Da, știu, cultul personalității nu-mi permite să pun o poză cu orașul, dar aceasta este făcută în Chișinău.

Serios nu știu alții cum sunt, dar eu îmi amintesc doar lucruri minunate din Chișinău. Prima oară am fost pentru a lansa “Indicii anatomice”, alături de Stela Popa și editura de tristă amintire. Dar cum amintirile triste nu sunt pe lista de proiorități…

Ei da, Chișinăul arată cum arăta Bucureștiul cu douăzeci de ani în urmă – pe alocuri nu s-a schimbat nici acum prea mult. Dar îmi amintesc cramele sau cârciumile și chiar hotelurile. Pe afară nu dădeai doi bani, dar interioarele… ohooo, chiar și regii și-ar dori să stea acolo. Mâncare mai bună decât acolo doar în Israel am mai găsit și totuși nu atât de bună. Tot ce am zis în viața asta că eu nu mai mănânc acolo am făcut-o, dar avea alt gust. Orice. Imaginați-vă orice fel de mâncare. Gustați în oricare țară, apoi mergeți la Chișninău și o să vedeți diferența.

Ce m-a frapat cel mai mult au fost femeile. Nu vedeai pe stradă femeie nearanjată, neparfumată, nepusă la patru ace, chiar dacă se ducea până la colț să ducă gunoiul. Atunci m-a lovit un adevăr trist și dureros, nu ei ne prostesc pe noi, e tocmai invers. Le-am băgat în cap treaba asta cu emanciparea, cu UE, cu draci bălțați și România țara cea unde curge lapte și miere, iar ei și-au pierdut încet-încet din personalitatea absolut fabuloasă pe care o au.

Au început să devină ca noi: reci, aspri, plini de ifose și idei tâmpite. Acolo se face cultură. Acolo se pune preț pe cultură. Dar noi i-am învățat la Mall-uri și alte rahaturi moderne. În locul președintelui lor n-aș fi în veci de acord cu unirea cu țara asta. Prea multe personalități frumoase din toate punctele de vedere se pierd în țara asta. Se tâmpesc. Eu mi-aș dori să revăd același Chișinău pe care l-am văzut prima oară în urmă cu opt ani, dar, din păcate, nu mai e. Acum e mai mult un București unde se pune preț pe becalisme, cultura începe să moară și la ei. Nu știu cum facem noi, dar îi ucidem pe toți încet și sigur.

Păcat, eu din acel vechi Chișinău îmi aduc aminte numai de lucruri frumoase, lăsând deoparte gropile și clădirile comuniste, chiar și alea își aveau farmecul lor. Acum.. e acum.

Paradoxul minciunii este destul de interesant. Când suntem copii, părinții ne învață să nu mințim, adică să nu-i mințim pe ei, pentru că, dacă ne întâlnim cu anumite situații, de teamă, de plăcere sau pentru a părea ceea ce nu suntem, spunem câte o minciunică pe care apoi o gogonăm atât de mult că începem s-o credem și noi. Minciunile sunt și ele de trei feluri mari și late, asta spun sinergologii, adică acei specialiști în limbajul trupului și al microgesturilor.

Așadar avem minciuna de supraevaluare, pe înțelesul tuturor e treaba aia când ne dăm ceea ce nu suntem și vrem să părem mai importanți decât suntem de fapt. Adică nu putem recunoaște că nu avem niște capacități deosebite și nemaipomenite, așa că ne inventăm o altă identitate până ajungem și noi să credem în ea. În loc să spunem ceea ce suntem ne supravelauăm și spunem că valorăm mai mult decât o facem cu adevărat.

Minciuna de încuviințare, este acea minciună pe care o spunem – mai degrabă nu o spunem – din lașitate. Adică atunci când cineva îți spune un lucru cu care tu nu ești de acord, în loc să-l combați zici ca el tocmai pentru a nu crea o dispută. Aceasta de fapt este una dintre formele mari de ipocrizie ale omenirii.

Și mai avem minciuna prin omisiune, care nu pare chiar o minciună, dar nici nu spunem tot adevărul. Un exemplu ar fi: “am ieșit în oraș și m-am întors târziu, lucru pentru care îți cer scuze”, dar deliberat uiți să spui cu cine ai fost și unde.  Trebuie ținut cont că mincinosul de profesie e un tip/ă inteligent. Și, pentru că mai des le lăudăm inteligența decât le denunțăm minciuna, mincinoșii au multe zile de trăit.

Dar cea mai mare problemă e că noi învățăm să mințim din pricina părinților și a celor care ne educă la școală – societatea. De teamă să nu fim certați că am luat o notă mică ne mințim părinții, de teamă că n-am învățat ne mințim profesorii, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru că dacă societatea nu ne-ar obliga să mințim, spunând adevărul, am fi pedepsiți. Ia să ne gândim că un profesor i-ar spune elevului său “Gigi, spune adevărul și nu ți se va întâmpla nimic”, acesta l-ar spune și chiar nu i s-ar întâmpla nimic, din contră, ar fi încurajat astfel să nu mai mintă.

Îmi aduc aminte clar că atunci când am ajuns eu în clasa a opta s-a introdus ora de religie obligatorie. Aveam o profesoară tânără și de treabă. Era ultima oră într-o zi de vineri. Cine voia să stea vinerea la ora de religie? Nu știu, dar eu nu. Așa că tot chiuleam. Într-o zi profa m-a prins pe hol și m-a întrebat de ce nu vin la oră. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus: “Îți promit că dacă nu mă minți nu vei avea nici o problemă și nici nu te voi mai trece absentă”. Am avut încredere în ea și i-am spus: “Doamnă, mă duc să joc biliard, prefer asta decât să stau la oră”. Femeia mi-a mulțumit că am fost sinceră și mi-a spus că trebuie să-i spun mereu unde sunt în timpul orei ei, pentru că dacă mi se întâmplă ceva ea e direct răspunzătoare de mine. Și am înțeles, așa era. De atunci, înainte să înceapă ora, o așteptam și îi spuneam sincer unde mă duc, astfel încât femeia să știe, mai ales că biliardul era în spatele școlii și știa de unde să mă ia în caz de ceva. La sfârșitul orei trebuia să mă întorc pentru ca ea să fie convinsă că sunt întreagă și nevătămată. Aceea a fost singura profesoară din viața mea care m-a învățat că adevărul, chiar dacă dureros și greu de acceptat, este mult mai bun decât o minciună.

Din păcate, în societatea noastră, nu, nu numai în a noastră, la nivel global, minciuna a devenit un mod de viață, iar adevărul supără al dracului de tare. Iar noi, ca dobitocii, în loc să spunem ce gândim, mințim ca să nu-i rănim pe alții, dar ne rănim propria conștiință.

Da, cu toții mințim, dar unii dintre noi ajung să facă din asta o artă. Și vă întreb eu pe voi, ce preferați? un adevăr dureros sau o minciună care să vă gâdile orgoliul? Și dacă vă răspundeți la asta, nu vă mințiți voi pe voi, chiar dacă pe mine mă puteți minți. Există și microgesturi care trădează acest lucru, atunci când pe gură îți iese una, dar creierul gândește altceva, numai că despre asta nu am de gând să vă povestesc. Doar vă rog să vă gândiți fiecare la voi și să nu vă mințiți în primul rând pe voi și apoi să alegeți dacă e mai bine să spui că nu poți, decât să te bați cu pumnii în piept că ești cel mai tare de pe pământ. Nu de alta, dar se va dovedi până la urmă că nu e așa și tot tu cazi în dizgrație. Asa că… dacă vreți vreodată să aflați cum să vă feriți de mincinoși sau cum să nu vă mai mințiți voi pe voi, încercați niște cursuri de sinergologie. Eu nu dezvălui, momentan cercetez.

Artistul nu e o poveste, nu e un om cu mintea în nori, nu e un oropsit al sorții, este doar cineva la care a venit, într-o zi, pe pusă sau nepusă masă, creativitatea. Și o să vă întrebați tâmpi ce rost au eprubetele alea acolo? Dacă chimistul, matematicianul, fizicianul etc, nu ar avea creativitate și imaginație multe ar fi încă nedescoperite. Gândiți-vă numai la Da Vinci câte a creat și câte a construit din imaginația lui bogată care, până la urmă, s-a dovedit a fi mai mult decât utilă. Totul este creativitate. Și omul care dă cu sapa are creativitatea lui, dar poate că singurul mod în care vrea și poate să o folosească e acesta.

Aseară am avut o discuție pe care am înțeles-o abia când am realizat că într-un timp eram la fel. Mă zbăteam, mă omoram cu toată lumea, nu acceptam nici sfaturi, dar să mai fie vorba de critici – și fie vorba între noi, din critici am învățat cel mai mult în viața asta. A fost o vreme în care mi-am târât, pur și simplu, creativitatea în mocirlă. Am luat-o cu forța într-o luptă care nu-i aparținea. Dacă am învățat ceva după atâta timp sunt următoarele lucruri:

• nu îi cereți creativității să vă scoată din foame, dacă, prin vreun noroc se întâmplă asta, atunci foarte bine, dacă nu continuați să o udați zilnic ca pe o plantă – nu, nu o confundați cu un copil, pentru că la un moment dat veți vinde ceea ce creați, iar copilul numai un nebun și l-ar vinde ca să facă altul și s-o ia de la capăt.
• dacă ești un om creativ, un artist, trebuie să-ți întâmpini munca cu bucurie, indiferet dacă scrii, pictezi, cânți etc, nu te amăgi că artiștii sunt ăia boemi, tot timpul marginalizați și neînțeleși și pentru asta trebuie să te îneci în alcool, droguri sau mai știu eu ce altceva. Arta e dragoste, iar dragostea nu o faci la beție că a doua zi s-ar putea să-ți pară rău. Învață să faci lucrul acela cu bucuria unui copil, să-ți umple sufletul de fericire și să-ți invadeze mintea de frumusețe.
• da, o să fii călcat în picioare, o să fii hulit, o să fii iubit, apreciat, idolatrizat, dar toate astea nu contează. Ești tu cu arta ta. Vei fi respins de mii de ori, vei fi, poate, apreciat din prima, dar tot arta ta trebuie să conteze.
• vor exista momente în care creativitatea își va lua o pauză. Nu dispera, implică-te în altceva, nu o forța să revină, știe ea când să se întoarcă. Poate că ai obosit-o prea tare, poate vrea să meargă într-o vizită, tu tot dispui de imaginație și veselie așa că poți face orice până zeul creativității se va instala din nou, comod, în sufrageria ta.
• Nu vă imaginați că eu sau alții n-am trecut prin clipe negre. Am făcut-o, zece ani am tot făcut-o și scriu de când am învățat s-o fac și m-am luptat cu morile de vânt – că nu degeaba o fi scris el Cervantes despre asta. Și mi-am dorit, ba chiar am ținut cu dinții. A fost un timp în care mi-am maltratat atât de mult creativitatea încât am zis că asta e, acolo s-a terminat drumul meu. Dar am acceptat. Nu m-am înecat nici în alcool, nici în depresii, doar m-am implicat în altceva și după doi an s-a întors. M-a privit și mi-a spus: “Mai scriem și noi ceva?”.
• Eu cred în acel potențial creativ al fiecărui om, nimeni, dar nimeni, nu poate fi judecat pentru arta sau creativitatea sa. Toți au șanse egale. Firește, unii reușesc, alții nu, dar ideea e aceea de-a continua și de-a o face cu bucurie, lăsând în urmă orice altceva te-ar putea distrage. Nu or să vă ajute certurile cu unii sau cu alții pe tema creației voastre. Pentru că nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți, unii or s-o vadă măreață, alții o balegă la colțul străzii. Și asta e realitatea. Nu vă mai forțați creativitatea să vă ducă pe culmile gloriei, acolo veți ajunge cu muncă multă, nu cu ajutorul ei. Ea doar vă îndrumă, munca vă aparține. Și, firește, norocul. Cam așa stă treaba cu arta. Nu aveți nevoie nici de alcool, nici de droguri, nici de depresii, doar de bucuria de-a o face și restul vine de la sine. A, da, și orgoliile vă vor mânca sufletul. Sunteți voi cu arta voastră, restul e can-can.

Sunt, nu sunt, sigur te calmează. Eu le-aș interzice :))

De curând am citit că dacă arzi o frunză de dafin în camera în care dormi te calmează imediat. Cum sunt adepta tuturor neroziilor, am zis să încerc și eu. Nu de alta, dar eu dorm mai mult cu somnifere și fără doar când sunt prea obosită – bine, nici atunci, decât rareori, dar nu asta era important. De două zile tot ard la ele. Și da, m-au calmat. La modul că eram agitată, îmi venea să arunc în orice mișcă cu ceva și să țip cât mă țin plămânii. Am ars câteva frunze de dafin – mie clar nu-mi ajunge una – și, după un timp, m-am liniștit. Acum nu știu să vă spun dacă e efectul placebo sau chiar funcționează.

Dar eu nu mă mulțumesc cu puțin niciodată, așa am decis să mă documentez. Firește că unii îți spun de ce e bine să le pui în mâncare, alții de ce e bine să faci nu știu ce, dar ideea e că atât egiptenii cât și șamanii le foloseau pe post de narcotice. Așa că nu e doar placebo cum m-am gândit eu.

Desigur, în cazul meu ar mai putea fi o explicație. Am lumânări din acelea mari cu miros de ciocolată – cu toate că nu-mi place ciocolata, mirosul e altceva. Așa că am ars frunzele direct în lumânări. Nu vă spun ce miros s-a creat, îți venea să muști din aer, dar, din păcate, ăla nu poate fi mâncat, doar adulmecat.

Acum dacă guvernul ăsta tehnocrat tot ne interzice câini, pisici, pășuni, țigări și o mai vedea el ce, eu le zic că dafinul e narcotic. Dacă-l foloseau șamanii și egiptenii să se aiurească, e clar că nu e în regulă. Să se interzică zic, dar eu am provizii să știți. Acum că am descoperit arsul frunzelor de dafin nu mă las așa ușor, cum nu mă las nici de fumat pentru că vreți voi. Mă las când și dacă vreau eu. Na.

Nu știu cum sau de ce, dar după ce am fost hărțuită în privat cei de la facebook au decis de la sine putere că-mi pot bloca contul. Culmea e că nu doar pe al meu l-au blocat, dar și pe al altora, inclusiv pe cel al Iolandei Știreanu sau al lui Piți Mujea. De ce? N-am idee. Dar acum și dacă mi-l deblochează să-l păstreze.

Când se întâmplă să pice această rețea de socializare lumea intră în panică, în depresie, se creează nervi și ar putea porni chiar un război. Îi auzi urlând pe străzi că nu mai e. Nu mai pot pune selfi, nu mai pot arăta cât de sexy și deștepți sunt și, mai ales, nu mai au pe cine teroriza.

Și cum vor ști prietenii lor unde sunt ei? Cum își vor mai da check in?, tocmai acum când mâncau ceva fabulos sau erau alături de persoane care le-ar fi putut crește numărul de like-uri? Da, fix în acest moment se întâmplă o tragedie națională. Asta chiar e o treabă pentru care s-ar putea ieși în stradă. Cu arme albe, cu arme de foc, cu tot ce au la îndemână, nici pantofii cu toc nu ar fi prea răi. Să cadă Guvernul, să pice Președintele și să moară toți ăia de întrețin rețeaua de socializare.

Și apoi vă întrebați de ce nu mai suntem sănătoși mintal și de ce rotițele nu se mai lasă învârtite. E panică, ce nu înțelegeți? A picat cea mai tare rețea de socializare din lume.

Ok, citiți ceva zău, sau televiziunea n-a picat? Păcat, ăsta ar fi fost un moment de cultură pură.

Da, am vrut să vorbesc despre o carte, dar ziua de azi… da, ziua de azi. Atât de… Nu am cuvinte, nici nu vreau să am. Dar fiind totuși ușor amuzant chiar dacă pe mine m-a ucis psihic trebuie să o povestesc.

A început simplu cu scoaterea unui revisal de la ITM. Simplu: cerere, 2o lei și la revedere. Dar persoana mea își amintește că ceilalți opt ani de muncă sunt în acea veche carte de muncă care era la tata. Sigur că tata nu o găsește, mama jură că nu e la ei și totul o ia razna. Eu știam sigur că nu e la mine. Bălăcăreală de la mama că și eu și tata – nu e nevoie să reproducem :))). Ok, reușesc să mai obțin de la ITM și din 2009 până în 2010, pentru că din 2011 totul s-a înregistrat la ei. Restul mai reușesc să iau din arhivele firmelor care mai există. Două dintre ele au dispărut de pe piață. Dar ce te faci cu alea lucrate la București?

Aia e, m-am gândit. Contractele de muncă le am încă de pe atunci, deci ar putea fi bune, dar mna, îmi trebuie adeverințele. Ok. Aflu că unele dintre ele au fost deja trimise la Casa de Pensii – oricum sunt cam bătrână și ar trebui să încep cu dosarul de pensionare. Apoi du-te la medic. Doctora mea de familie a insistat să-mi fac dracului analizele  pe bune. Fie, dar tot sunt aptă, zic eu. În fine, tensiunea mea 8,5, medicul s-a speriat. Îi spun să stea liniștit că doar dacă mă apucă dracii ăia răi sar de 9. Mă întreabă dacă amețesc când mă ridic. Mda, mi se mai întâmplă, dar numai dacă beau prea mult, cum n-am mai băut demult de ce aș ameți? E tensiunea mea normală de o viață, ce aveți cu ea? Ca un făcut după ce m-am reîntors la ITM am lăsat mașina într-o păntuță și, pentru prima oară în viața mea, uit să trag frâna de mână. Pentru o clipă am avut senzația aia de amețeală cruntă. Mi-am zis: “am pus-o, doctorul mă-sii, trebuia el să-mi bage asta în cap”, dar atunci văd, încercând să cobor, că mașina mea mergea. Ok… materie cenușie de unde? Atâta e, nu mă puteți acuza. Bun, după toată nebunia asta, într-un final, adică după vreo șapte ore de alergat stânga-dreapta și chiar lateral, mama mă anunță că a găsit-o. Să nu o omori? Nu pot, e mama, cum s-o omor? Firește, cu ceva ce poate părea accidental și nu m-ar implica în nici un fel.

Da, a fost o zi tare, tare amuzantă, bine, acum îmi vine să râd, dacă nu mi-ar fi și rău ar fi și mai bine. Și totuși, ziua asta mi-a făcut bine, nu mă întrebați cum dar am un tonus ridicat chiar dacă îmi e rău :D.

P.S: Am tot uitat să-i mulțumesc public lui Vali Badea pentru că mi-a făcut blogul, pentru că are grijă de el și pentru că-mi face toate mofturile legate de acest jurnal electronic. Și îl rog tot public să-și pună banner și spre blogul lui, nu doar spre Scriptics pentru că merită. Adică meriți! Și îi spun și public: EȘTI CEL MAI DEȘTEPT PRIETEN AL MEU!

Da, nu o zic eu, normal că au zis-o cercetătorii britanici, dar de data asta sunt de acord cu ei, pentru că și argumentele sunt plauzibile. În primul rând o femeie gândește mai mult – ei au zis. Apoi, spre deosebire de un bărbat, o femeie nu numai că se poate gândi la mai multe lucruri în același timp, dar poate să și facă mai multe în același timp – iar asta ca exemplu deloc demn de o doamnă, dar auzit tot de la o doamnă :D, ce-mi place să mă repet, o femeie poate face sex și se poate gândi și la ce gătește mâine, dar și la ce carte va scrie (cred că asta n-ar fi trebuit s-o spun). Oricum, femeia pe lângă jobul pe care îl are și ea asemenea masculului, are grijă și de casă, pisică și copii – asta dacă are pisică, dacă nu sigur bărbatul din viața ei va găsi ceva cu care s-o împovăreze.

Na, acum mai puneți și faptul că femeia aia, oricare ar fi ea pe lume, mai are și alte nevoi, cum ar fi să citească, să se ducă la o cafea, să facă o plimbare, asta dacă mai are timp. Și o zi uneori e chiar prea scurtă, pe cuvânt de pionier.

Cercetătorii au spus că atât pentru femei cât și pentru bărbați sunt obligatorii cel puțin șapte ore de somn pe noapte. Dar o femeie care nu se odihnește corespunzător poate suferi următoarele efecte: îmbătrânire accelerată, irascibilitate și chiar depresii în forme avansate. Da, și apoi vă mai întrebați de ce sunt femeile nervoase. Păi mai dați-le și lor timp să se relaxeze, mai preluați și voi din sarcini. Mai lăsați-o să facă și ce vrea ea măcar o oră pe zi ocupându-vă voi de copil, mâncare sau plimbarea câinelui, pentru că dacă ea poate și puturosul de mascul e în stare. Și lăsați-mă cu textele alea că bărbații aduc bani în casă. Vă pot da “n” exemple pe pielea mea că nu o fac. Așa că… măcar puțin ajutor nu ar strica dacă nu vreți lângă voi o femeie depresivă. Ăsta fiind și unul dintre motivul numeroaselor despărțiri, până la urmă, spre deosebire de un bărbat, femeile se descurcă mai bine de unele singure. Vă asigur!

De vreo patru ani românii se tot chinuie să pună de-o revoluție, dintr-un motiv sau altul. Recunosc fără să plec fruntea și fără nici o jenă că n-am participat la nici una. Ba a fost prea frig, ba a fost prea cald, ba n-am crezut în nimic spontan în țara asta. Acesta din urmă fiind ultimul și cel mai întemeiat motiv. Revoluții, peste revoluții. Dar, ca privitor și, oarecum, modest gânditor, ultima mi-a plăcut cel mai mult.

Oameni care au ieșit în stradă să ceară dreptate pentru cei de la Colectiv au fost imediat înghesuiți de ONG-uri și oameni politici bine ascunși – la vedere, că i-am recunoscut și eu – pentru a schimba un sistem. A fost suficient să strige unul că vrea guvern tehnocrat că lumea s-a alăturat ca turma de oi. Acum să lăsăm capitala puțin, nu de alta, dar schimbarea de acolo s-a produs. Să revenim puțin în provincie, unde, cunoscuți de-ai mei, desigur, plini de ei și siguri pe faptul că vor un guvern tehnocrat, dar și de ideea de-a bea niște alcool cu pâlnia după manifestare – și asta nu e o metaforă – au ieșit în stradă acuzând pe oricine nu era cu ei. Vă cer scuze, dragii mei, dar nici alcoolul cu pâlnia și nici tehnocrația nu mă conving să renunț la somnul meu.

Bun, acum să revenim la marea schimbare. S-a produs. Vă place? Adică au început să vină legi după legi. Ciobanii nu mai au voie la câini, nici să-și pășuneze oile pe propriile pământuri în sezon de vânătoare. Pensii speciale pentru aleșii țării, nu mai aveți voie să țineți câinii în lanț, dacă stați pe la țară și cine știe ce aberații vor mai ieși. Și acum, vă întreb, pe voi ăștia care ați ieșit o seară la șoseaua principală ca apoi să vă retrageți în cârciumă: vi s-a promis și alcool moca? Nu de alta, dar legea antifumat a fost adoptată, legea antialcool când se va produce? Măcar să vină la pachet și să vă uscați ficații prin propriile case. Și ca să nu vi se pară că aș fi cârcotașă, până acum n-a dat nimeni nici o lege ca Biserica să plătească impozit, oare de ce? Cum ar spune un prea înalt al țării: “să trăiți bine” cu tehnocrații voștri și să aveți parte de legi tot mai absurde că tot vi i-ați dorit în fruntea țării.

P.S: Pe când următoarea revoluție “spontană” organizată de ONG-uri? Să știu să-mi cumpăr niște nachos de la Mall.

Asta îmi tot doresc de vreo cinci ani, să se ducă fiecare. An după an. Parcă îmi doresc degeaba că vine altul și mai rău sau, cel mai bine, cam asemănător cu cel care a trecut. Acum chiar sper că 2016 va fi mai bun, măcar mai stabil, mai întreg la cap, cu oameni care gândesc, cu minciuni mai puține, cu bețivi mai puțini, cu… nu știu, până la urmă noi toți facem regulile, dar nu suntem împreună. Suntem un popor de oameni care se urăsc între ei, poate tot de aceea nu ne dă nici Universul, nu are cui.

Dar până una alta eu mă bucur că s-a dus. Mă bucur că după mulți ani am făcut un revelion în care m-am simțit în largul meu și s-a reunit Formația vocal instrumentală “Trei coceni și restul paie” :)) Desigur, o glumă de-a noastră, dar o adorăm.

Sper, doar sper, altceva ce pot să fac? Și cred că de data asta speranța va fi și justificată. Măcar am intrat bine în noul an, exact așa cum am vrut să fie.