Nu știu, nu sunt (încă) dictator. Nu sunt nici judecătorul suprem, care o fi el. Nu sunt decât eu. Dar mă întreb dacă tot sunt atâtea lucruri ilegale pe lumea asta, de ce dracului e legal ca unii să trăiască așa, doar pentru că pot.

Și nu mă luați cu aia că mama proștilor e mereu gravidă, pentru că nu are legătură. Eu înțeleg răutatea. O înțeleg din plin în cazul în care cineva și-o cere. I-o dai până la urmă, oricât de răbdător ai fi. Dar e normal să oferi răutate gratuită doar pentru că poți? Dragii mei, ceea ce nu înțelegeți voi e că nu sunteți nemuritori, nimeni nu e. Eu nu știu dacă ce a scris Dante (sigur, asta dacă ați auzit de el că mie îmi e prea somn acum să vă povestesc) e măcar aproape de adevăr. Dar dacă e, fără supărare, unii dintre voi, cât de bine ar duce-o aici și cât de bine s-ar simți făcând rău gratis, așa, moca, de pomană, vorba aia, dacă tot ești în drum de ce nu, dar dincolo, dacă o exista… nu știu ce să zic.

Adică să fim serioși, în Grecia antică era ilegal să te naști urât sau handicapat, de aia au creat ei povestea aia frumoasă cu Labirintul Minotaurului, care chiar există, doar că sigur că nu exista nici un minotaur și nici măcar un tăuraș. Acolo erau aruncați cei mai sus amintiți. Eu n-am nici o problemă, din contră, cu cei urâți sau handicapați, dar cu cei proști, da, da, da.

Știu, știu, să conduci o țară sau chiar un orășel, prostimea e soluția, pentru că ei sunt cei pe care îi faci să meargă cum vrea respectivul. Dar dacă am trăi într-o societate normală – și chiar mă refer la nivel mondial – dacă ai avea IQ-ul mai mic de o sută sau ai fi rău în mod gratuit, ar trebui să se facă un fel de Insula Elena (pentru cei care au mai auzit, în trecere, de Napoleon) și să fie ținuți acolo. Sau, poate, un alt Alcatraz. Nu, să nu fie maltratați, nu are sens, o fac singuri și pe pielea lor, dar și pe a altora. Și cu asta, basta.

Nu, nu toporul, ideea. Era o perioadă în care în momente în care nu ar fi trebuit să fiu lucidă sau să am gânduri, dar eram și aveam (bănuiesc că înțelegeți la ce mă refer), îmi veneau cele mai tari idei de romane. Le uitam pentru că după… nu le notam, ziceam eu, totuși, să nu par nesimțită. Dar, mna, știți cum e când te plictisești, începi să gândești. Asta e, se mai întâmplă.

Acum, perfect adormită – eu care nu prea visez – e a doua oară într-o lună când mă trezesc cu tot romanul scris. Sigur, una e să-l scrii în vis, să ai toată acțiunea, toate personajele, alta e să te trezești, chiar la trei dimineața și să notezi repede esențialul. Nu mai iese la fel. Dar, ținând cont că mai am un pic, un pic, până termin “Sonata Crimei” – n-a că am spus cum se numește – n-am timp acum de ideilei mele din vis, ceea ce cred că ar putea dăuna pentru că în acest moment visul e proaspăt, simt acțiunea și personajele, dar dacă nu termin repede cartea asta se va duce mirosul acela din vis și poate că ideile nu îmi vor mai părea atât de bune sau poate că nu trebuie să fie ale mele. Cine știe. Oricum, pentru moment mi-a venit o idee și a rămas înfiptă, de fapt a venit un vis – nimic erotic pentru cei mai glumeți 😉

Prefer zăpada și să fie puțin mai frig decât gerul ăsta care-mi mănâncă diminețile. În fiecare dimineață înnebunesc dând cu racleta, de parcă aș fi blestemată să suport nebunia cerurilor. E un nene acolo, undeva, care are grijă în fiecare dimineață să trec prin același iad. Și cine spune că iadul e fierbinte? Eu zic să vă mai gândiți.

Și după ce că sunt înghețată ca un rahat, după ce pornesc spre job, imposibil, dar e imposibil să nu dau peste doi-trei proști care să încurce circulația, fix pe drumul unde nu prea e circulație. Presupun că la asta se referă dreptatea divină când se referă.

Oricum e de reținut că urăsc racleta, că mi s-a rupt mătura și urăsc să găsesc mereu geamurile înghețate. Chiar nu vrea nimeni să mi le dezghețe și mie? Am obosit dând din mâini.

Da știu, eu nici când sunt fericită nu sunt, dar azi am un zâmbet din ăla prost pe față. Cu toate că a fost o zi grea, dar a fost benefică. Mai întâi de toate vă recomand, mai ales dacă sunteți din Mioveni, o pagină de facebook prin care veți putea lua legătura cu cei de la Serviciile Edilitare Comunitare.  Dar nu numai, aș invita și presa să facă același lucru, din simplu motiv că Mioveniul e de șase-șapte ori mai sus decât Piteștiul, chiar dacă pare o mână de oraș este foarte bine gospodărit. Iar cei de la S.Ed.C sunt puși pe treabă și o fac bine.

În afară de asta vă recomand să mai citiți și voi ceva. Să mai faceți ceva care să vă bucure. Chiar dacă la sfârșitul zilei veți fi obosiți cu siguranță satisfacția o să vină și o să aveți așa, ca mine, un zâmbet de tâmpit pe chip.

Azi m-a întrebat un domn în toată firea ce să facă dacă e nefericit. I-am spus să facă ce simte în momentul ăla și a zâmbit. Nu știu dacă a făcut pentru că eu aveam treabă, dar faptul că i-am adus un zâmbet a fost un început de bucurie. Încet, încet lucrurile parcă vor să se așeze și tare îmi plac lucrurile așezate. Ador chestia asta. Da, da, obosită, dar zâmbetul e acolo. Și le mulțumesc colegelor mele de la audit pentru pizza, fără ea muream azi. Happy! 🙂

Trăim în turmă, dar, în același timp, unii dintre noi mai au și lumi paralele. Chiar dacă nu le spun sau, mai bine spus, nu le expun public de teamă sau din alte motive, chiar avem zvâgniri ale acestor lumi. Lumile noastre. Propriile noastre proiecții despre ființele pe care le avem. Ne-am colonizat, așa cum a spus Dan Puric – și cu toate că nu-mi place – mare dreptate a avut. Dar totuși, acolo, undeva, în capul nostru, mai există o fărâmă de răzvrătire de orice gen ar fi ea. O fărâmă de nebunie, de ieșire din cotidian. Ne e teamă să vorbim pentru a nu fi înlăturați și astfel ajungem colonii. Oameni fără speranțe, oamenii care au doar grija zilei de mâine fără nici o bucurie.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile acelea mici, nesemnificative, care ne aduc chiar pentru mai puțin de o secundă zâmbetul pe buze. Și am uitat asta pentru că amintirea acelui zâmbet dispare imediat, într-o fracțiune de secundă. Poate după ani și ani ne-o reamintim și reușim din nou să zâmbim. Dar dacă am pierdut acel moment, ce mai contează amintirea?, regretul?

Și atunci când unul din mulțime se ridică și e mai fericit decât toți bogații lumii, poate doar cu o felie de pâine, îl catalogăm a fi nebun. Dar adevărul e că el e cel fericit, el e cel care nu se supune normelor sociale, cel care iese din tipar și lumea lui paralelă e mult mai reală decât lumile noastre atât de bine puse la punct, atât de bine mânuite de păpușari invizibili care ne trag pe sfori: oameni, țări, continente – globalizare.

Chiar nu realizați că suntem niște mașini în mâinile unor oameni care au inventat un alt fel de sclavie. Vi se pare că sunteți liberi – desigur că mă includ și pe mine – dar, în realitate, sunteți cu toții sclavii unora care stau în umbră și ne mânuiesc așa cum poftesc. Suntem doar o particulă într-o lume pe care nu o putem controla. O particulă într-o lume în care existăm doar pentru a le deservi altora. Unora care uită că și noi avem suflet, sentimente, dorințe. Dar noi nu contăm. Și cel mai trist e că mai mult de șaptezeci la sută din populația planetei se lasă influențată, manipulată și trebuie să-și plece fruntea doar pentru o fărâmă de pâine. Parcă au zburat toate visele omenirii. Și dacă cineva ni le-a furat, ar trebui să aflăm cine și să ni le luăm înapoi. Dar și pentru asta suntem prea lași, așa că trăim de azi pe mâine spunându-ne în fiecare zi că poate mâine va fi mai bine. NU VA FI. E suficient să vă deschide-ți ochii și poate că lumea s-ar schimba. Nu ați înțeles niciodată, dar, în cele din urmă, tot sclavii ridică imperii, doar că pe ei/noi, cine îi ridică?

… sau orice alt animal, ba chiar să fim toți copii…

Cred că am putea fi mai buni. Am putea oferi acea iubire pură și am încerca să vedem viața dincolo de cuvinte. Am iubi în felul acela tăcut, dar fiecare ar simți. Pentru că așa cum te iubește un animal nu te poate iubi nici un om. De multe ori animalele ne-au dat lecții de viață pe care n-am fost capabili să le înțelegem decât foarte puțini dintre noi.

Exact așa fac și copiii, ne dau lecții de viață pe care noi nu le înregistrăm pentru că nu știm cum. Îi privim ca pe niște pici fără minte și nu vrem să luăm cunoștință de înțelepciunea jocului lor. Măcar de-ar fi un joc. Puritatea e în animale și în copii. Imediat cum am crescut societatea are grijă să strice tot ceea ce a creat Universul. Ne colonizează, ne spală creierul, ne îndobitocește. Și atunci nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să evoluăm și în nici un caz nu am lua aminte la ceea ce ne transmit animalele sau ne spun copiii, pentru că noi suntem adulți și știm mai bine. Știm pe dracu’! Suntem o colonie îndobitocită, condusă, mânată de mâna aceea invizibilă. Suntem incapabili să mai gândim cu propria materie cenușie, pentru că, la drept vorbind, suntem doar o turmă. Oi, oi, oi și măcar de-am fi lăsați în grija ciobanului adevărat. Dar noi suntem lăsați în mâna ciobanului guvernant. Cam așa stă treaba. Nu învățăm nimic pentru că nu ne dorim. Nu vrem să știm nimic, pentru că e mult mai bine să fii prost și să mergi cu turma, decât să ieși din ea și să riști să te mănânce lupul.

Dar, de-a lungul istoriei, vieții, cum vreți voi, nimeni nu ar fi ieșit din turmă, nu ar fi ascultat, nu ar fi gândit, atunci n-am mai fi existat. Așa că mai treziți-vă și voi puțin la viață. Mai puneți-vă creierul la contribuție și nu mai ascultați tot ce vă spun alții. Chiar dacă ideile voastre sunt mai proaste măcar vă aparțin. Nu împrumutați capetele altora pentru asta. Îl aveți pe al vostru, e păcat să-l țineți pe umeri doar să vă făliți cu el. Chiar e păcat.

De felul meu sunt un om tăcut. Nu vorbesc cu mulți oameni (trei), dar îi las în treaba lor. Nu mă enervez pe proști, nici pe cei care încearcă să mă scoată din zona confortului mintal, nici pe cei care țin morțiș să mă enerveze, firește, asta până chiar reușesc.

Dar altfel nu mă interesează cine cu cine și de ce. Treaba fiecăruia. Iar dacă unul are o idee fixă eu n-am nici cel mai mic motiv să-l conving de contrariul. Asta ar însemna să pierd energie degeaba.

Tocmai de aceea nu înțeleg nici în ruptul capului de ce unii tot încearcă să se bage în viața mea. Să-mi dea sfaturi. NU VREAU SFATURI! Am așa o tendință de-a mi le da singură, ceva de speriat. Bune, rele, cum sunt ele, măcar mi le asum. Dar altceva mă frapează mai rău “Nu vorbi cu Y pentru că…”, ținând cont că habar n-am cine e personajul. Înțeleg că suntem prieteni pe facebook. Ok, am avut cinci mii de prieteni, am șters vreo patru sute. Voi credeți că eu stau de vorbă în privat pe rețele de socializare? Mi se pare plictisitor. Când poți rezolva o discuție care ține zece ore pe facebook, în trei minute la telefon. Eu nu vorbesc nici cu cine trebuie să vorbesc, decât dacă e musai. Iar când mi se spune că Y îmi spune și îmi face, mi se ridică părul pe ceafă. Hai să fim serioși. Nu îmi poate spune ceva un om pe care nu-l cunosc și n-am comunicat în viața mea cu el. În plus de asta eu nu mă ascult nici pe mine, de ce ar crede cineva că ascult de alții, decât dacă e sarcină de serviciu, în rest, fâl-fâl…

Și da, recunosc, sunt oameni pe care aș vrea să-i văd și să vorbesc cu ei, mă mir că-mi mai răspund la telefon pentru că eu în locul lor nu mi-aș mai răspunde, dar nici timpul nu-mi mai permite. Și oamenii aceia nu au nici o vină. Asta e. Comunic puțin, recunosc. Uneori nu vreau să o fac, mă simt agasată, pentru că am multe de făcut și oamenii tot vorbesc și tot vorbesc. Dacă tot vorbim măcar să o facem pentru a crea ceva pozitiv nu doar pentru a ne da cu părerea și a ne agasa. Asta o facem când nu avem altele de făcut și dorim să ne relaxăm, adică vorbim ca să vorbim și să “ne simtem bine”.

Până la urmă lumea asta la atât se rezumă, la vorbe aiurea și bârfe, dar chiar dacă mă bârfiți – lucru care chiar nu mă doare, din contră – nu mai vorbiți aiureli cu mine. Scurt și la obiect că n-am timp de stat la palavre despre vreme. Zău!

Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva faptului că-și curăță unghiile, hai, nu am nimic nici împotriva faptului că și le lăcuiesc, dar deja am ajuns să mă bat cu ei și la tuns, vopsit, pensat și epilat.

Nu înțeleg. Îmi e greu. Până la urmă o să ajungem de mână cu bărbații să facem activitățile astea care ne sunt specifice nouă. Și cu toate astea, când e vorba să își dea cu pumnii în piept că ei sunt bărbați, o fac, cu toate că au uitat că numai cu o oră în urmă făceau niște măști pentru față sau mai știu eu ce. Sincer eu cam încep să-mi pierd identitatea. Acum înțeleg că trăim într-o lume a bărbaților, dar dacă eu nu mă duc peste ei să tai lemne, ei de ce vin peste mine să facă lucruri pe care tata sau tataie nici nu le concepeau.

Acum dacă am ajuns să concurăm cu ei la capitolul epilat, nouă ce ne mai rămâne? Până și la telenovele se uită mai mult decât noi, am prietene care se plâng de lucrul ăsta. Serios, sunt intimidată. În plus știu bărbați care dețin în propria baie lucruri pe care eu nu le am, de la tampoane demachiante până la ce vă mai poate trece vouă prin cap. A, da, unii aveau și tampoane, cică pentru orice eventualitate. Nu înțeleg, ce eventualitate? Prietene, dacă e să vină una la tine în acea perioadă știe și ea, nu o să-ți ceară ție.

M-am tâmpit eu sau ne-au luat și feminitatea?

… nu, prietene, dacă nu te duci ești.

Aud mulți oameni care spun că cei care se duc la psihiatru sunt nebuni, în condițiile clare în care chiar cei care o spun ar avea nevoie de unul. Mentalitatea românească tot primitivă a rămas. Acceptăm tehnologia și chiar înlocuirea creierului, dacă situația o cere, dar nu ne gândim să ne facem creierul și sufletul să se simtă bine.

Mulți au impresia că dacă se vor duce la psihiatru oamenii îi vor lua drept nebuni. Să vă spun ceva, americanii sunt obligați prin lege să o facă și majoritatea trăiesc cu prozacul în buzunar. Nu ești nebun dacă te duci. Stresul, neajunsurile, problemele de orice natură, până la urmă fac acel hormon al fericirii secretat de creier, serotonina, să dispară. Psihiatrul nu e numai cel care îți dă o pastilă pentru a ține serotonina creierului tău sub control, dar e și cel care-ți cunoaște trupul – că doar tot de medicină ține – dar și cel care te psihanalaizează, adică este și psihanalist. Te ascultă și caută baza problemei tale pentru a te ajuta să o înțelegi și să scapi de ea.

În ziua de azi se moare din pricina atacurilor de panică netratate, pentru că acestea, de cele mai multe ori, dau senzația unei boli de inimă. Altele sunt nedetectabile de subiectul care le are, dar sunt vizibile pentru cei care mai știu cu ce se mănâncă. Nesiguranța, transpirația palmelor, timiditatea excesivă, fuga de oameni etc, toate astea ar putea fi simptome ale unor atacuri de panică. Iar din unele minore se pot transforma în unele majore. Și da, poți face poc și asta e.

Dar românului îi e rușine să se ducă la psihiatru, îi e rușină chiar și să recunoască problema pe care o are sau să ceară ajutor. Nu am înțeles până acum de ce rahatul ăsta de stat nu obligă măcar oamenii muncii să se ducă la psiholog, nu la psihiatru, din când în când. Pentru că oriunde ați lucra tot apar probleme, tot există stres și vă confruntați cu situații pe care habar nu aveți cum să le gestionați. Atunci vă închideți în voi sau răbufniți, nici una nefiind o soluție. Dar încă o dată vă spun, românii, la capitolul ăsta, sunt primitivi și îndoctrinați. Îți trebuie o doză de creier și pentru a recunoaște că nu ești ceea ce pari a fi.