriu. Indiferent dacă am sau nu contract. Prin contractul ăla vin la evenimentele voastre jalnice și scriu despre ele, eventual vă promovez ca instituție care se ocupă cu împroșcare de rahat – e doar un exemplu – dar, în rest, scuze, nu sunteți scutiți de ochii presei.

Da, am ieșit din presă pentru că din punctul meu de vedere și ziariștii s-au învățat că dacă bagă un pic bățul prin gard primesc contracte, ceea ce nu e corect. Sunt oameni politici sau nu, care chiar nu merită asta. Și apoi, da, tu ziaristule, jur că nu e nimeni obligat să facă contract cu tine și ăsta nu e motiv de supărare. E ca și cum m-aș duce eu peste om în casă să-i dau internet, altfel îl ameninț că rămâne fără. Fiecare ia servicii de la cine dorește. Unii nici nu au bugete pentru toată lumea și atunci aleg în funcție de anumite lucruri – desigur, scotem din această ecuație CJ-ul că la ei e prea pe față. Dar să te duci la un primar de țară și să-i ceri și pe mă-sa și pe tac-su, e prea mult. Unii pot, alții nu. Unii greșesc că nu știu, chiar nu știu, dar noi nu mai avem niciun pic de bun simț. Bani, bani, bani.

Aici vina e împărțită. Voi, politcienii, directori de instituții publice etc, i-ați învățat că merge, iar ei, normal, au făcut în consecință. Ceea ce v-o meritați. Nu e corect, dar v-o meritați. Dacă ați fi voi, în primul rând corecți, nu v-ați supăra ori de câte ori scrie X sau Y despre voi. Din contră, dacă ați deține și ceva ouă, ați cere un drept la replică și v-ați explica, bine, dacă aveți ce.

Lumea asta a devenit foarte urâtă. Prea multă mâncătorie. Sunteți invidioși și pe ăia care n-au, doar pentru că dețin creier. Și nu, eu nu mă voi opri din scris atunci când voi vedea o nedreptate, așa cum nici nu mă veți putea face să tac – asta dacă nu comandați o crimă. Nu vă sunt datoare cu nimic, din contră, pot veni cu argumente, nume, prenume și ajutoarele care v-au fost oferite. Dacă e să o luăm corect unii dintre voi ăștia care mâncați rahat pe la colțuri sunteți datori vânduți, dar pe cine nu lași să moară…

Și stați calmi, dacă am ceva de scris despre voi semnez cu nume și prenume. N-am vreo jenă.

Via Florin Chilian, documentul complet îl citiți în Luju.ro. 

Mai întâi citez ce a spus Chilian: “In in Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia nu au putut face asta!
Planul Minerva si 140.000 de tineri romani care sunt platiti sa lupte impotriva romanilor.
în vara lui 2012 când ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, anunța că un grup de ambasade finanțează 140.000 de tineri care vor lupta împotriva corupției. Tinerii au fost introduși în programul Restart Romania și urmau să susțină instituțiile de forță.
Document datat 10.10.2012, adresat Guvernului României și prezintă o listă de cerințe, în legătură cu MCV.
Sunt 21 de puncte, iar la punctul 20 se cere o scurtă descriere a situației curente și să se stabilească pașii următori pentru cazurile de înaltă corupție și care îi cuprind pe: Gheorghe Copos, Adrian Năstase, Șerban Brădișteanu, Ion Dumitru, Decebal Traian Remeș, Dan Voiculescu, George Becali, Cătălin Voicu, Tudor Chiuariu. Cererea este una imperativă.
“După părerea mea este o bucată din planul Minerva, de care am mai vorbit. Este vorba despre preluarea controlului asupra României. Acest lucru s-a încercat și în Polonia sau Ungaria, dar acolo a existat o opoziție puternică” a spus jurnalistul Răzvan Savaliuc.”

Și, la drept vorbind, asta de la mine citire, îmi e silă. Nu că de guvernanții noștri nu mi-ar fi. Sunteți o mocirlă, una din care nu mai știți nici voi cum să ieșiți, dar mai rău de atât e că ne-ați făcut colonia #Rezist. Da, firește, nu vă plac ăia de gândesc cu mintea lor, dar văd că acum nu vă mai plac nici când gândesc cu mintea altora.

E bine… în proiectul Minerva suntem… e bine. Și asta chiar doar la noi se întâmplă, pentru că suntem unicii care ne lăsăm călcați în picioare de Uniunea Europeană.

Ăștia suntem, o șleată de manipulați. Să trăiți bine, ce să mai zic?

Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Și puțină politică locală

Fie cu politica locală. Tare îi simțeam lipsa

Azi, PSD Argeș i-a retras sprijinul politic lui Marian Rădulescu (Mitralieră). Este și normal, dacă mă întrebați. Așa cum la nivel înalt Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu și alții au fost dați mai încolo, tot așa s-a întâmplat și cu Rădulescu. Pentru simplu fapt că și-a permis să se întrebe, public, ce dracu’ a făcut Valeca pentru Argeș, poc. Acum, sinceră să fiu, chiar și eu aș vrea să știu ce a făcut. Concret. Cu subiect și predicat. Proiect ceva finalizat. Nu, nu sunt de acord că dacă un om are păreri diferite trebuie să fie exclus. Că doar nu ar fi singurul din PSD care vede lucrurile altfel. Sigur, ca să fie treaba treabă – și iar o să spună că am ceva cu el – Gentea, de departe cel mai îngâmfat om pe care-l știu – ceea ce denotă că doar ține de niște atuuri ale inteligenței lui, dar îngâmfarea asta fără sens mă face să cred altceva – desigur, a zis și el ca domn Valeca, să nu iasă din tipar. Perfect. Rămâneți voi, ăștia de vă credeți buricul pământului, pentru că așa vă credeți. Când o veni ziua în care vă veți împiedica și veți cădea, Doamne ce o să mai doară. Dar mai vorbim…

Diferențe între noi și ei

Noi România și ei oricare.

Mi s-a luat să aud: “Doar în România e posibil”. Vă mai amintiți când Gheorghe Zamfir, cel mai bun naist al lumii, a fost trimis din Franța fără un chior în buzunar? Dacă nu, căutați. Ei bine, atunci s-a urlat cât de birocrată este Franța. Mult, mult mai birocrată decât țărișoara asta. Și nu e singura. La Francezi nu stai trei luni să faci un permis, numai până te dumirești ce ai de făcut îți ia atât. Așa că chill. Când e vorba de accidente, gropi, morți, spitale infecte, etc… mai studiați problema, se întâmplă peste tot, nu numai la noi. Singura diferență între ei și noi e că dacă apărea în spațiu public chiar și o mică înjurătură de-a lui Portocală, una mică, de pizda mamei cuiva, ăla era exclus fără drept de apel și de la Președinte până la femeia de serviciu din Senat stăteau și le cereau scuze cetățenilor. A, dacă ar fi apărut ca la noi, ei bine, atunci se lăsa cu închisori din alea grele și aceleași scuze. Aveți impresia că ăia mai stăteau să se câcâie cu o revocare? Niciodată. Acolo dacă în presa tabloidă un politician apare cu o dudie – care nu-i e nevastă – ăla demisionează. Nu, noi suntem niște lași care ne ascundem după fusta unei frustrate și nici cu dovezi nu suntem în stare să facem ceva.

Cam asta este diferența.

Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

• E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
• Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

• Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

• Dacă cheamă poliția?
• Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
• Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

• Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

• Nu am nicio idee.
• Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
• Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
• Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”