AZI m-a convins!

Eh, aventurile mele cu Dodi sunt de departe de-a se fi terminat. În urmă cu o lună, din cauză de… a trebuit să mut pisica la mama. Da, el voia mereu afară, iar la mine la bloc nu e chiar indicat să lași pisica. La mama, în schimb, toate pisicile știu să urce până la etajul unu și să se posteze la ușa ei. În plus acolo e și verdeață, și liceu cu altă verdeață, copaci și cam tot ce le face pe pisici fericite.

Dodi a învățat din prima zi cum merge treaba. Iese, intră, dar după ora 17:00 nu mai are voie, iar el nu mai cere. 

Dar povestea e mai complicată. Lui Dodi nu îi plac pisicile. Doar pe Mimi o acceptă pentru că ea îl tratează ca pe puiul ei, în rest… Ei, da. În apartamentele vecinilor la joacă cu copiii acestora sau peste tradă la chioșc. Însă, când ajung eu acolo, pisică dementă, îmi știe mașina și vine glonț. Bun, dar azi, eu cu mama am mers să cumpărăm niște lucruri de la un hypermarket. Pisica după noi. Am zis că vrea afară și, evident, l-am fi dus în casă la întoarcere. Dar nu, el nu, a venit fuga la mașină. Am văzut eu că s-a dus după mașină așa că am zis să-l iau și să-l duc în casă, dar când eu m-am dus pe o parte el, țup, în mașină chiar pe locul meu. Acum, mama, altă dementă, m-a convins să-l luăm. A fost spectaculos cu pisica pe bord și toți oamenii care râdeau de se prăpădeau. Dar nu am avut de ales, a vrut să meargă și pace.

Mai zilele trecute mi-a zis mama: “Ăsta e la fel de dement ca tine când erai mică”, nu că azi, în cazul meu, s-ar fi schimbat ceva. Ei, bine, da, e exact la fel de dement. Și cum să nu-l iubești când vezi cât e de deștept și de descurcăreț? Nu ai cum. 

Dap, nu prea aveam chef să scriu despre asta, în primul rând de lene, apoi pentru că mi s-a luat să conving pe X și Y că viața mea îmi aparține și dacă eu vreau să-mi iau glanda, păcat sau nu, e treaba mea. Păcatul meu, crucea mea. Ce te tot freacă pe tine ce fac eu? Atâta timp cât nu îți afectez ție viața, nu mi-o afecta nici tu pe a mea.

Sunt lucruri pe care nu le știți despre mine, dar hai să le spun. 

Nu noi toate avem instincte materne. Iată, eu nu am. Îmi plac copiii 30 de minute maxim, apoi mă enerevează și mă obosesc. Nu am răbdare cu ei și nici disponibilitatea de-a avea grijă de ei. N-am fost împotriva unui copil al meu, dar nici prea încântată de idee. Și oricum, dacă nu a fost să fie, mai bine. N-am avut vreodată vreun stres din cauza asta. Acum, însă, dacă stau să mă gândesc, nu mi l-aș mai dori aproape deloc. 

De acord, sunt femei care-și doresc cu dinții. Sunt femei care ar face orice sacrificiu pentru un copil. Bravo lor, le admir pentru asta. Ba chiar le și înțeleg, presupun că e o durere imensă pentru o femeie care își dorește și nu poate avea. Tot așa sunt și femei care nu își doresc și nu le poți obliga să aibă. Dar să lăsăm aceste cazuri. Sunt femei needucate, care nu știu de contracepție și nici bărbații care sunt cu ele nu știu prea multe. Din păcate, statul nostru, nu are un program pentru a învăța atât femeile cât și bărbații că există mijloace pentru a nu face copii. Dar, chiar și așa, s-a mai întâmplat și cu contracepție. S-a întâmplat și cu sterilet. Și femeia aia care și-a luat toate măsurile și totuși a rămas însărcinată ce să facă? Să-l facă doar pentru că așa vi se pare vouă moral? Poate că nu îl poate crește, poate că nu vrea să-l crească, poate că, poate că. Femeile, în ziua de azi, mai aleg dacă fac copilul sau nu și în funcție de bărbatul pe care-l au lângă ele. Hai să fim serioși, ne-am luat prea multe dintre atribuțiile bărbaților, când știi că ai de crescut și copil și bărbat, nu îți mai vine. Te gândești că viața ta acolo moare.

Fiecare are dreptul la propria fericire. Mă tot mir că nu se înțelege treaba asta. CE E BINE PENTRU MINE, NU E BINE ȘI PENTRU TINE. Da, poate ție, bărbat, îți e bine să ai un copil. Îți duce numele mai departe, dai dovadă că îi poți face, etc. Dar asta nu înseamnă că îi poți și crește. Că e moral sau imoral, nu e dreptul vostru să judecați. Că e păcat sau nu, nu e păcatul vostru. Că e bine sau rău, nu e nici binele, nici răul vostru. Și femeile sunt oameni, iar oamenii, contrar a tot ceea ce credeți voi în credința aia a voastră stalinistă, ne-am născut pentru a ne căuta fericirea, nu pentru a fi nefericiți pentru a-i mulțumii pe alții. Nimeni nu e stăpân pe viața nimănui: soț. soție, mamă, tată, frate, soră. NU, Nu aveți drept pe viața celuilalt, chiar dacă aveți voi impresia că lui îi e bine, poate că nu îi e. Ce e moral pentru tine, nu e obligatoriu să fie și pentru mine. Așa că dragii mei Dumnezei, nu, nu aveți dreptul de decizie. Nu sunteți zei peste viețile oamenilor și nici peste deciziile lor. PUNCT.

Un proiect mai vechi care până la urmă a fost uitat într-un raft, dar cine știe?

Târfa „Jack”

Jurnal:

Marţi 5 august

Crima a fost anunţată la nouă şi douăzeci dimineaţa. Stăteam pe hol, lângă răcitorul de apă, rugându-mă să o şi răcească, nu numai s-o fiarbă, când Mihai Iordache, şeful secţiei Criminalistică, m-a tras de mână m-a vârât în birou făcându-mă să vărs toată apa pe blugii mei noi.

Dacă nu l-aş fi iubit ca pe un tată, cu siguranţă l-aş fi pocnit sau l-aş fi înjurat. În orice caz, aş fi fost impertinentă. Doar sunt cunoscută pentru asta ca un cal breaz.

M-a împins spre scaunul de piele, iar eu, fără să scot nici un sunet, m-am aşezat. A tras jaluzelele şi a închis uşa, ba nu, a încuiat-o de trei ori. Sigur că nu m-am putut abţine.

– Să înţeleg că, în sfârşit, o să lichidăm pe cineva? Lucrăm profesionist?

Nu mi-a răspus. Întunericul a pătruns încăperea şi peretele din faţa mea s-a luminat, pe el apărând trupul unei femei moarte.

Fireşte, oricine altcineva ar fi reacţionat la vederea unui cadavru, fie el o proiecţie pe un perete. Eu n-am făcut-o.

– Nume de cod „Erika”, spuse Mihai. Nu ştim adevărata ei identitate.

– Cod?

– Prostituată.

– Curvă.

Ridică ameninţător din sprâncene, iar eu îi acord un zâmbet strâmb. Imaginea se schimbă. Erika e acum pe masa metalică din morgă, cu chipul văruit în alb…

– Var?

– Da.

Pleoapele îi sunt deschise. Ochii senini. Priveşte spre niciunde. Trupul gol. Sânul stâng tăiat. Fără alte „avarii” majore, dacă nu puneam la socoteală cele câteva vânătăi de pe coapse.

– Var pe chip şi sânul tăiat.

– Da.

– Şi?

Mihai a stins videoproiectorul şi s-a aşezat în faţa mea fără a aprinde lumina.

– Foarte conspirativ, am comentat.

– E a patra pe luna asta, spuse Mihai fără a mă băga în seamă. Iniţial am crezut că e o poveste simplă…

– Aşa că ai lăsat cazul pe mâinile incompetenţilor, am spus repede. Bine, avem un criminal în serie „Jack Spintecătorul” de pe Dâmboviţa.

Mihai a aprobat. Eu am continuat:

– Toate prostituate? Ucise în acelaşi mod?

– Da, spuse el. Varul, cred, are darul de-a le amorţi, dar şi de-a marca altceva ce-mi scapă. Nu ştiu ce-ar putea reprezenta sânul tăiat. Întotdeauna stângul.

Miercuri 6 august

Toate victimele îşi făcuseră meseria în jurul hotelului „I” din capitală, ceea ce înseamnă că erau de lux. Fără cinci sute de euro nu îţi adresau nici un „bună ziua”. Asta, de asemenea, înseamnă că „Jack” de pe Dâmboviţa nu are gusturi ieftine, spre deosebire de Jack cel real. Asta presupune şi că are o maşină scumpă şi cel puţin o mie de euro în buzunare, bani pe care şi-i recuperează după încheierea ciudatului ritual.

Eram însoţită de Victor Blid, colegul meu, singurul, de altfel, care tot insista să-mi stea prin preajmă. Ceilalţi nu vor să lucreze cu mine. Nu că aş plânge în pumni de ciudă. Aşa că mi s-au propus tot felul de şedinţe de consiliere, pentru a învăţa cum să-i ascult pe ceilalţi. O poveste destul de amuzantă, pe care am s-o detaliez într-un alt capitol al jurnalului meu.

Victor a pus mâna pe câteva „vuvuzele” şi le-a interogat. Târfele ne miros întotdeauna de la kilometrii distanţă şi spală putina. Dar de data asta erau speriate şi dispuse să vorbească. Făcând chiar un fel de concurs. Sigur că exista riscul să le săltăm, dar când un criminal în serie pândeşte pe la colţuri, frica de moarte devine prioritară. În plus, eu n-am nimic împotriva curvelor. Iar faptul că nu plătesc impozit pe ceea ce câştigă, oarecum mă face să mă simt răzbunată. Hei, nu eu sunt cea care n-a vrut legalizarea prostituţiei. Şi apoi, eu una, n-am de gând să le păzesc fundul. O fac pe proprie răspundere. Cele mai multe dintre ele sunt majore. Şi nu mi se pare chiar aşa rău să ceri bani pentru a lăsa un cretin să-ţi folosească trupul. Dacă ai tăria necesară, de ce nu?

Singura care n-a apărut a fost Carmen. Fetele au declarat că are alt peşte decât al lor. Unul pe nume Vlad Cuţitaru’. Tipul are un Ferrari, model destul de nou din câte se pricepeau ele şi câteva vile prin ţară.

Logica îmi spunea că dacă are un Ferrari, maşină care l-a făcut cunoscut, cu siguranţă că mai are încă două sau trei maşini de lux. Poate nu noi, dar suficient de îngrijite pentru a păcăli chiar şi o târfă de lux. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Întrebate cum arată Vlad, nici una n-a ştiut să răspundă. Îi văzuseră doar conturul din spatele geamurilor fumurii.

Interogatoriu: Miercuri 6 august

Am decis să transcriu unul dintre cele mai interesante interogatorii aici.

Interogata: Cătălina Iordache, cunoscută sub numele de Black, în vârstă de 23 ani. Prostituată. O să-i folosesc iniţialele: C.I

Eu o să fiu I.S

I.S: Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

C.I: (după ce s-a gândit mai bine de şaizeci de secunde). Trebuie să înţelegi că nu trebuie să avem grijă una de alta. Peştele nostru ne oferă protecţie. Avem băieţi care ne păzesc ca pe ochii din cap…

I.S: (Nu m-am putut abţine să n-o întrerup). Da, se vede.

C.I: Nu e chiar aşa. Nu ne pot păzi şi atunci când decidem să urcăm în maşina unui tip. De obicei oamenii închiriează camere luxoase la alte hoteluri. Nimeni nu vrea să stea prin preajma hotelului „I” prea mult. Oamenii ştiu ce caută acolo bărbaţii cu bani. Dar să revin. Pe Erika cred că am văzut-o ultima oară, luni, în jurul orei prânzului. Era în holul hotelului cocoţată pe o canapea şi sorbea dintr-un pahar cu brandy. Nu avem clienţi la ora aia, aşa că eu m-am dus la bar şi am citit o carte.

I.S: N-ai interacţionat cu ea?

C.I: Nu, doar ne-am salutat din priviri. Nu vorbim prea mult între noi. Fiecare are viaţa ei separată şi nu vream să fim prea apropiate. Majoritatea suntem studente. Lucrăm douăzeci şi patru de ore ca prostituate pe săptămână, fiind libere să ne alegem clienţii. Nu avem un număr impus pe zi. Daniel se poartă frumos cu noi şi avem toate condiţiile. Dar, cu toate astea, tot suntem obosite, speriate şi traumatizate. Viaţa asta nu e uşoară. Dar nici una dintre noi nu are de ales.

I.S: Nu sunt aici să judec de ce o faceţi sau de ce nu. E treaba voastră. Însă vreau să înţeleg. De ce nu vă doriţi apropierea? N-ar fi mai uşor să vă sprijiniţi una pe alta?

C.I: Da, ar fi mai uşor. Şi, într-un fel, chiar o facem. Dacă suntem atacate ne ajutăm reciproc. Dacă una dintre noi a avut o noapte nu tocmai „normală”, sigur, o facem, măcar cu o vorbă bună. Dar nu intrăm în detalii. Vieţile noastre particulare, dincolo de nume de scenă, ne aparţin. Viaţa mea dincolo de toate astea e singura pe care nu mi-o poate invida nimeni. Dacă mă înţelegi.

I.S: Am înţeles. Să vorbim despre Carmen.

C.I: Oh, da, Carmen. Şi eu am fost intrigată când o fată cu un peşte diferit a ajuns la hotelul „I”. Presupun că celălalt l-a plătit bine pe Daniel pentru a face aranjamentele. Ea nu e ca noi. E băgăcioasă, vorbăreaţă şi îi place să povestească despre fiecare client în parte. Într-un cuvânt e indiscretă. Cred că asta e singura ei viaţă. În plus, e needucată. Nu-i o fată proastă, doar că… ei bine, e cam ţărăncuţă. Dacă noi, celelalte, avem planuri de-a scăpa de viaţa asta, ea nu are. Îi place. Pune pasiune în ce face şi asta o împlineşte. Sau cel puţin aşa mi-a dat senzaţia. Toate o ocolim, pentru că noi nu vrem să fim invadate. Doar că, de cele mai multe ori, nu ai cum s-o eviţi pe Carmen. Şi în loc să vorbeşti tu, o asculţi pe ea. Sau, cel puţin, te prefaci.

I.S: Înţeleg că nici una nu l-a văzut pe Vlad Cuţitaru’.

C.I: Nu.

I.S: Ştii unde am putea da de Carmen?

C.I: Spunea că trăieşte în vila lui de la Snagov, dar n-aş putea spune care e aia.

I.S: Încearcă să-ţi aminteşti măcar un detaliu.

C.I: (După ce-a băut un pahar de apă şi a fumat două ţigări). Spunea ceva de un gard verde şi trei pitici ornamentali cumpăraţi din Japonia.

Miercuri 7 august

Am identificat casa. Era pe numele lui Vlad Păunescu, controversat om de afaceri. Se zvonise că ar umbla cu un grup de „cuţitari”. Ţigani dispuşi să-şi taie şi mamele pentru o mână de „arginţi”. Dar toate fuseseră simple speculaţii, nimeni nu dovedise nimic.

Am obţinut mandat de percheziţie în jurul orei treisprezece. A fost nevoie de nervi tari şi ameninţări voalate pentru a-l convinge pe Procuror să ne dea hârtia. În cele din urmă i-am spus că o să dovedesc că e pe mâna cu mafia şi nu-l mai scoate nici dracu’ din troacă. M-a luat în serios şi a semnat ordinul.

La ora cincisprezece eram în faţa porţii. Gardul verde şi trei pitici ornamentali. Echipa de intervenţie era în spate. Eu şi Blid am sunat la interfon. Glasul femeii, somnoros, s-a auzit instantaneu.

– Da?

– Poliţia, deschide.

O clipă nu s-a auzit nimic, apoi, mult mai trează, a întrebat:

– Poliţia?

– Vrem să vorbim cu Vlad Păunescu, avem mandat de percheziţie, dacă nu deschideţi vom intra cu forţa.

Femeia n-a mai spus nimic, s-a auzit un click şi poarta s-a deschis.

Nu o să fac o descriere a curţii. Dar pot spune că avea în jur de două mii de metri pătraţi, casa aflându-se în spate. Departe de drumul principal. Oricine ar fi avut timp să o ia la fugă până am ajuns noi acolo, chiar şi cu maşinile.

Am coborât. În uşa din faţă stătea proprită o femeie la un metru nouăzeci, numai piele şi os. Brunetă, creolă, dar semăna mai degrabă cu o girafă subnutrită. Era doar în lenjerie intimă, peste care îşi trăsese în grabă o bluză de trening.

Eu şi Victor ne-am legitimat, am arătat ordinul de percheziţie şi am cerut să vorbim cu Vlad.

– Vlad lipseşte de o săptămnână.

Am intrat. Îmi pare rău să o spun, dar nu era o casă normală, era un muzeu. Picturi de toate felurile atârnau pe pereţi. Le-am studiat o clipă. Nici un fals. M-am întreb câte dintre ele or fi furate. Probabil majoritatea.

Femeia ne-a invitat într-un living imens. Ar fi putut face şi o piscină acolo, nu i-ar fi deranjat cu nimic.

Am întrebat-o cu cine am onoarea.

– Maria Duţulescu.

– Carmen?

Zâmbi.

– Da.

– N-ai mai apărut la „muncă” după ultima crimă.

M-a privit mirată.

– Ultima crimă?

– Erika.

– Erika a fost ucisă?

Am rămas pe loc fără să-i ofer vreun răspuns. Eram sigură că-l cunoaşte deja.

Am studiat-o. Pe coapsele ei se vedeau urme de înţepături.

– Pot să te duc la secţie şi să te închid doar pentru simplul fapt că eşti consumatoare, am arătat ostentativ spre coapsele ei.

– A roşit.

– Jur că nu ştiam că Erika a fost ucisă. Stau în casă de patru zile. Am fost prea… ameţită. Şi dacă Vlad tot e plecat, am zis că-mi pot lua şi eu liber.

Totul mi-a venit în minte pe loc. Ştiam. Ştiam totul. Dar trebuia s-o fac să vorbească. Ea se aşeză în faţa lui Victor şi, crezându-se, probabil, în postura de Sharon Stone, îşi desfăcu uşor picioarele, lăsându-şi mâinile să-i alunece uşor spre interiorul coapselor.

– Frumos spectacol, remarcă Blid. Dar nu suficient.

Femeia îşi trânse picioarele şi se crispă.

– Nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Nu ştiu nici unde e Vlad, nici când se întoarce. Aşa că dacă vreţi percheziţionaţi şi plecaţi.

– Aş vrea răspunsuri, am zis eu.

Şi-a strâns bluza de trening pe lângă corp.

– Nu am răspunsuri.

– Străduieşte-te! Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

– Cu patru zile în urmă.

– Ai vorbit cu ea?

– Erika era o scârbă. Nu vorbea cu nimeni. Avea impresia că e buricul pământului.

– Clienţi mai buni? interveni Blid.

Fata pufni pe nări ca un taur gata de atac.

– Clienţi mai buni. Ha. Nu există clienţi mai buni sau mai proşti. Există clienţi fideli şi clienţi noi. Ei ne aleg, nu noi pe ei. Asta e politica. O respectăm.

– Erika era una dintre cele mai alese din câte ştiu eu, am plusat.

– Oarecum. După moartea celorlalte ea le preluase clienţii.

– Lucru care te scotea din sărite, interveni Blid.

Ne aruncă o privire cruntă, amestecată cu firicele roşii din pricina drogurilor.

– Eu am clienţii mei, nu râvnesc la ai altora.

Am studiat-o din cap până-n picioare, într-un mod ostentativ, făcând-o, pentru scurt timp, să se simtă prost.

– Nu eşti marfa de cea mai bună calitate, am spus.

Îşi strânse buzele.

– Poate că nu sunt.

– M-am tot gândit, Maria. Ce ar putea reprezenta varul? Drogurile pe care Vlad te face să le înghiţi?

– Doar nu crezi că eu le-am ucis.

– Stai jos şi ascultă-mă până la capăt.

Sunt sigură că am spus-o pe un ton calm şi neutru, dar totuşi ea a părut speriată. Aşa că m-a ascultat.

– M-am interesat. N-am găsit informaţiile pe internet, dar o bibliotecară poate face minuni. Chiar dacă nu se pricepea ea la droguri, o semnificaţie tot a găsit-o. Sânul tăiat.

Zâmbi rece.

– Una din poveştile amazoanelor spunea că femeile acelea îşi tăiau un sân pentru a nu le încurca în manevrarea arcului. Doar că ai greşit sânul.

– Nu eu…

– Nu aveau încredere în Vlad, oricum nu-l cunoşteau, am zis eu. Dar fetele ştiau destul de bine să-şi aleagă clienţii. Îi intuiau. Uneori o mai dădeau şi-n bară, dar cel mult se molipseau cu un pervers pe care îl puneau la punct într-un fel sau altul. Nu se lăsau convinse uşor să urce într-o maşină. Unele dintre ele cereau informaţii suplimentare. Altele chiar sunau la hotelurile unde bărbaţii închiriau camerele pentru a fi sigure că li se spune adevărul. Dar…

– Termină, spui prostii.

– Eşti nerăbdătoare, a comentat Victor.

Am continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Dar aveau încredere în tine. Nu te plăceau, dar nici nu se gândeau că eşti o psihopată, aşa că, ori de câte ori te-ai oferit să le duci acasă, au acceptat.

……………………………

Sunt Harry August, născut de Anul Nou în 1919. Am șaizeci și opt de ani. Am opt sute nouăzeci și nouă de ani. 

“Harry August nu este un om obișnuit; după ce moare, el renaște, păstrându-și amintirile din viețile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua în noua viață, nimic din destinul lui nu se schimbă, pentru că, inevitabil, Harry se întoarce iar și iar la momentul nașterii sale.

Dar atunci când un mesaj din viitor îl anunță că lumea e pe care să se sfârșească, el trebuie să dezlege misterul și să găsească vinovatul, încercând să salveze un trecut pe care nu-l poate schimba și un viitor pe care nu-l poate accepta.

Lumea se sfârșește… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generație în generație, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfârșește și noi n-o putem împiedica. Așa că acum depinde de tine!”

#Harry August și aventura vieților lui infinite

De fapt aventura personajului începe prin a unsprezecea viață, până atunci acumulând experiență și trecând prin situații care mai de care mai dramatice. În cea de-a doua viață, copil fiind și revenindu-i aminitrile din prima viață, ajunge la un ospiciu și decide să se sinucidă crezându-se posedat, ceea ce era normal pentru cei pe care istoria îi numea kalachakra – “roata timpului” în sanscrită, care reprezintă în mitologia indiană nașterea neîncetată a vremii, având douăspreze spițe. Doar că Harry nu era un nemuritor obișnuit, el este și mnemonic, ceea ce înseamnă că nu uită niciodată. O specie rară a nemuritorilor. Dacă ceilalți puteau cere, la un moment dat, să li se dea uitarea, pe el nu funcționa. În cea de-a treia viață un agent secret încearcă să stoarcă informații despre viitor de la Harry, atunci aflând acesta de Clubul Cronos și de faptul că mai sunt mulți ca el. Cu un anunț dat în ziar o femeie de la Club reușește să ajungă la Harry și să-i dea un cuțit pentru a se sinucide, dându-i întâlnire în următoarea viață la un punct stabilit.

Pentru a ucide unul de al lor or se apela la uitare, ceea ce însemna că acela o lua de la început viață cu viață, trecând prin toate incertitudinile începutului, fie îi aflai originea și îi omorai părinții înainte de-a se naște, numai așa putea fi ucis un nemuritor.

Harry devine unul dintre membrii importanți ai Clubului, dar, în același timp, pentru că în viețile lui a întâlnit tot felul de oameni, devine și principalul pion în lupta împotriva unuia de-al lor care încearcă să accelereze evenimentele aducând astfel sfârșitul lumii mult mai repede decât ar trebui. Din fericire Harry nu are încredere nici chiar în membrii Clubului pentru a le spune că e mnemonic. Singurele care știu lucrul ăsta sunt două femei care îi sunt foarte apropiate și care-l ajută viață de viață fără a se da la o parte. 

Astfel, printr-un joc inteligent, prefăcându-se că nu își mai amintește viețile anterioare, după ce Vincent, dușmanului Clubului, îi șterge memoria și îl ucide de mai multe ori, acesta reușește să se “infiltreze” în sufletul lui Vincet și să afle ce pune la cale.

Cartea nu este doar despre reîncarnarea oamenilor în ei însăși, la aceeași perioadă de timp, trăind aceleași evenimente, iar și iar, este și psihologică și puțin polițistă, dar, mai ales, este genul acela de carte care îți dă mult de gândit. Dacă viața noastră se repetă na nesfârșit în aceeași perioadă de timp, iar noi, pur și simplu avem doar câteva străfulgerări pe care le numim deja-vu? Desigur, pentru pasionații de călătorii, Harry vă va plimba prin toată lumea, de la Rusia comunistă, China și mai comunistă, până unde vă trece vouă prin cap. Desigur, totul se petrece într-o perioadă destul de zbuciumată cu Al Doilea Război Mondial și incertitudini politice. 

Într-un final, Harry ajunge să fie unul dintre ultimii membri ai Clubului, asta după ce Vincet reușește să le distrugă pe majoritatea și să ucidă mulți dintre ei sau să le ofere uitarea. 

O carte pe care o recomand din suflet. Nici eu nu am crezut că mă poate ține lipită de paginile sale cu atâta intensitate. Poate că este una dintre cărțile revelație ale anului. 

Lectură plăcută!

Majoritatea spun că o femeie nu o poți înțelege. Până și noi suntem de acord cu asta. Dar e normal. De ce? Pentru că în noi zace și copilul, și maturul, și bărbatul și, uneori, întreaga greutate.

Mă întreb, acum, de ziua femeieii, voi vă mai simțiți femei? 

Încă de dimineață am tot văzut femei cărând copii în spate, cocoșate de povara sacoșelor grele cu cumpărături, cocoțate la volanul unor mașini unde nu prea și-ar avea locul o femeie. Majoritatea femeilor pe care le-am obesrvat azi aveau un fel de tristețe în priviri. Poate neîmplinirile care li se citeau pe iriși sau, de ce nu, greutățile pe care tot mai multe le duc singure chiar dacă, teoretic, au lângă ele un bărbat ce ar trebui să le facă viața mai ușoară. Femeia din ziua de azi e și mamă, și tată, și gospodină, dar și femeie de carieră. Printre toate astea, normal, trebuie să-și mai facă timp și pentru micile ei capricii. Trebuie să recunoaștem că suntem femei și avem nevoie de jumătatea noastră de oră de răsfăț, de singurătate, de-a ne iubi noi pe noi. Jumătate de oră pe care de cele mai multe ori nu o avem. Așa uităm încet, încet că suntem femei. Nu ne mai bucurăm la flori sau la cadouri. Nu ni se mai pare că le-am merita. Viața ne-a înăsprit atât de mult că și dacă merităm nu mai vedem asta. În plus, de ce să nu recunoaștem, am devenit mai curajoase decât bărbații. Am ajuns să facem meseriile lor, să devenim vocale în locul lor, ba chiar să le apărăm drepturile și libertățile pentru că ei nu au curaj să spună ce gândesc. Și atunci cum să te mai simți femeie? Să fii femeie trebuie să ai parte de răsfăț, de dragoste, să fii copilăroasă și să vezi lumea în culori. Omul de lângă tine ar trebui să te trateze ca pe o felină: cu blândețe și respect. Dar câte mai au luxul ăsta? 

Voi vă mai simțiți femei?

DC News ne propane o campanie pe care o susțin cu tărie.

Șofez de ceva vreme, să tot fie vreo unsprezece ani. Nu am avut niciodată un accident cu un alt participant în trafic și sper să nici nu am vreodată. E drept, s-a mai întâmplat să mă cert cu ziduri sau diverși boscheți, dar niciodată ceva foarte grav. Doar zgârieturi. Nu că ai avea cum să le ocolești, mai ales atunci când ești pe o stradă îngustă unde mai ai și prioritate, dar nimeni nu ți-o oferă, așa că ești nevoit să te înghesui într-un perete că asta-i viața. Nu sunt nici cel mai bun șofer, dar nici cel mai prost. Pot spune că știu unele lucruri pe care, poate, șoferii obișnuiți nu le cunosc, dar asta nu mă ajută dacă un nebun îmi taie calea sau iese pe linie continuă, ori vine cu viteza vântului. 

Nu zic că aș fi antiviteză, dar nu în orașe. Și așa e destul de aglomerat. Cu aglomerația nu ne putem certa. E ca și cum te-ai certa cu Președintele că plouă sau ninge. Nu ai cum. Nu are sens. Dar am putea învăța să nu mai încălcăm regulile și să fim puțin mai civilizați că nu ne costă nimic.

Da, și pe mine mă enervează ăia care dorm la volan sau încurcă traficul. Dar în atâția ani de șofat am înțeles că oricum nu contează, timpul de-a ajunge la destinație e tot ăla. Dacă noi n-am mai încălca regulile și dacă i-am lăsa și pe ceilalți să se deplaseze în mod civilizat, aglomerat ori ba, s-ar merge mai bine. Așa că nu ne costă nimic să blocăm șmecherii din trafic. 

În lumina ultimelor evenimente țara s-a împărțit în două. Unde erau prieteni s-au găsit a fi dușmani, unde erau frați s-au găsit a fi vitregi și tot așa. S-a tot spus în spațiul virtual că lucrurile se vor calma, dar, poate, prieteniile nu se vor relua sau dacă se va întâmpla va fi destul de greu. Un alt lucru drăguț văzut ieri pe internet a fost următorul: “Unii spun ce gândesc, iar alții au prieteni”. Și clar să ne fie eu fac parte din prima categorie.

Ideea e simplă. Nu am de ce să cer iertare cuiva și nici nu aștept iertări de la nimeni. Serios, nu vreau să fiu iertată. În primul rând pentru că nu cer asta și în următorul chiar dacă v-ar trece prin cap că ați vrea să reluați o legătură cu mine, nu e cazul. De ce? Pentru că voi ați hotărât așa. V-am spus de mii de ori: nu am venit să țip la voi personal, nu v-am zis nici de bine, nici de rău și nu v-am cerut să vă băgați în seamă dacă nu era cazul. Cei pe care, oarecum, i-am crezut mai apropiați – că de prieteni nu poate fi vorba – și au decis așa, într-o doară că ar trebui să-și dea cu părerea despre ce cred sau fac eu, ba chiar să șteargă sau să blocheze doar pentru că nu le-a plăcut cum gândesc, ghinion, eu nu vă vreau înapoi. Au mai fost încercări timide. Frate, citește o carte și lasă-mă în pace. A fost decizia ta. Așa cum eu îmi asum deciziile, trebuie să ți le asumi și tu.

Nu am prieteni în afară de doi oameni pe care-i pot nominaliza și arăta cu degetul (sic). Am cunoștințe cu grămada. Nu vă sunt datoare cu nimic, nici moral, nici în altă formă. Nu m-ați ajutat cu nimic, nu mi-ați întins niciodată o mână, nu ați făcut decât să fiți prin preajmă în anumite conjuncturi. Poate am mai băut o cafea, poate ne-am mai întâlnit uneori, poate, poate. Ei bine, indiferent cum ar fi fost am rămas la același nivel de simple cunoștințe și tot așa vom rămâne și de acum încolo sau poate nu. Încercările astea de “reîmprietenire” nu își au sensul. Așa cum am spus: dacă niște relații s-au stricat erau menite să se strice. Dacă ne-am face acum că e totul minunat la un moment dat tot se va întâmpla. Așa că s-o lăsăm moartă. Îmi place să spun ce gândesc, cine acceptă bine, cine nu, asta e, nu am niciun sentiment de vină.