Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

• E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
• Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

• Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

• Dacă cheamă poliția?
• Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
• Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

• Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

• Nu am nicio idee.
• Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
• Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
• Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”

……

Ioana e o persoană calmă, caldă și uneori prea melancolică. Bine, pe deasupra e și melomană. E un om în care trăiesc mai mulți oameni. Și femeie, și bărbat, și blândă, dar și dură. Un amalgam de emoție, sentimente, trăiri.

Nu-mi amintesc unde am cunoscut-o. În ultimul timp, chiar dacă, ca orice bețiv veritabil, am jurat că nu mai beau, iată, m-am reapucat după mai bine de doi ani de abstinență. Pfff. Viața mea nu e niciodată ce aș vrea eu să fie și când devine cât de cât așa cum am visat-o, mă plictisesc.

Dar să revin la Ioana care stă în livingul meu întinsă pe canapea, cu țigara în colțul gurii și cu un aer de divă neînțeleasă.

• Știi sentimentul ăla? Ăla că numai el și numai el te poate face fericită în pat?

Îl strâng pe Fulg de Nea în brațe și-mi întind picioarele pe birou.

• Ești incredibilă, spuse ea făcând mutre. Trebuie să fi fost în viața ta măcar un bărbat la care să fi visat că faci sex cu el non-stop. Mereu. Fără oprire, fără să conteze sentimentele, doar senzațiile, dorința, nebunia, chestia aia că ai vrea să intri în el cu totul și să nu mai ieși.

Recunosc că o suport pe Ioana doar pentru că în acest moment nu am altceva mai bun de făcut și, sinceră să fiu, de cele mai multe ori mă plictisește, chiar dacă are acele momente în care parcă aș lua-o în brațe. Dar dacă fac asta nu mai scap, așa că mă abțin.

• Nu, nu știu.

S-a ridicat în șezut lăsând țigara în scrumieră și privindu-mă ca pe o nebună.

• Femeie, tu cu cine dracu’ faci sex?
• Cu oameni plictisitori în care nu vreau să mă pierd.
• Înțeleg, nu l-ai găsit pe acela…
• Dar tu da.

S-a întins la loc cu gesturi teatrale. Știu, trebuie să o descos. Teoretic ea nu vrea să spună, dar dacă eu insist ce să facă sărăcuța. Prefer să nu insist.

• Nu știu, e ceva.

Se lasă liniștea așteptând să îi adresez întrebarea potrivită. În schimb îl alung pe Fulg de Nea care are peste șapte kilograme. Aprind o țigară și sorb din vodca. Într-un final Ioana decide că trebuie să continue.

• Trebuie să înțelegi, nu e genul de bărbat care să te atragă din prima, dar când ajungi în pat, Dumnezeule, e zeu. Nu ai crede dacă l-ai vedea… Doamne… doar să pună mâna pe mine și sunt gata.
• Perfect, în cazul ăsta ori de câte ori pune mâna pe tine tu ești satisfăcută și nu pierzi nici timp cu îmbrăcat, dezbrăcat.

Mi-a aruncat o privire urâcioasă.

• Știi, chiar dacă nu sunt cu el, numai acolo mă gândesc.

Acum chiar sunt curioasă, dar și apatică.

• Adică te culci cu Gigi ăsta cu care umbli acum, dar te gândești la celălalt. De ce nu ești cu el, nu înțeleg.

Mă rog, înțeleg, dar vreau să văd ce înțeleg și alții.

• Mereu e ceva complicat, spuse ea cu o oarecare maturitate în glas pe care nu am mai auzit-o până acum. Plus că ori de câte ori mă culc cu el mă și îndrăgostesc și nu e cazul. Așa că am decis doar să îl port în gând. Să țin în minte toate momentele alea și, în rest, să stau departe.

Dau vodca voleu.

• Draga mea, dacă tot ai găsit un zeu în pat, zău că aș vrea să-l cunosc și eu.

S-a întors spre mine zâmbind.

• Da, ție ți-ar fi ușor, oricum pentru tine sunt toți la fel și a doua zi i-ai uitat.
• Ești nedreaptă, uneori trece chiar și o săptămână până le uit fețele alea blege și toate rahaturile din cap. Unii mă mai enervează și după ce îi uit.

Râde.

• Ești neom, dar nu pot crede că tu chiar n-ai simțit niciodată așa ceva.

Un moment de sinceritate? Poate că uneori nu face rău.

• Am simțit, da. Poate că și eu am „zeul” meu, dar nimeni nu merită să stea în capul tău mai mult decât e cazul.
• Poate ai dreptate, dar eu încă îl mai simt, încă îl mai vreau, încă-l mai visez și, uneori, doar el mă face să mă simt femeie.

Sting țigara și mă gândesc pentru o clipă la mine. Oare când m-am simțit ultima oară femeie?

După ce am citit “Și dacă e adevărat…”, am decis să mă întorc într-o bună zi la Marc Levy și am făcut-o. La fel ca data trecută am citit cartea într-o zi, pentru că dacă te apuci de ea nu știi cum s-o mai lași din mână.

Este una dintre acele cărți care te face să te gândești la tot ceea ce ai făcut greșit în viață și cum ai îndrepta lucrurile dacă ți s-ar mai da cu adevărat o șansă. Eroul nostru este ucis de un asasin misterios, dar se trezește cu două luni înainte de crimă – asta dacă putem numi că a fost cu adevărat o trezire, pentru că, în realitate, totul se întâmplă atunci când medicii îl tot readuc la viață. La început omul nu prea vrea să schimbe cursul zilelor, ziarist, cu memorie foarte bună, își aduce aminte cum a decurs fiecare zi din ultimele două luni, dar, în cele din urmă începe să facă lucruri care schimbă ordinea lucrurilor așa cum o știa el. Și, pentru a fi și mai palpitant, un personaj din “Și dacă e adevărat..” intră în joc.

În timp ce ziaristul încearcă să afle cine este criminalul, se zbate într-o anchetă a furtului de copii din Argentina și încearcă să-și protejeze viitoarea soție de el însuși, lucrurile o iau razna. Face salturi în timp, se confruntă cu lucruri pe care nu a trebuit să le ia înseamă înainte, iar durerile și coșmarurile nu-i dau pace. În aceste două luni încearcă să-și ducă viața cât mai normal, să facă ce-a făcut și înainte, dar să și îndrepte din greșelile comise.

O analiză a vieții profetică, care te pune pe gânduri și te intorduce într-o introspecției a propriei ființe. Voi ce ați face dacă ați mai trăi o dată?

Dar mai întâi aș recomanda “Și dacă e adevărat…”, asta doar pentru a înțelege câteva lucruri. Ceea ce știu cu siguranță e că o să mă reîntorc la Marc Levy cât mai curând. Nu are neapărat condei, dar are acel dar de-a te face să-ți pui întrebări așa cum n-am mai întâlnit până acum la alt scriitor.