… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.