Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Iolanda, Scriu

Iolanda Știreanu – urmează…

March 5, 2018by Oana MujeaNo Comments

Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

 

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

  • E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
  • Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

  • Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

  • Dacă cheamă poliția?
  • Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
  • Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

  • Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

  • Nu am nicio idee.
  • Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
  • Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
  • Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”
Recenzii și baliverne

Sora Pierdută – Flynn Berry

June 4, 2017by Oana MujeaNo Comments

Noroc că răbdarea mea e mare.

1664008-0

Romanul a fost finalist Edgar Award pentru cel mai bun roman de debut. Cu toate astea n-aș insista asupra acestui fapt, nu e chiar atât de bun. Cu toate că New York Times compară romanul cu Fata din Tren și Fata dispărută, mai e mult până acolo. Da, romanul e destul de bine construit însă nu e nici surprinzător și nici nu are o latură psihologică foarte bine construită. Desigur, eu sunt subiectivă.

Povestea începe cu Nora care se duce să-și viziteze sora, pe Rachel, și o găsește moartă. Câinele ei de pază spânzurat, iar Rachel are capul spart. Categoric fiind vorba despre o crimă poliția începe o investigație cam fără chef. Interoghează martorii, iar unul dintre polițiști vorbește destul de mult cu Nora. Numai că ei nu prea văd de ce, cum și în ce fel. Cu toate că romanul promite că Nora va descoperi adevăruri tulburătoare despre sora ei, nici asta nu prea se întâmplă. Rachel a fost atacată la vârsta de 17 ani de un necunoscut pe care, de-a lungul timpului l-a tot căutat. Cumva Nora îl găsește, dar își dă seama că nu e tocmai un necunoscut. Însă nu e singurul bănuit. Mai e si bărbatul cu care aceasta avea o aventură.

Cartea devină interesantă abia când Nora începe să fie cea bănuită, doar că și acest mister dispare repede. Sigur, asasinul e cel la care nu te gândeai, cu toate că motivul e logic încă de la începutul cărții.

O lectură ușoară, pe alocuri plictisitoare fără prea mari pretenții, dar nu e nici de aruncat.

Recenzii și baliverne

Nimic nu e ceea ce pare și nici o apă adâncă nu e prea adâncă – “În ape adânci!” – Paula Hawkins

May 29, 2017by Oana MujeaNo Comments

in-ape-adanci-paula-hawkins

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Mintea mea cu ale ei

Până luni vă sfidez… pentru că pot

May 6, 2017by Oana MujeaNo Comments

Nu cred că o să-mi iasă vreodată din minte când un tăntălău – puțin spus – îmi repeta într-una că sfidez lumea citind.

18337089_10212398934109757_325955198_n

În existența mea de cititor am trecut prin multe critici, cel mai adesea, cu o oarecare milă, mi se spunea: “Da, e și cititul o chestie, cred”. Sigur, am renunțat demult să le explic faptul că a fi prost e și asta o chestie, pentru că nu prea e. 

O astfel de experiență am trăit-o chiar cu un om în a cărui inteligență credeam. Dar niciodată să nu spui niciodată, unii pur și simplu își ascund prostia în spatele unei mimici inteligente. Omul mi-a reproșat la un moment dat, chiar de față cu alții care au avut aceeași reacție mirată ca a mea, că: “Da, tu niciodată n-ai timp de ieșit în oraș că citești. Bine, nu zic eu că nu e și asta o treabă, adică decât să faci altceva, mai bine citești”. A spus-o  cu reproș de parcă aș fi fost cumva o nenorocită care atunci când își ridica capul din carte făcea prăpăd. Am mai întâlnit și genul de oameni care au ținut morțiș să-și arate prostia: “Ce, mă, tu crezi că citind devii mai inteligentă? Mai bine ai sta ancorată în realitate”. N-am înțeles unde era realitatea, la TV, în cârciumi, unde? 

Dar cea care mi-a rămas în minte și m-a bântuit mult timp, asta, din nou spun, pentru că am crezut că respectivul – nu o să-l numesc om și nu din cazua asta, dar clar că om nu e și nu a fost vreodată – are și ceva în cap. 

Pe vremea aceea aveam o cârciumă și, vrei ori nu, în fișa postului de deținător de serviciu public cam intră faptul că trebuie să fii acolo, mai ales la petreceri. Nu știi niciodată ce se întâmplă. Eu eram cu cartea mea. Sigur, cu un ochi supravegheam. Stăteam în bar, adică în interiorul lui, pe lăzile de bere și citeam. Respectivul, care făcea parte din structura cârciumii, vine nervos la mine și îmi spune: “Tu nu își dai seama că sfidezi pe toată lumea cu cititul tău?”. Șoc, șoc. Cum dracu’ poți sfida pe cineva când citești? Ce ei nu știu? Nu pot, n-au mai văzut? Se împiedică de mine? Care-i faza? Serios, și acum mă întreb cum am reușit să sfidez petrecăreții? S-au simțit brusc “necitiți”?, nu cred, nu mi s-a părut. 

Oricum, oamenii, de cele mai multe ori, doar par inteligenți. Unii mai spun și că citesc, dar apoi te lovești de niște chestii din astea și îți dai seama că în ziua de azi unii chiar te judecă pentru că citești, ba chiar îți reproșează. Da, noaptea minții.

18337453_10212398933629745_872686767_n

Dar acum, pentru a trece de partea poveștilor horror, chiar vă recomand “Sindromul” de John Case, este scarry și psihologică. Foarte, foarte bună. Abia aștept să ajung la final ceea ce vă doresc și vouă. 

Mintea mea cu ale ei

Cine-i frumoasa și cine bestia?

April 1, 2017by Oana MujeaNo Comments

Și uite că e și în Pitești!

frumoasa-si-bestia

Da, m-am dat mare că urmăresc premiera. An ratat-o, convinsă fiind că la Cinema City din Pitești încă nu a venit. Dar filmul e totuși de ceva timp la cinema și eu abia azi am văzut. Nu e panică, așa fac de obicei. Nu e panică nici că nu e premiera, important e că e – știu, eu și Raluca Turcan ce avem obiceiul de-a semnala lucruri evidente.

Povestea

Nu mai țin minte foarte bine, dar cred că aveam în jur de 5 ani când bunicul meu isteric mi-a adus din Franța o carte de colorat cu cele două personaje. Erau și câteva fraze explicative. Un fel de poveste în imagini explicată pe scurt. Mă rog, foarte pe scurt. Am tradus cu mama, cu tata și cine mai știa franceză. Am reușit în cele din urmă să deslușesc, iar tata mi-a spus povestea așa cum și-o amintea și el, oricum, nu foarte departe de adevăr. Pe la 8-9 ani mi-a parvenit și cartea, dar și caseta video. Vă dați seama ce bucurie. Am plâns, da, recunosc. Nu știu de ce, doar știam că Bestia nu moare, dar desenele acelor ani au fost atât de bine realizate că m-a impresionat. Sau să fi fost vârsta foarte mică? Oricum ar fi, povestea lor mi-a intrat undeva în suflet. 

Au trecut anii. Am mai văzut vechile desene, desigur, fără să mă mai și impresioneze până la lacrimi. Au început să apară, pe urmă, și alte variante. Filme în general. Mă rog, nu chiar variante că nu se schimbă mare lucru. Le-am urmărit pe toate. Nu știu, poate că e o legătură între mine și poveste, habar nu am. Cui îi pasă? Ideea e că mă fascinează de fiecare dată. Aceeași Belle, aceeași Bestie și totuși atât de diferite. Ador să redesopăr frânturi din noile lor personalități. 

Tocmai de aceea, dacă vreți să mă invitați la film, nu refuz. Dacă nu eu oricum mă duc. 

Recenzii și baliverne

Harry August și viețile sale infinite

March 12, 2017by Oana MujeaNo Comments

Sunt Harry August, născut de Anul Nou în 1919. Am șaizeci și opt de ani. Am opt sute nouăzeci și nouă de ani. 

primele-cincisprezece-vieti-ale-lui-harry-august-cover_big

“Harry August nu este un om obișnuit; după ce moare, el renaște, păstrându-și amintirile din viețile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua în noua viață, nimic din destinul lui nu se schimbă, pentru că, inevitabil, Harry se întoarce iar și iar la momentul nașterii sale.

Dar atunci când un mesaj din viitor îl anunță că lumea e pe care să se sfârșească, el trebuie să dezlege misterul și să găsească vinovatul, încercând să salveze un trecut pe care nu-l poate schimba și un viitor pe care nu-l poate accepta.

Lumea se sfârșește… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generație în generație, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfârșește și noi n-o putem împiedica. Așa că acum depinde de tine!”

#Harry August și aventura vieților lui infinite

De fapt aventura personajului începe prin a unsprezecea viață, până atunci acumulând experiență și trecând prin situații care mai de care mai dramatice. În cea de-a doua viață, copil fiind și revenindu-i aminitrile din prima viață, ajunge la un ospiciu și decide să se sinucidă crezându-se posedat, ceea ce era normal pentru cei pe care istoria îi numea kalachakra – “roata timpului” în sanscrită, care reprezintă în mitologia indiană nașterea neîncetată a vremii, având douăspreze spițe. Doar că Harry nu era un nemuritor obișnuit, el este și mnemonic, ceea ce înseamnă că nu uită niciodată. O specie rară a nemuritorilor. Dacă ceilalți puteau cere, la un moment dat, să li se dea uitarea, pe el nu funcționa. În cea de-a treia viață un agent secret încearcă să stoarcă informații despre viitor de la Harry, atunci aflând acesta de Clubul Cronos și de faptul că mai sunt mulți ca el. Cu un anunț dat în ziar o femeie de la Club reușește să ajungă la Harry și să-i dea un cuțit pentru a se sinucide, dându-i întâlnire în următoarea viață la un punct stabilit.

Pentru a ucide unul de al lor or se apela la uitare, ceea ce însemna că acela o lua de la început viață cu viață, trecând prin toate incertitudinile începutului, fie îi aflai originea și îi omorai părinții înainte de-a se naște, numai așa putea fi ucis un nemuritor.

Harry devine unul dintre membrii importanți ai Clubului, dar, în același timp, pentru că în viețile lui a întâlnit tot felul de oameni, devine și principalul pion în lupta împotriva unuia de-al lor care încearcă să accelereze evenimentele aducând astfel sfârșitul lumii mult mai repede decât ar trebui. Din fericire Harry nu are încredere nici chiar în membrii Clubului pentru a le spune că e mnemonic. Singurele care știu lucrul ăsta sunt două femei care îi sunt foarte apropiate și care-l ajută viață de viață fără a se da la o parte. 

Astfel, printr-un joc inteligent, prefăcându-se că nu își mai amintește viețile anterioare, după ce Vincent, dușmanului Clubului, îi șterge memoria și îl ucide de mai multe ori, acesta reușește să se “infiltreze” în sufletul lui Vincet și să afle ce pune la cale.

Cartea nu este doar despre reîncarnarea oamenilor în ei însăși, la aceeași perioadă de timp, trăind aceleași evenimente, iar și iar, este și psihologică și puțin polițistă, dar, mai ales, este genul acela de carte care îți dă mult de gândit. Dacă viața noastră se repetă na nesfârșit în aceeași perioadă de timp, iar noi, pur și simplu avem doar câteva străfulgerări pe care le numim deja-vu? Desigur, pentru pasionații de călătorii, Harry vă va plimba prin toată lumea, de la Rusia comunistă, China și mai comunistă, până unde vă trece vouă prin cap. Desigur, totul se petrece într-o perioadă destul de zbuciumată cu Al Doilea Război Mondial și incertitudini politice. 

Într-un final, Harry ajunge să fie unul dintre ultimii membri ai Clubului, asta după ce Vincet reușește să le distrugă pe majoritatea și să ucidă mulți dintre ei sau să le ofere uitarea. 

O carte pe care o recomand din suflet. Nici eu nu am crezut că mă poate ține lipită de paginile sale cu atâta intensitate. Poate că este una dintre cărțile revelație ale anului. 

Lectură plăcută!

Mintea mea cu ale ei

Primul an fără Gaudeamus, dar primul an în care maestrul Marin Ioniță mi-a dedicat și mie câteva cuvinte în cartea dânsului

November 15, 2016by Oana MujeaNo Comments

Lung titlu, știu 🙂

646x404Cartea

Ei bine, încep cu această carte. Maestrul Marin Ioniță, reputat membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și un om de o cultură, imaginație și inteligență rară, mi-a dedicat și mie câteva cuvinte în cea mai recentă carte a dânsului. Mâine va avea loc lansarea, la ora 17:00, la Camera de Comerț Industrie și Agricultură Argeș. Încă nu știu despre ce e vorba, nu mi-a dat detalii, dar mă simt mândră, onorată, fericită că s-a gândit la mine. Știu că este unul dintre oamenii care m-a apreciat dintotdeauna și a văzut mereu ceva acolo, în cărțile mele. Este unul dintre puținii, nu, retractez, e singurul scriitor argeșean de un asemenea renume care m-a considerat egală în forțe cu ale dânsului. Ceea ce mă face să mă simt zeiță. Și este singurul care are încredere în continuare în mine. Pentru asta îl iubesc, fiindcă mă face și pe mine să cred că pot mai mult. Și pentru omul acesta o să pot mai mult întotdeauna. Știți, uneori contează doar atât, o vorbă bună și încredere.

Gaudeamus

Anul acesta din motive stric personale, nu pot participa la cel mai mare targe de carte: Gaudeamus. Ar fi greu de explicat, dar nici nu îmi doresc s-o fac. Îmi pare rău că nu-i văd pe cei doi enormi scriitorii de romane polițiste: George Arion și Stelian Țurlea. Îmi pare rău că nu pot sta la taclale cu editorul nostru, Alexandru Arion, care a încercat mereu să ne țină uniți și să ne trateze egal, lucru pentru care-i mulțumesc. Și le mulțumesc celor trei pentru că m-au acceptat lângă ei, pentru că mă fac să mă simt bunicică printre cei mai buni. 

Știu, sunt și oameni care mă așteaptă acolo. Știu, ca în fiecare an, câțiva vin special pentru mine. Dar uneori e mai complicat și trebuie să alegem. Dar asta nu este o tragedie. Nu de alta, dar ne vedem în vară cu o carte nouă. O Iolanda aproape proaspătă, puțin nebună… în fine, nu vă îngrijorați, tot la demență se ajunge. 

Hey, stați calmi, nu ați scăpat de mine, e doar un târg lipsă. La anul ne punem pe treabă adevărată 😉

Recenzii și baliverne

Când ești pasager prin propria viață

March 29, 2016by Oana MujeaNo Comments

2614_854c5564

EU SUNT UMBRA. EU SUNT VICTIMA. EU SUNT UCIGAȘUL. EU SUNT ȚINTA.
PENTRU A SCĂPA, AM O SINGURĂ SOLUȚIE: SĂ FIU ALTUL.
ȘI DACĂ ALTUL ÎNSEAMNĂ EU ÎNSUMI?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele „fugi psihice”. Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin…
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris… Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. — Le Figaro littéraire

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane.

Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. — Le Point

 

Pot spune cu o încântare inimaginabilă că este cea mai tare carte a anului. Știu, s-a tot spus că “Fata din tren” e thrillerul anului, dar nu, trebuie citit “Pasagerul” un thriller psihologic de mare angajament. Scris impecabil. Subiect psihologic genial, acțiune polițistă minunată. Nu știu, am doar cuvinte de laudă și nu am ce să spun mai mult. Trebuie doar s-o citiți, nimic mai mult.

Promovare

De azi începem o nouă formă de promovare: Artistul.

March 14, 2016by Oana Mujea5 Comments

Prima care și-a dorit promovare aici este Alis Tieran.

Trebuie să înțelegeți clar că eu nu sunt critic, judecător sau cititor în acest caz. Nu îmi dau cu părerea dacă e bine sau e rău. Am spus, orice fel de artist care vrea să spună ceva și nu are unde o poate face aici. Nu sunt nici corector. Eu dau copy/paste și pun pozele, restul e decis de cei care vor sau nu vor să vă citească, să vă cumpere muzica, picturile sau orice alt talent mai prezentați. E un fel de promovare a talentelor, numai că nu eu sunt cea care judecă asta. Așadar…

FotoDSLibertate_2

Alis își prezintă scrierea astfel:

“

                                                               DRUMUL SPRE LIBERTATE

Scrisă de către ALIS TIERAN

 

O SCURTĂ PREZENTARE A ROMANULUI POLIȚIST.

       Este vorba despre un tânăr avocat care locuiește în Anglia, care la vârsta de 32 de ani reușește să plece în America în orașul NEW YORK să își apere clientul. Dar în acel oraș era și firma tatălui lui avocat si el și toți cei din acel anturaj conduc două firme. Una de petrol și un birou de avocatură. Reîntâlnirea decurge bine după 32 de ani de absență a tatălui din viața copilului său. Acesta decide să organizeze o petrecere la care invită toată lumea din înalta clasă socială. Unde va avea lovitura de grație. Asociatul, împreună cu guvernatorul, dorind să îl omoare pe bătrân pun la punct un plan, dar printr-o mică neatenție, asociatul cade singur în capcana lui omorându-se. Din cauza acestui eveniment bătrânul este acuzat pe nedrept că ar fi premeditat pentru a prelua ambele firme. Garry personajul principal și fiul inculpatului se străduiește pe tot parcursul acțiunii să găsească dovezile legale prin care îl poate elibera pe tatăl sau. Dar intervine a doua luptă cea dintre el cu el si pentru fata de care s-a îndrăgostit, primind ajutorul celui mai bun prieten, un polițist, pornește într-o luptă devenită personală și o căutare a afacerilor murdare făcute pe ascuns de către guvernatorul acestui oraș.

                     Pare a fi un calapod deja cunoscut de publicul larg. Un fel de roman considerat deja ”Clasic”. Dar este împănat cu multa acțiune, suspans si răsturnări de situație. Evenimente noi și jocul dublu al unor personaje care ne arată dualitatea unora dintre noi. Dar și morala cu care se sfârșește romanul : ” Nu contează câte probleme și obstacole avem de înfruntat dragostea triumfă mereu”.”

cartea

Restul e decizia cititorului.

Iolanda

Fragment din următoarea carte care va fi scrisă la două mâini!

March 6, 2016by Oana Mujea2 Comments

femeie_rea

Nu vă spun acum ale cui vor fi celelalte două mâini…

 

Fragment:

 

” M-am trezit eu! Din nou aproape eu. Cea veche, cea care urăște bărbații, nu pe toți, doar pe cei care se dau la mine, le curg balele și li se scurg ochii. Pe ei mi-am propus să-i distrug încet, sigur și cu durere. Sigur, asta cât încă o mai pot face. Îmi dau seama că tinerețea nu mai este chiar de partea mea. Încă sunt în formă, nu ca înainte. Înainte s-au întâmplat multe. Am fost în comă, apoi într-un spital de nebuni… nu, nu, pentru a rezolva un caz și așa m-am cam aprins după noul meu coleg, Marius Gibon, asta după ce fraierul de Victor Blid a încercat să mă ucidă și acum stă liniștit într-o celulă.

Nu, încă nu am intrat în vreo relație care să-mi dea dureri de cap. După ce m-am despărțit de Paul, tipul arătos de la Moravuri, dar fără prea multă materie cenușie, am decis că e mai bine să-i ucid cu un zâmbet, decât să mă omoare ei plictisindu-mă de moarte. Nu înțeleg de ce bărbații nu pot purta discuții adevărate, totul se reduce la sex, iar sexul nu e o prioritate decât dacă vreau să-i fac animale de companie. Nu, greșesc din nou, animalele de companie au personalitate, ei nu mai au.

Telefonul îmi zbârnie static în buzunar. Nu vreau să răspund, e aproape primăvară, e soare, e cald și pentru prima oară după câteva luni merg pe jos, fără mașină, fără însoțitori care să-mi apere spatele, pentru că șeful meu încă e convins că cineva mă vrea moartă. Probabil că așa este, dar în ultimele luni am făcut multă recuperare fizică și acum chiar sunt în stare să dau cu pumnul sau să fug în caz de nevoie. Telefonul insistă. Îl scot cu două degete din buzunarul gecii de piele și privesc ecranul. Mihai Iordache, șeful și părintele meu adoptiv. Nu aș vrea să-i răspund, dar cu el nu fac jocuri din astea. Este unul dintre puținii bărbați pe care chiar îi respect.

– Da, am spus.

– La naiba, Lala, te caut de ieri.

L-am ținut închis în weekend. De obicei lucram sâmbăta, uneori și duminica, dar de data asta am simțit nevoia să stau puțin singură, să mă regăsesc. Ok, nu am stat singură, doar am agățat un pămpălau într-o bodegă obscură, i-am promis paradisul, l-am lăsat să adoarmă, după ce l-am îmbătat bine și am plecat acasă. Menționez că n-am pus gura pe alcool, doar i-am promis lui Mihai că asta nu va mai fi o opțiune, cum nici sexul la întâmplare nu va mai exista, dar, până la urmă, orice fată are dreptul să se distreze, nu?

– Să zicem că am fost puțin ocupată.

– Sper că nu ai făcut nimic din… oh, la dracu’, nu contează. Avem un caz, iar Gibon și noul “recrut” nu știu de unde să-l apuce.

– Recrut nou? m-am mirat.

– Mișcă-te la secție dacă vrei să afli mai multe, de acum ești din nou activă, nu poți chiuli. Ai avut aproape un an la dispoziție să te odihnești.

– Hmm, am spus și am închis. Alte cazuri. Mor oameni pe capete, corupția e în floare, țara asta se duce pe apa sâmbetei, iar eu nu fac decât să mă prefac că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar chiar de ar fi așa, nu se va întâmpla cât timp voi trăi.”

…….

Page 1 of 212»

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics