Nu o să vă țin prea mult de vorbă pentru că mâine mai și muncim și la ora asta ar fi trebuit să am deja trei ore de somn. Dar jur, cât de obosită am fost, m-am simțit ca în paradis.

Nu o să dau nume, dar o să vă spun câte ceva. S-a redeschis Restaurant Club Mioveni cu o nouă față, renovat, strălucitor, minunat. În afara celor doi oameni mari care au ajutat ca acest lucru să fie posibil, trebuie să mărturisesc că personalul a fost minunat. Pe lângă faptul că a făcut curat toată ziua, pe seară parcă ar fi plutit printre noi. Și îi mulțumesc din suflet doamnei care m-a ajutat atunci când am fost puțin pierdută.

Recunosc cu mâna pe inimă că n-aș fi crezut să mă îndrăgostesc vreodată de Mioveni. Sigur, doar știți că în fiecare an de Crăciun mă duc să văd spectacolul de lumini. Și să fim serioși, Piteștiului îi mai trebuie vreo zece Primari și multe Servicii Edilitare pentru a se ridica la înălțime. Ceea ce nu o să se întâmple și nici nu visez că s-ar realiza.

Dar dincolo de asta în seara asta am revăzut oameni minunați, am pus țara la cale cu un domn director al unui liceu, un om foarte, foarte deosebit. Am avut parte de cea mai frumoasă amintire din facultate și mi-a părut tare bine.

Dar tot vreau să le mulțumesc unor femei speciale: Doamna Ionescu care este deosebită cu adevărat și colegei mele care, deși aproape moartă de oboseală, m-a ajutat cu ce era mai greu. Pentru că, desigur, așa cum i-am spus și ei, am profitat lăsându-i florile în grijă (și nu, nu e nimic din ceea ce ați gândi voi), iar eu cu șeful de sală ne-am “bătut” care să servească băutura invitaților :).

Nu știu, dar orașul ăsta crește într-un mod atât de frumos că eu sunt surprinsă zilnic. Și ca să nu vă spun doar de restaurant, trebuie să mai mărturisesc ceva, un om care și-a dedicat forța învățământului pentru mine are tot respectul. Nici o școală din Pitești nu se compară cu cea mai “amărâtă” din Mioveni. Nici în București nu am văzut așa ceva. Școli dotate cu laboratoare, aerisite, cu tehnologie de ultimă oră și renovate de la cel mai mic fir de iarbă până la ultima țiglă de pe acoperiși. Și credeți-mă, am fost la toate, nu mi-a scăpat una. Grădinițe în care eu aș locui fără nici o problemă.

Da, Mioveniul pot spune că e orașul în care simt pulsul, viața, oamenii și se vede ce se face. De ce oi fi eu mândră de lucrul ăsta nu știu, dar zău că sunt. Domnilor Primari, domnilor directori de servicii publice, în Mioveni se poate, așadar în România se poate, dacă se vrea. Și iată un exemplu clar că se vrea. Mai ales atunci când toată lumea colaborează cu toată lumea. Bravo, Mioveni!

Astăzi în Jurnal de Argeș a apărut prima parte a interviului pe care Maestrul Marin Ioniță mi l-a cerut. Da, un interviu cu adevărat fabulos. Ce întrebări… mai rar atâta inteligență chiar și în lumea scriitorilor. Marin Ioniță este omul pe care nu-l voi uita niciodată și îl voi respecta la nesfârșit. Un om minunat.

Miercurea viitoare, tot în Jurnal de Argeș, o să apară și a doua parte a interviului. Sunt foarte mândră de această colaborare. Și așa cum a spus și Maestrul “acesta este un interviu de colecție”. Eh, nu se știe peste câțiva ani.

Pe lângă asta mai am o veste bună. Au fost publicate și primele patru linkuri de unde se poate achiziționa “Războiul Reginelor”. Ocazie cu care-l rog pe asociatul prietenului meu să pună unul din ele, adică din linkuri, acolo la “Publicitate”. Pentru cei interesați momentan puteți comanda la linkurile de mai jos. Vor veni și pentru celelalte platforme cât de curând.

Google Play: https://goo.gl/YqVM0Y

Apple iBooks: https://goo.gl/cdE10K

Kobo Books: https://goo.gl/vvKJx4

Scribd: https://goo.gl/2TkcvP

Cine spune că viața nu-i frumoasă?, și dacă renunți la ură, invidie, răutate gratuită nu ți se întâmplă lucruri minunate? Ar fi bine să învățăm să fim mai buni.

Și o ultimă veste care mi-a adus o mare bucurie azi: Loredana Violeta Pascal de la PRWave m-a rugat astăzi să facem un proiect împreună. Despre ce este vorba veți afla în curând.

Aici nu vorbim neapărat de sosirea cu pași rapizi a lunii martie. Dar mâine e Dragobetele. Adică o sărbătoare pur românească, care-l “obligă” pe domn să-i dea măcar o floare alesei lui. Dacă vrea, dacă nu îi poate da o țeapă și să iasă la bere cu băieții, motivând, evident, că i s-a descărcat bateria telefonului și nu și-a dat seama cât e ceasul. Nu de alta, dar eu aș face-o. Nu înțeleg de ce femeile vor mereu cadouri.

La drept vorbind și mărțișorul a fost inventat pentru bărbat, iar la Chișinău femeia încă îi oferă un mărțișor bărbatului. Dar acum un simplu simbol nu ne mai mulțumește, vrem mai mult. Așa cum dragostea e o reacție chimică, fie că vă place sau nu, la fel e și dependența față de celălalt, sigur, asta nu e chimică, e psihică și distructivă.

Dar cum nu ne-am adunat să vă spun eu povești de dragoste, de parcă aș fi în stare, trebuie să știți că femeile din ziua de azi vor mărțișoare costisitoare. Nu știu dacă ale voastre își doresc telefoane sau alte lucruri, dar eu aș vrea căștile astea care nici măcar nu sunt costisitoare. Sigur, de acolo de unde am luat eu căștile voi le puteți lua doamnelor voastre alte lucruri, chiar în rate. Așadar, dacă nu aveți idei de cadouri sigur găsiți aici.

Și ca să nu par chiar fără inimă – da, știu, nu-mi iese. Tot mă întreb de ce femeile nu se mai mulțumesc cu un simplu simbol. Nu, nu vreau răspuns, era retorică. Eu măcar îmi cumpăr singură ceea ce-mi doresc. Dar, fie, măcar o dată pe an merită fiecare ceva deosebit.

… valoarea umană nu mai reprezintă nimic.

Din păcate noi trăim într-o astfel de țară. Țara în care judecăm, ne bucurăm de răul altuia, ne hrănim cu circ ieftin și adunăm ură și prostie. Asta este ceea ce am vrut noi să fie, pentru că fiecare în parte a contribuit la starea asta de încordare.

Diferența dintre noi și restul.

Zilele trecute mi-au venit niște prieteni care stau în Anglia. Calmi, radioși, veseli, cu durere doar că, momentan, nu își pot lua copilul cu ei. Dozer, ca să-i spun și eu ca englezii, mi-a spus că acolo e mereu calm. Nu are motive să se enerveze chiar dacă muncește mult. Oamenii nu sunt ca aici. Nu există mâncătoria asta. Când a venit în țară s-a zburlit la o puștoaică care încerca să facă reclamă la țigări, ulterior și-a cerut scuze. Așa cum a spus și el “ăștia parcă dau cu ceva prafuri în aer”.

Aș completa spunând că noi ne dăm cu praf în ochi unul altuia, pentru că nu facem altceva decât să bârfim și să ne uităm la ce face celălalt. Nu ne mai apărăm ograda noastră fiind prea preocupați să o distrugem pe a celuilalt. Prostia și răutatea asta ne face pe toți să devenim fiare, am uitat complet de umanitate. Păcat, am pornit de la o istorie destul de zbuciumată și acum, în 2016, deja suntem cel mai dezbinat popor. Cred că ne-a dispărut total compasiunea, modestia și bunul simț. Poate că România nu mai e a noastră, e a lor.

Da, pe lumea asta sunt personalități mici și personalități mari. Oameni care știu să lucreze cu oamenii și oameni care habar nu au ce să facă cu ceilalți oameni. Șefi deschiși la minte și șefi mai încuiați decât încuiații lui Harry Potter.

Pot spune doar că în ultimii trei ani un noroc l-am avut constant. Norocul Șefilor și scriu cu literă mare pentru că așa merită. Norocul meu în privința asta nu s-a schimbat nici acum. Că a fost la privat sau la stat, am întâlnit și continui să întâlnesc oameni deschiși, care înțeleg importanța comunicării, importanța unei bune camapanii, importanța de-a-i ajuta și pe alții, dar, ceea ce mă impresionează cel mai mult e importanța de-a da oricărui suflet speranță la viață și aici mă refer la animalele fără stăpân pe care mulți dintre noi nu dăm doi bani.

Sigur, am avut și genul de șef care umbla cu păducelul după el urlând în stânga și în dreapta, chiar dacă nimeni nu spunea nimic, ca mai apoi să spună că din cauza mea sau a altora moare de inimă. Din fericire nu a fost decât unul, tot din fericire am scăpat de el când m-am deșteptat eu că el, bietul, neacceptîndu-se nici pe sine, tot cu păducelul în buzunar umblă, problema e acum pe cine mai dă vină că l-au părăsit toți angajații. Eh… dar merită și experiențele astea, pentru că dacă nu ai da peste un om ca ăsta, nu ai ști să-i apreciezi pe ceilalți.

Da, încă o dată, din fericire, la Șefi norocul mi-a rămas constant. Cel puțin în ultimul an am întâlnit oameni atât de buni în ceea ce fac, chiar dacă stresați, înconjurați de probleme, poate nervoși uneori, nu s-au lăsat conduși de furie. Acum mă uit și îmi spun zilnic, nu aș vrea să fiu în pielea anumitor Șefi, chiar nu aș vrea. Multă răspundere, mulți oameni în subordine, numai să ai răbdarea să-i asculți pe toți și să fii deschis la ideile lor mie mi se pare o muncă titanică, ca să nu mai vorbim de problemele care apar pe teren și alte lucruri. Azi a fost ziua aia în care am mai descoperit un alt om deschis, chiar dacă asaltat de probleme, un om de la care ai ce învăța în primul rând, pentru că asta ar trebui să facă orice Șef să îți ofere șansa de-a învăța de la el, altfel nu ar fi un lider, ar fi doar un om dintr-o mulțime. Așa că în fiecare zi există ceva bun în viețile noastre. Descoperiri care par neimportante, pentru că nu știm să mai vedem oamenii, dar, care, de fapt, sunt colosale. Ehe… știu că nu veți înțelege niciodată sau nu veți ști să vă bucurați de oamenii prețioși din viața voastră. Cei care vă dau o lecție atunci când trebuie dată.

P.S: De câte ori intru în Pitești îmi vine ori să mă întorc înapoi, ori să ies pe partea cealaltă. E o nedumerire a mea față de mine. Ce o fi cu orașul ăsta, au dat cu prafuri?

Publicația “Destine” a fost înființată în 1990 și este la al douăzeci și cinci-lea an de existență. Are douăzeci și patru de pagini și costă doar patru lei virgulă cinci. Este o publicația a USR filiala pentru Copii și Tineret, așa cum este și publicația “Clipe Albastre”. Aseară răsfoiam Destine pentru a mai afla ce se mai întâmplă prin filială. Vorbesc acum despre numărul 124-126 din 2014, număr care încă se mai găsește, dar nu pentru mult timp pentru că trebuie să apară și următorul.

După cum știți deja – iar dacă nu aflați acum – am o obsesie rusească. Despre cultura lor, politica lor, Putin al lor. N-am ce face, cred că am fost rusoaică într-o altă viață sau voi fi în următoarea. Tot ce e rusesc e mai presus de mine. Îi ador pe ruși, nu știu de ce, e dragostea aia pe care nu o poți explica. Știți cum e să vi se pună așa pata pe ceva și să iubiți necondiționat, fără întrebări și răspunsuri, fără speranțe sau iluzii, doar așa, să iubiți. Ei bine, cam asta se întâmplă cu mine când vorbesc despre ruși. Literatura lor, armele lor, picturile lor, geniile lor, toate astea îmi plac la nebunie, de parcă m-aș droga.

Dar să ajungem la Matrioșka. Știam, firește, că este inventată în Rusia această păpușă, așa cum știe aproape oricine. La un moment dat m-am gândit că ar putea fi o armă bună, pentru ce nu vă spun, încă păstrez ideea asta. Doar că neducînd ideea mai departe nici nu m-am interesat în amănunt unde, de ce și când. Dar când desitun îți dă semne, iată că ți le dă prin revista Destine, ca să nu ziceți că nu există. Așa că la categoria “Din cultura rusă” dau exact peste “arma” pe care încerc s-o creez de vreun an și ceva. Și ce aflu? Desigur, asta știți și voi. Matrioșka este o păpușă din lemn de mesteacăn sau tei, viu colorată, goală pe interior, în care sunt introduse alte păpuși, mai mici, aproape identice. Prima oară a apărut în 1890 în localitatea Abramțevo, dar centrul de confecționare a devenit Serghiev-Posad.

Povestea a început de la ouăle de Paști viu colorate care se realizau în vechime din lemn pictat. Și japonezii au o astfel de jucărie – ceea ce e logic – doar că aceasta reprezintă un bătrânel jovial, cu mustăți lungi și albe. Darumu sau budistul Fukuruma, păpușă alcătuită din cinci figurine.

Povestea păpușii rusești pornește de la pictorul rus Serghei Maliutin, care ținea într-o mână un ou pictat și în alta figurina japoneză, de aici pornind ideea. După indicațiile pictorului, strungarul Zvezdocikin a realizat păpușile și așa s-a născut Matrioșka, o fetiță îmbrăcată în sarafan rusesc, cu șalul ei și un cocoș negru în brațe. Ce-a de-a opta figurină, și cea mai mică, înfățișează un bebeluș în fașă. Astfel păpușile devenind un simbol al fertilității.

Dacă nu știați – că eu nu știam – există și muzee matrioșcice, primul dintre ele, care deține aproximativ paisprezece mii de exemplare, a fost deschis în Moscova în 2001. De la regiune la regiune păpușa este altfel reprezentată, în unele fiind și flăcăi buni de luptă. Așa că păpușa asta are o adevărată istorie în spate. Ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil e că tot ceea ce dețin rușii, chiar dacă pare nesemnificativ, e încărcat de simboluri pe care nu le-au uitat. Din păcate noi le-am uitat demult pe ale noastre. Abia ne mai amintim cine suntem fără să ne englezim sau franțuzim, așa, că pare interesant. Uite de aia îi admir eu pe ruși. Ei nu uită și nu își vorbesc limba cu englezisme și alte amestecături.

Poate că sufăr eu de mania persecuției sau de teoria conspirației, dar ceea ce mi-a povestit mama că s-a întâmplat în ultimul timp în Pitești nu mă poate duce cu gândul decât la asasinarea în masă. Am spus-o de la Colectiv că nu e ceea ce pare. Ar fi simplu să fie așa. Acolo s-a vrut pentru a schimba un guvern – care acum are de gând să încalce Constituția cu libertatea de exprimare – dar nu numai pentru asta. Și pentru a ne reuni în turmă, pentru a nu mai gândi și a nu ne mai opune.

În ultimul timp la Spitalul Județean din Pitești au murit niște copii și, din câte știu eu, și un adult – recunosc, știu subiectul doar din ce mi s-a relatat, nu am avut timp să deschid televizorul să văd. Copiii și omul acela au murit din cauza unei răceli aparent banale. Explicația celor de sus a fost oarecum halucinantă, ceea ce mă face să cred că austriecii ne ucid. Povestea spune că în pădurile din Argeș ar exista un virus adus de austrieci care nu a fost niciodată pe teritoriul României.

Părerea mea sinceră și fără pic de echivoc este că acest guvern tehnocrat, în frunte cu președintele și cine o mai trage sforile pe afară, a început să ne ucidă din fașă. E mai simplu așa. Adulții oricum au zilele numărate și pe unii îi mai urmărește și ghinionul, dar natalitatea trebuie redusă pentru că altfel nu au cum să facă față valului de copii inteligenți care se tot nasc și nu au cum să facă față unor personalități care se vor opune. Noi ne-am obișnuit să plecăm frunțile și să ne supunem. Ba de teama de-a nu ne pierde locul de muncă, ba de teama de-a nu deranja pe cine nu trebuie, ba pentru că avem familii la care să ne gândim, așa că tăcerea noastră a devenit parte din conspirația lor și, la rândul nostru, suntem vinovați pentru că ne ținem gurile cu lacăte.

Cu cât ne vor lua mai multe, cu atât ne vor supune mai mult. De ce banii strânși pentru cei de la Colectiv nu au ajuns la victime? S-a chinuit cineva, măcar, să-i întrebe pe cei de sus, de acolo din Olimpul lor? Încet, încet ne reduc ca număr pentru că gurile ni le-au cam închis. Cei puțini care mai vorbesc o fac în zadar, oricum suntem împinși și manipulați de unul dintre cei mai buni PR-i ai istoriei. Nu știu care-i ăla, dar aș putea specula. Dacă ar fi să cred cu adevărat într-o conspirație Mondială, atunci aș merge pe viziunea celor de la “Heros”, adică sfârșitul lumii vine prin eliminarea maselor pentru a rămâne cei care trebuie. O, da, știu, o să-mi atrag iar toate înjurăturile lumii, dar nu îmi pasă. Mie, personal, îmi e indiferent. Nu mi-a fost niciodată teamă de moarte, dar dacă vă gândiți la familiile voastre, ba chiar la voi, s-ar putea să vă dați seama că suntem într-o cușcă de unde nu prea mai avem scăpare. Și vă mai întrebați de ce fug oamenii din țara asta, doar că fug degeaba, iar eu chiar nu sunt nebună fără folos. Zic să stăm și să așteptăm exterminarea. Parcă am fi gândaci de laborator și din când în când ne mai dau cu prafuri. Cel mai puternic supraviețuiește, cei slabi… aia e.

Se știe că pentru a schimba ceva într-o societate comercială privată sau de stat se duc niște lupte interne destul de neplăcute. Michael Beer spunea într-un articol că schimbarea este “similară unei experiențe de convertire religioasă. După ce oamenii “devin credincioși”, vor urma cu certitudine schimbările în comportamentul lor”. Numai că există comportamentul individual care este puternic modelat de rolurile organizaționale pe care le joacă indivizii. Tocmai de acea pentru o schimbare eficientă cei mai buni specialiști din domeniu recomandă următorii pași:

• Mobilizarea angajamentului spre schimbare prin analiza comună a problemelor.
• Dezvoltarea unei vederi de ansamblu împărtășite a felului în care organizați și gestionați realizarea unor obiective precum competitivitatea.
• Consensul pentru a încuraja dezvoltarea noii idei, competența de-a o adopta și coeziunea pentru a o pune în mișcare.
• Răspândirea revitalizării în toate departamentele, fără a fi impusă cu forța de sus; NU CONSTRÂNGEȚI, lăsați fiecare departament să-și găsească drumul propriu spre noua organizație.
• Instituționalizarea revitalizării prin intermediul politicilor, sistemelor și structurilor oficiale.
• Monitorizarea și ajustarea strategiilor ca răspun față de problemele din procesul de revitalizare.

Pentru a câștiga devotamentul față de schimbare trebuie urmărite următoarele etape:

• Pregătirea. În această etapă persoana sau persoanele cel mai probabil să fie afectate de schimbarea propusă sunt contactate pentru a fi anunțate asupra ei.
• Acceptarea. În a doua etapă sunt oferite informații despre rolul schimbării, despre felul în care se propune implementarea ei și despre efectul pe care-l va avea. Țelul este de-a dobândi înțelegerea a ceea ce înseamnă schimbarea și de a obține o reacție pozitivă. Pentru asta este nevoie de:
• schimbarea va fi percepută ca fiind coerentă cu misiunea și valorile companiei;
• schimbarea nu este considerată amenințătoare;
• pare probabil ca schimbarea să sastisfacă necesitățile celor afectați;
• există un motiv convingător și complet înțeles pentru schimbare;
• cei afectați sunt implicați în planificarea și implementarea programului pe principiul că oamenii susțin ceea ce ajută să creeze.
• Devotamentul. În a treia etapă schimbarea este implementată și devine operațională.

În cele din urmă, orice schimbare este instituționalizată și devine parte integrantă din cultura societății.