Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Acasă! Unde este locul ăsta?

August 31, 2019by Oana MujeaNo Comments

 

După luni, multe luni, timp în care multe întrebări m-au chinuit, m-am întors. De data asta mă chinuie acest Acasă.

Am avut ocazia ca cineva să-mi spună că e la adevărata sa casă, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că după ce am părăsit casa părintească peste tot pe unde am locuit au fost doar locuri, acoperișuri, ceva necesar supraviețuirii. Dar niciunde nu a fost sentimentul acela de Acasă.

Sunt absolut conștientă că unii oameni nu au niciodată acest sentiment, pe când, pentru alții, oameni simpli care se iubesc cu adevărat și n-ar renunța unii la alții, Acasă e oriunde, chiar și într-o căpiță cu fân. Sentimentul acesta ar trebui să-și ofere ceva special: siguranță, încredere, loialitate, respect, lucruri din astea pe care societatea asta nu le mai are, nu le mai oferă. Pentru unii dintre noi, Acasă e un eufemism. Nu există. Sau poate doar pentru mine. Nu există oameni sau locuri care să mă facă să simt lucrul ăsta. Sigur, nu vorbim despre adevărata întoarcere Acasă, la familie. Dar, cum viața nu e făcută în așa fel încât să îți iei zborul, pentru că părinții îți dau viață și te cresc, dar nu sunt datori să te ducă până la ultimul drum, Casa trebuie să ți-o construiești singur – nu la propriu.

 

Și totuși, Acasă e doar un alt termen pentru familie și siguranță. Încrederea pe care ți-o lași în mâinile altcuiva știind că acolo este sprijinul tău.

În cazul meu, realizez, nu chiar cu tristețe, poate doar cu o ușoară melancolie, că Acasă e doar undeva în sufletul meu. Siguranță, încredere? Am oferit prea multă și n-am primit același sentiment înapoi. Acasă pentru mine poate fi doar un simplu scaun într-un birou. Atâta timp cât nu mă plouă… Cât despre sentimentul în sine, cât despre suflet, probabil că nu o să fie niciodată Acasă, pentru că nimeni, niciodată, nu în zilele noastre, nu va face Acasă pentru mine. Și sunt convinsă că lucrul ăsta li se întâmplă multora nu doar mie. Nu știu dacă noi, ăștia fără o Acasă adevărată suntem mai fericiți sau nu, dar, după o vârstă, cu siguranță devine mulțumitor gândul că încă te ai pe tine, că încă poți munci pentru tine și că n-ai făcut niciodată un rău atât de mare încât să arzi de viu. Și poate că asta este suficient să ai un fel de Casă a ta, în interiorul tău.

 

P.S: Nu voi da drumul comentariilor pe blog, fiindcă sunt sătulă de securiști cretini care abia așteaptă să se descarce aici. Dar iată că m-am întors în Casa mea virtuală. O Casă fără pereți, unde fiecare poate să vadă ce dorește, dar și locul unde eu pot respira. Acasă – nu există așa ceva. Nu pentru mine.

Handicap politic, Mintea mea cu ale ei

Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

November 19, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu, nu fac o chestie de bravură, dar poate că sunt singurul argeșean care a fost tradus în Anglia. Poate și singurul care a scris în jur de 20 de cărți – SSFH și Crime – și toate au avut succes în țară. De la București în Ardeal (tot Ardealul chiar și unde se pune cuiul în hartă, adică prin Odorheiu, Maramureș, etc), Sibiu, Buzău, Vâlcea și câte or mai fi că le-am pierdut numărul. Am fost singurul argeșean care a lansat la Canary Wharf – dacă nu știți ce e asta, vedeți “Capitala Angliei” :)). Am fost unul dintre puținii din Argeș care l-a cunoscut pe Sir Iacobescu. Dar ce contează?

Din punctul ăsta de vedere am reprezentat Argeșul cu succes. Credeți că i-a păsat vreunui argeșean? Măcar piteștean? Nu!

În 2009, la Deva, cartea mea “Războiul Reginelor” a luat premiul întâi pentru cea mai bună carte pentru tineret. A știut cineva din urbea asta? I-a păsat vreunei autorități? Ați făcut totul să ignorați un om care a dus cultura județului vostru în țară. Singurul care a scris și a urlat în privința asta a fost regretatul Marin Ioniță.

Dar pentru voi sunt o paria și puțin vă pasă. Urăsc județul ăsta și pe cei din vârf care nu apreciază decât banul care și-l pot băga în buzunar.

Vă mulțumesc! Nici voi nu reprezentați pentru mine decât niște parveniți inculți.











Oho, și sunt multe, multe, mult mai multe de la 21 de ani de când scriu: Fantasy, Antologii, Interviuri, Cărți de dragoste etc. Asta sunt eu, dar voi nu sunteți decât niște politicieni fără cultură. Nu, nu sunteți intelectuali. Sunteți doar nepăsători… scuze, vă pasă de ce puteți băga în buzunar.

Mintea mea cu ale ei

Repetitivitate…

November 16, 2018by Oana MujeaNo Comments

Acel moment în care realizezi că trăiești într-o buclă. Timpul nu rămâne în loc. Tu nu faci chiar același lucruri, dar iei cam aceleași decizii. De obicei, nu, nu de obicei, întotdeauna proaste. Și te întrebi cât te mai suporți tu pe tine. N-ai răspuns. Ce răspuns să ai? Trăiești cu tine și aia e, o duci așa până nu o mai fi să fie. Și atunci, cel mai probabil, vei fi ușurat. Ce poate fi mai rău decât lumea asta?

Și repeți, și repeți. Îți dai seama că de șapte ani, continuu, faci și atragi cam aceleași lucruri. Nu știi ce să mai crezi. Poate că lumea va fi, la un moment dat, atentă și la tine. Aiurea.

Și știu. Știu pe propria piele de atâta amar de vreme că nu există nimeni, niciunde, niciodată care să-și dea seama că ai și tu nevoi. Tu (știu, am înnebunit, vorbesc despre mine la persoana a doua, dar poate ești și tu pe aici 😉 ) ești o nevoie pentru ceilalți, dar uiți să te mai privești în oglindă și să te întrebi ce îți trebuie ție, oricine ai fi tu.

Habar nu am. Poate suntem noi de vină că nu mai știm să construim, să ascultăm, să fim unii lângă ceilalți. Poate sunt doar eu de vină tocmai pentru că am vrut să construiesc, să ascult și să fiu acolo unde e nevoie. Poate că societatea asta scelerată ne-a schimbat în monștri. Ne mirăm de ce se sinucid oamenii pe bandă rulantă. Ne mirăm de ce cad în patimi. Pentru că nimeni nu-i ascultă. Și, dacă cumva, din greșeală, încerci să-ți înfigi picioarele în pământ, tot tu ești cel ciudat.

Personal nu prea mai înțeleg ce vor oamenii de la mine. Poate aș vrea și eu de la ei, dar n-are rost. Oricum nu contează și nu va conta vreodată.

Poate că pe vremuri nu era atât de valabilă ca astăzi, dar da, ne naștem singuri, trăim singuri (indiferent câți ar fi pe lângă noi, pentru că tot orbi și surzi sunt) și murim singuri. Aleluia!

Mintea mea cu ale ei

O țară în care oamenii nu mai sunt oameni

October 20, 2018by Oana MujeaNo Comments

P.S – Da, știu, e la final, dar după somnifere, prefer să spun că nu sunt complet lucidă să scriu chiar corect. Cu scuzele de rigoare. E ca drogul sau ce vreți voi, vodka, na

Mi-am propus – ba chiar aveam chef – în seara asta să ies din casă. N-a fost să fie. Am realizat – nu că nu mi-aș fi pus problema de mult, că e mai bine feministă, lesbiană, singură, dar nu lângă oameni cărora nu le pasă. Dacă nu te bazezi pe tine, pe restul o faci degeaba. Absolut, după aproape două luni de antibiotice, probabil că te apucă și depresia și nu ai pe nimeni pentru asta. Pentru că oamenilor le pasă doar să-i asculți, nu să te asculte. E o stare letargie, combinată cu mai multe.

Probabil, nu, nu e probabil, e sigur, oamenii sunt interesați să fac doar ce vor ei, nimeni nu se gândește la ce vreu eu. Ține-l în frâu pe ăla care are idei și ție ni-ți convin (ideile, desigur). Nu putem fi liberi, nu avem nicio șansă. În niciun fel. Mă gândesc doar la oamenii ăia pe care familia mea i-a ajutat fără niciun interes. Da, da, deputați care mâncau la noi în casă, desigur, înainte să intre în funcții. Instituții publice, cu aceeași directori, care au uitat, noraml, după ce și-au văzut sacii în căruță. Oameni care acum se prefac că nici nu te mai cunosc. La ce bun, ați supt cât ați putu. Foști colegi care au încercat să mă facă pentru că m-au văzut mai proastă. De ce nu? Au dreptate băieții: femeile sunt proaste, dar proaste de bune și oricum lor nu le pasă, nu au niciun sentiment, decât unul vag, uneori, cândva. Și vă mai mirați de ce devenim feministe, lesbiene și vă urâm pe toți. Pentru că habar nu aveți să vă purtați nici cu omul care va ajutat.

Desigur, sunt primari care ar putea spune câte campanii de succes am făcut. Dar nu or s-o facă. Doar nu m-ar ajuta cu ceva. Dar sunt mieroși, îți dau senzația că poate, poate. Înțeleg că proștii pot fi manipulați în timp ce alții abia supraviețuiesc și niciunul nu v-ați dat interesul măcar cu un post de femeie de serviciu să mă ajutați. Nu-i bai, să vă ajungă pe lumea cealalță. E blogul meu personal și vă puteți simți liberi să dezmințiți Dacă aveți curaj.

La fel e și în viața personală. Nimeni, nimeni nu va fi lângă tine. În cine să-ți pui bază? N-ai de ce. Mai sunt doi trei oameni, poate nu prieteni, dar care au inimă. Ei merită. Să le dau atât cât pot. Restul nu mai meritați nimic.

Bărbații acestei generații sunt toți la fel: depravați, le pasă doar de ei și berea lor. N-au nicio treabă cu durerea ta, cu probleme tale. Mă rog, poate nu e bere, ce o fi. Inumanitate. Asta e. Mi-am acceptat soarta. Ăștia sunteți indiferent de pătura socială. Sper să fiți fericiți, va veni momentul în care veți plăti. Ș nu, nu vă fac eu nimic, nu mai are rost. Există ceva acolo sus, de care vouă nu vă e frică, dar se va întoarce. Mulțumesc că ați fost așa, atfel nu aș fi învățat nimic. Da, e momentul să fiu doar eu. Atât. Da, și familia mea. Atât mai contează. Restul, pe cine dracu’ te poți baza? Pe nimeni. Ăștia suntem. Așa o să fiu și eu. Ajunge!

Mintea mea cu ale ei

Despre referendum fără patimă și cu înțelegere!

October 8, 2018by Oana MujeaNo Comments

Știu, vă așteptați să-mi bag. O s-o fac și pe asta, dar nu cum vă așteptați voi. S-a dovedit deja că elita stă într-o mână de oameni, restul fiind manipulabili. Restul sunt oamenii pe care se mizează. Toți, din toate formațiunile politice sau cum dracu’ ori fi ele, se bazează pe voi. Votul nu a fost pentru PSD, deștepții curului. Dar nu despre asta e vorba. Nicidecum.

Azi m-am trezit înțelegând lucruri. Înțelegând că familia tradițională, aia în care el/ea iubește o ea/el, nu mai există decât prin rândul unora dintre noi. Familia aia care se bazează pe RESPECT, pentru că de aici începe, și înțelegere, e cumva o noțiune pentru bătrâni și doi, trei din ăștia ca mine, mai proști.

Nu, lumea s-a schimbat din toate punctele de vedere. Fie că vorbim despre femei, fie că vorbim despre bărbați, despre gândire sau manipulare, despre idei proprii sau cum să le duci mai departe pe ale altora că tu nu poți emite etc. Lumea chiar e altfel. Am stat și m-am gândit la cunoștințele mele, femei majoritatea, nu la prietene că ele se chinuie cum pot. Dar femeile alea care au și bărbat și unu, doi sau trei copii, iar el stă ca flocea cu berea în nas bombănind, în timp ce ea are două job-uri. E la modă. Da, ăla nu merită o familie, merită cel puțin unul ca el.

Apoi m-am gândit la alea care se mărită sau fac copii dintr-un interes oarecare: bani, faimă, un loc cald etc, clar că puteți da multe exemple. Nici ele nu merită o familie. Merită fix una ca ele să vadă cum e.

Și apoi am stat și am analizat oamenii care se cred oarecum normali. Și fără să-mi doresc a dezvolta, clar ajungi la concluzia că ori singur, ori te dai pe partea cealaltă. Cine știe? Poate așa funcționează. Habar nu am. Măcar la femei știu că au capacitatea de-a se asculta și a se înțelege reciproc, firește, dacă nu sunt isterice din fire. Ei, dacă ajung gay, habar n-am, noroc că știe unul să gătească sau poate că asta nu e important că de ascultat pe celălalt clar nu-l ascultă. Draci, fiecare bărbat e cel mai important pentru el însuși. Logic. Bine, fie, sunt și excepții… undeva.

Așa că dacă nu avem respect pentru celălalt, dacă tot timpul vrem să fie doar ca noi, dacă, dacă, dacă, atunci la ce bună o familie tradițională? Oricum nu își mai are rostul.

Mai grav e că la fel ne educăm și odraslele. Și atunci de ce ne mai mirăm? Vom crește bărbați/femei, plini de ei, plini de vicii, plini de “mă doare în pulă de restul”. Iar sintagma e valabilă pentru ambele sexe.

Așa că da, cei care au zis “DA” au devenit o minoritate. Dar oricum nu contează. Educația noastră (și mă includ, nu că așa m-ar fi crescut ai mei) e dată de prieteni, gașcă și ce am văzut pe la alții. Nu mai are nicio legătură cu felul în care am fost crescuți. Nu mai are nicio legătură cu iubirea sau cu normalitatea faptelor noastre. Cine știe, poate că ăștia din LGBT se poartă mai frumos unii cu alții decât o facem noi restul.

Mintea mea cu ale ei

Când ajungi la numărul maxim de frustrări…

October 1, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu că aș ști exact dacă există un maxim, probabil că mai pot. Le mai duc, le mai țin, până în acea zi în care mă voi baricada undeva fără să mă mai simt responsabilă de lucruri de care chiar nu sunt responsabilă.

Știu că apropiații, cei mai apropiați, vor să facă un bine, dar de cele mai multe ori le iese fix pe dos, de parcă eu aș fi de vină că societatea asta e bolnavă, de parcă eu n-aș fi încercat, de parcă eu nu aș fi putut. Adevărul este altul. Îl știu și ei, undeva acolo, îl știu și eu. Numai că în ultimul timp m-am tot simțit vinovată că oamenii sunt așa cum sunt. Și așa cum am mai spus: “omul care nu se poate ține de o promisiune simplă, îmi arată exact ce fel de caracter are”, m-am autocitat.

Există o singură problemă pe această lume, una simplă, deloc complicată și nu mă implică: NU E VINA MEA CĂ EI NU-ȘI ȚIN PROMISIUNILE! E VINA VOASTRĂ CĂ TOT VREȚI SĂ CREDEȚI ÎN NIȘTE NIMENI.

Mai simplu de atât nici nu știu cum m-aș putea exprima. Doar că toate astea s-au adunat undeva în mine. Cum s-au adunat și altele de-a lungul timpului, unele de care nici nu aveți idee și nici nu veți avea.

Și cu părere de rău, nici la oficiul poștal nu lucrez. Probabil că ar trebui, dar nu în viața asta că nu am pilele necesare. În cealaltă stăm de vorbă. Mă nasc cu pile, de unghii eventual, poate atunci voi și avea – la unghii mă refer. Că în asta nu prea mi-a ieșit.

Sunt la un capăt, alt capăt, al unor puteri pe care simt că dacă le las, le las. Și simt că dacă-mi bag, nu mai există cale de întoarcere. Cumva, într-un fel, oarecare, că am făcut ori ba, am fost vinovatul de serviciu. Dar hai să fim serioși: dacă încerc nu e bine, dacă nu încerc iar nu e bine. Într-o zi, anumiți oameni vor fi nevoiți să se hotărască cum e bine și cum nu e. Doar să nu fie ziua aia în care e prea târziu pentru că da, vine și acel moment. Și poate că unii mă cunosc mai bine și pot confirma că atunci când îmi ajunge, îmi ajunge. Și atunci când nu voi mai spune nimic e pentru simplul fapt că voi fi prea departe pentru a-mi mai păsa. Uneori ajunge!

Chiar n-am nicio vină pentru societatea de rahat în care trăim, pentru cei care promit și apoi nu mai răspund la telefon, pentru că nu se poate mai mult. Dar astea au ajuns la acea limită în care mă gândesc serios că orașul ăsta e stricat și nu mai am ce căuta aici.

Și cum spuneam în celebrul P.ul de pe … izdă, serios, chiar nu mai angajați toate proastele la cultură. Curvele și proastele vă educă noua generație, aia de vreți să vină cu schimbarea. Îmi pare rău să vă spun, dar noua generație în momentul ăsta are doar o singură șansă: să treacă pe legale și să lase destinul să-și facă treaba. La cum sunt educați nu are ce să iasă din ei. La cum s-a divizat, împărțit (asta fiind traducere la “divizat”, nu de alta dar mulți caută în DEX), clasele sociale, oamenii, valorile, îmi pare rău să vă spun: poate că noi, cumva, nu știu cum, mai avem o șansă, dar ei nu. Se reflectă clar lucrul acesta începând din pătura de jos până la cel mai înalt nivel. Și asta nu cred că trebuie să o explic. Dacă e nevoie de informații suplimentare mai citiți și voi, măcar un ziar, eu una nu le mai dau moca.

 

 

Mintea mea cu ale ei

Tu contra ta – lupta sinelui

August 19, 2018by Oana MujeaNo Comments

De cele mai multe ori, în anumite contexte, ca orice ființe cu inimă și rațiune, ne simțim vulnerabili. De aici începem să ne punem întrebări și tot ce am învățat până atunci că știm despre noi se modifică. Nu mult, poate nu esențial, dar începe să apară îndoiala. Ceaa ce nu e rău, măcar e semn că ăștia care ne mai îndoim de propriile persoane mai avem o sepranță să nu ne distrugem cu totul neuronii.

Te liniștești pentru o vreme și nu te mai lupți cu tine. Te accepți așa cum ești. Apoi apare ceva: fie că e doar un cuvânt spus într-o noapte târzie de beție sau doar de conversație, fie că e o persoană care, cumva, te scoate din aria ta conform sau chiar un fenomen social. Și o iei de la capăt. Încercă să îți dai seama dacă ești mulțumit cu tine. Dacă ai modifica ceva, nu mult, puțin, ți-ar fi mai bine sau mai rău?! Și aici începe dilema pentru că te apuci să gândești. Și de ce o faci mai mult ai tot mai puține răspunsuri. Nu, degeaba apelați la psihologi sau psihiatrii și ei vor spune același lucru: “caută în tine”. Cauți, cauți, doar că uneori nu iei cele mai bune decizii. Asta e. Sunt ale tale, ți le asumi. Alteori, da, ai tras lozul cel mare. Doar că răspunsul nu e doar în rațiune.

De acord, rațiunea, până la urmă îți dă, de cele mai multe ori stările necesare pentru a alege stric pentru tine, chiar dacă sună egoist. Te ferești din calea pericolului, îți pui măști și renunți la lupta interioară: “Fuck all”, ce o fi nu mai e treaba mea. Mai nasol e când nu poți împăca inima cu rațiunea. Acum, dacă e să ne luăm după majoritatea psihiatrilor/filosofilor nu există rațiune fără inimă. Adică să ajungi să le coreleți, să rămâi cu picioarele pe pământ și, uneori, poate de cele mai multe ori, cum nu poți să te împaci cu acea cale de mijloc, te radicalizezi și alegi doar o variantă. Sigur, mai este și intuiția. E bine să lași primul gând care-ți vine în mine să îți arate calea. Foarte rar se înșeală. Dar asta dacă prinzi acel prim gând.

Citești mult în domeniu, unele lucruri le și practici. De cele mai multe ori și funcționează. Există doar un singur lucru, nu te descoperi, nu rămâne vulnerabil. Poate că nu e corect, dar, în mai mult de 90% din cazuri e sănătos. Protecția proprie și personală nu e un act de egoism și de ar fi, egoismul nu a ucis pe nimeni, doar ne-a ferit. Sigur, acum nu sunt de acord nici cu egoismul suprem. Doar că uneori…

Fără măști, vulnerabili, nu e neapărat rău, dar mereu trebuie să ai grijă în preajma cui. Fericirea nu ți-o dăruiește nimeni, numai tu ți-o poți oferi dacă înțelegi cum, de ce și când și, desigur, dacă intuiția te ajută să alegi ce e bine pentru tine. Dacă… sunt atât de mulți dacă și o discuție interminabilă!

Mintea mea cu ale ei

Despre oameni, fapte și cum am grești în proporție de 95%

August 1, 2018by Oana MujeaNo Comments

Știu, știu, vă așteptați s-o dau în politic, iată că nu are legătură. Fapte, oameni și cum eu, da, eu am greșit și ea a avut dreptate.

Înțeleg că toată lumea se va întreaba cine e ea, cine știe, cunoaște, vorbă mare a unui ilustru anonim, iar ea, pe vremuri, alte vremuri, a fost cea mai bună prietenă a mea.

Cumva, într-un fel – mă rog, așa sunt eu și cred că în orice fel de relație există două părți vinovate și două care au dreptate în egală măsură. Uite că cineva, mai demult, mi-a spus un adevăr pe care atunci l-am crezut pe jumătate și am crezut până mai zilele trecute, cu tărie, că eu am dreptate. Nu, m-am înșelat. 95% ea a avut dreptate și eu am greșit. De ce doar 95%? Pentru că în alea 5% nu îi dau dreptate nici azi cum nu i-am dat nici atunci și nu o voi face niciodată, dar lucrurile astea le-am știut mereu una despre alta și le-am acceptat.

Dar vedeți cum e timpul, până nu îți demonstrează el anumite lucruri nu se lasă. Să începem așa – fără a da nume – : ipocrizie, prefăcătorie, false sentimente de depresie pentru a atrage mila, prefăcătorie, din nou, pentru că, la un moment dat, s-a dovedit că doar banii contează. Fără a avea vreo importanță că la acei bani au mai contribuit și alții. Să continuăm. Favorizarea infracțiunilor, sclaviei și multor altora, sub pretextul prieteniei, pentru bani, desigur, doar nu era vorba despre vreo prietenie sinceră. Și când mă gândesc că veșnicul nostru prieten, al ei din copilărie, al meu mai de vreo opt-nouă ani, spunea tot timpul chestia asta. Dar cine să-l asculte pe el? Și cine să o asculte pe ea care chiar le-a pătimit și eu, de cele mai multe ori, auzeam cu urechile minții ceea ce îmi spunea ea atunci plângând. Vedeam tiparele, gesturile de atunci, falsa depresie și aceeași prefăcătorie. Doar pentru bani. Mă repet, știu. Dar iată, draga mea, tu ai avut dreptate. Nu contează pe cine vinde, nu are moralitate, decât în anumite momente, dar dacă îi arunci cu banii în față, uită de principii.

Și atunci n-am înțeles pentru că eram sub un imperiu al dreptății de mijloc. Și n-am vrut să accept că tu chiar știi ce e mai bine pentru tine. Ce pot spune, țâcneala ta a fost creată și de el. Te-a ajutat să mergi în direcția aia, te-a împins de la spate. Și acum știu clar că ai făcut cea mai bună alegere. Pentru că, îmi dau seama, nu ai contat pentru el decât atâta timp cât ai făcut mai mult decât a putut el. Pentru că, așa cum sunt majoritatea în ziua de azi, s-a bazat pe tine să faci mai mult decât el. Te-a lăsat pe tine să te trezești la șapte să ai grijă de copil și de afacere, să aibă el timp să doarmă cât are chef, dar când venea vorba să judece, să te judece pentru acțiunile tale, parcă nici nu mai erai femeia aia care îi făcuse un copil. Mă întreb cât e el în stare să se judece imoral fiind cu oamenii pe care-i angajează. Sigur, a avut un profesor al dracului de bun, și dacă ar fi trei s-ar numi grup infracțional – bine, poate că sunt trei și nu știu eu. La câte am aflat în numai câteva săptămâni chiar mă întreb dacă nu cumva sunt mai mulți.

Niște oameni care au impresia că încă trăiesc pe vremea sclavagismului, atât că nu contează culoarea pielii. E sclavagism modern. Și depresiile sunt la modă, așa că de ce nu?

Nu pot spune că în ultimul an nu am prins prefăcătoriile, dar am crezut că bunul simț, totuși, va învinge. Care bun simț?

Da, tu ai avut dreptate! Și eu m-am trezit!

Handicap politic, Mintea mea cu ale ei

GDPR – DPO – Tic-Tac

May 23, 2018by Oana MujeaNo Comments

O, da, ceasul, ceasul, data, fir’ar. Am înțeles perfect că am trei lucruri de făcut la început pe ce înseamnă personal, contracte, studiu de risc. Oh… La noi, ca la nimeni, IT, musai. Sisteme de securitate. Da ce securitate, nu că aici ar fi ceva cu adevărat clar – nu știu nici ei. Mare atenție, trebuie să vă înregistrați la autoritate persoana de contact. Preferabili DPO-ul și încă una desemnată. Îți ia mai mult să faci acte și proceduri pentru toate rahaturile. Totul trebuie să fie parolat. Nimeni nu va mai vorbi cu nimeni. Din nou ATENȚIE: Doar organele abilitate ale statului au voie să-ți ceară aceste date, ceilalți… ntz.

Personalul trebuie să aibă în fișa post că protejează aceste date și nu îi ia gura pe dinainte – exemplu: vine prietenul Gogu și te întreabă, așa, la modul bârfă, despre Gigi angajatul tău. Ntz, nimic, nu spui o vorbă. Are el un interes și dacă nu îl are, aia e, tot n-ai voie. Sigur, asta e partea ușoară. Stați să vedeți la IT, Telecomunicații, Marketing și cei care au peste 250 angajați. Dar mai ales acolo unde sunt peste 2000 contracte persoane fizice.

Atenție, dacă aveți contracte în afară, chiar dacă țările respective nu sunt membre ale Uniunii, tot trebuie un acord că nu divulgă datele.

Șmecheria: DPO-ul doar monitorizează și în scris desemnează responsabili din fiecare departament să se ocupe de bucata lor, apoi îi controlează. Un DPO nu se subordonează decât celui mai înalt în funcție, adică generalul, admin-ul, după caz. E un fel de stat în stat și doar Dumnezeu îi spune ce și cum, restul nici îngeri căzuți nu sunt, doar persoane care se conformează. Doar că ăștia de se conformează au mai multe drepturi decât tine DPO sau decât tine Director. Viața e o curvă, nu?

Cu toate astea legislația în țărișoara noastră e interpretabilă pe toate părțile, vagă, absurdă și, de cele mai multe ori, incoerentă. Dar e lege și nu e tocmeală.

Majoritatea citiți și habar nu aveți despre ce vorbesc. Dar de la instituții de stat – primele vizate (așa le trebuie) – până la ultima firmuliță, vă veți lovi de Autoritate. Sigur, dacă aveți un minim, Autoritatea e obligată să vă ajute pe parcurs, asta dacă se lămurește și ea ce și cum.

Ăsta n-ar fi baiul că te descurci, cel puțin să faci față unor cerințe, dar volumul de muncă e inuman. Așa cum m-au învățat și pe mine alții, dacă tot faceți asta, cereți nene salarii de salarii, pentru că stresul este de nedescris.

Dacă, în mod normal, la ora asta beam sau dormeam, acum încă mă informez ca tâmpita. Ok, cred că trei sferturi din probleme sunt rapid rezorvabile, restul, dacă nu apare ceva concret nu știu cum ne vom descurca fiecare dintre noi fără să dăm sume enorme unor firme care abia așteaptă să te rupă în două de mai bine închizi firma și pleci liniștit acasă. Măcar scapi de stres, de palpitații, oboseală și frecuș gratuit.

Și totuși, e al dracului de serios ce vă spun eu acum.

Da, de când cu asta, nervii mei, sănătatea mea, totul e pe apa sâmbetei. Ce să zic, măcar să încercăm, unii dintre noi, să facem front comun să rezolvăm lucruri. Altfel puteți plăti până la 6000 euro unei firme care doar te învață pas cu pas cum să faci, dar munca efectivă, orele multe, tot tu le pierzi.

Și da, cred că e făcută pentru a dispărea societățile mici de marketing, site-urile, blogurile și alte cele. Dar, cu speranța în suflet, sperăm să iasă dracului ceva concret pe piață pentru fiecare în parte, pentru că peste fix o zi ăștia nu se vor sfii să vină să ne amendeze— aaaa, uitasem, aveți mare grijă, nu vă pot amenda din prima, trebuie să vă dea niște indicații, chiar dacă veți constata că ei nu le știu și, bonus, pe calculatoarele voastre pesonale n-au voie să scotocească. Oricum. Vedeți ce date vă cer. Dacă nu sunt cu caracter personal stric, autoritatea lor se termină acolo.

Hai să trecem și de astea. Mici sau mari nu trebuie să ne lăsăm.

Mintea mea cu ale ei

A fi sau a nu fi amantă?

May 19, 2018by Oana MujeaNo Comments

Un subiect atât de actual în zilele noastre. Nu pentru că amantele/amanții nu ar fi existat din cele mai vechi timpuri. Dar întrebarea mea rămâne aceeași: de ce? Bun, pot înțelege anumite nuanțe, dar, pentru Dumnezeu, nu mai băgați chestia aia cu copiii. “Când ai copii e mai greu”. Nu, tâmpitule/tâmpito, e mai greu pentru copil să-și vadă părinții nefericiți, oricât v-ați preface. Va crede că asta înseamnă căsnicie să stai acolo, nefericit, deprimat, mereu cu gândul în altă parte, doar pentru că ești tu, copilul, la mijloc. Asta e cea mai penibilă scuză. Vrei să pleci dintr-o căsnicie nefericită, fă-o, mai ales dacă ai un copil. Arată-i că există fericire, putere, dorința de-a fi mai bine, împăcat cu deciziile tale. Și nu îi mai băgați la mijloc, când tu, oricine ai fi, vrei o amantă și pui problema copilului, deja m-ai pierdut.

Cum spuneam, sunt câteva mici chestii pe care le înțeleg, ca de exemplu când cel alături de care trăiești suferă de vreo boală incurabilă. Dar chiar și așa poți avea puțin respect să aștepți să moară. Daaa, știu, sunt atât de rece. Nu, nu sunt rece, sunt doar atât de realistă. A, bun, există și acele căsnicii fericite din care, totuși, dragostea se estompează și atunci unul sau celălalt caută acel sentiment de îndrăgosteală în altă parte. De ce? Poți să o reaprinzi în căsnicia ta sau poți avea două ouă și să renunți la căsnicie căutând din floare în floare. Cine știe, poate apare care apare, dar știți ceva, nu va fi la fel pe termen lung.

Mi se spune des că sunt un cub de gheață. Tocmai asta e problema, nu sunt. Eu sunt capabilă să renunț la cel de care chiar îmi pasă pentru că știu că îi voi face rău sau va fi invers, iar voi, bărbații, mai mereu îmi demonstrați că am dreptate. Pleci la drum cu o creștină pentru că o iubești atunci, pe moment, apoi se mai duce din dragoste și ai vrea altceva. Acum o mai dai și în alea că na, viața nu e dreaptă, că o fi, că vrei să simți din nou, iar tu, un cub de gheață, chiar nu vrei să pricepi că poți fi iubită chiar dacă el are un bagaj în spate. Nu, poate sunt eu defectă, dar nu.

Și aici interveniți voi. Adică sunt atât de defectă pentru că nu accept să fiu amantă? Da, da, știu. Avantajele sunt că nu trebuie să-i gătești, să-l speli, să-l calci, că doar de aia și-a luat nevastă. Tu poți trăi bine mersi pe banii lui. Coafor, unghii, epilat, SPA, huzur. Nu trebuie să pui și suflet, clar, că doar nu ești complet tâmpită. Lasă-l pe el să se agite, tu doar dă-i impresia că e singurul în universul tău. Da, frumos până aici, dacă nu te gândești că ar putea fi fix invers. Adică ai putea fi tu cea care calcă, gătește, are grijă de copil și spală creatura masculină predominantă. Frumos, nu? El e fericit, vine zâmbitor acasă și îți oferă, desigur, o noapte pasională, pentru că meriți, doar nu ai timp să trăiești ca cealaltă.

O altă curiozitate de-a mea. Ca amantă poți să ai și tu un alt iubit sau trebuie să fii dedicată doar aceluia care te-a “cumpărat”, pentru că, la drept vorbind, asta a făcut.

Și din nou, chiar sunt eu defectă de tot?

Sunt acel cub de gheață care nu vrea să se topească în fața unuia însurat. Am înțeles asta. Da, recunosc, uneori sunt chiar enervantă. La un moment dat am reușit să joc rolul geloasei (doar că respectivul era liber), mi-a ieșit atât de bine că m-a și crezut. Ulterior i-am spus că mi se fâlfâie, dar asta pentru că vedeam că tot încerce să explice, iar mie chiar nu-mi păsa. Asta e răceală și nepăsare, nu faptul că refuz să trăiesc în comuniune cu familia ta. Și apoi, dacă dragostea tot trece în trei ani, de ce mama dracului nu rămâneți voi neînsurați și din trei în trei ani schimbați femeia? Nu e mai corect așa? Măcar nu le duci la starea civilă și le promiți verzi și uscate. Zic și eu.

Page 1 of 1912345»10...Last »

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics