De felul meu sunt un om tăcut. Nu vorbesc cu mulți oameni (trei), dar îi las în treaba lor. Nu mă enervez pe proști, nici pe cei care încearcă să mă scoată din zona confortului mintal, nici pe cei care țin morțiș să mă enerveze, firește, asta până chiar reușesc.

Dar altfel nu mă interesează cine cu cine și de ce. Treaba fiecăruia. Iar dacă unul are o idee fixă eu n-am nici cel mai mic motiv să-l conving de contrariul. Asta ar însemna să pierd energie degeaba.

Tocmai de aceea nu înțeleg nici în ruptul capului de ce unii tot încearcă să se bage în viața mea. Să-mi dea sfaturi. NU VREAU SFATURI! Am așa o tendință de-a mi le da singură, ceva de speriat. Bune, rele, cum sunt ele, măcar mi le asum. Dar altceva mă frapează mai rău “Nu vorbi cu Y pentru că…”, ținând cont că habar n-am cine e personajul. Înțeleg că suntem prieteni pe facebook. Ok, am avut cinci mii de prieteni, am șters vreo patru sute. Voi credeți că eu stau de vorbă în privat pe rețele de socializare? Mi se pare plictisitor. Când poți rezolva o discuție care ține zece ore pe facebook, în trei minute la telefon. Eu nu vorbesc nici cu cine trebuie să vorbesc, decât dacă e musai. Iar când mi se spune că Y îmi spune și îmi face, mi se ridică părul pe ceafă. Hai să fim serioși. Nu îmi poate spune ceva un om pe care nu-l cunosc și n-am comunicat în viața mea cu el. În plus de asta eu nu mă ascult nici pe mine, de ce ar crede cineva că ascult de alții, decât dacă e sarcină de serviciu, în rest, fâl-fâl…

Și da, recunosc, sunt oameni pe care aș vrea să-i văd și să vorbesc cu ei, mă mir că-mi mai răspund la telefon pentru că eu în locul lor nu mi-aș mai răspunde, dar nici timpul nu-mi mai permite. Și oamenii aceia nu au nici o vină. Asta e. Comunic puțin, recunosc. Uneori nu vreau să o fac, mă simt agasată, pentru că am multe de făcut și oamenii tot vorbesc și tot vorbesc. Dacă tot vorbim măcar să o facem pentru a crea ceva pozitiv nu doar pentru a ne da cu părerea și a ne agasa. Asta o facem când nu avem altele de făcut și dorim să ne relaxăm, adică vorbim ca să vorbim și să “ne simtem bine”.

Până la urmă lumea asta la atât se rezumă, la vorbe aiurea și bârfe, dar chiar dacă mă bârfiți – lucru care chiar nu mă doare, din contră – nu mai vorbiți aiureli cu mine. Scurt și la obiect că n-am timp de stat la palavre despre vreme. Zău!