Un subiect atât de actual în zilele noastre. Nu pentru că amantele/amanții nu ar fi existat din cele mai vechi timpuri. Dar întrebarea mea rămâne aceeași: de ce? Bun, pot înțelege anumite nuanțe, dar, pentru Dumnezeu, nu mai băgați chestia aia cu copiii. “Când ai copii e mai greu”. Nu, tâmpitule/tâmpito, e mai greu pentru copil să-și vadă părinții nefericiți, oricât v-ați preface. Va crede că asta înseamnă căsnicie să stai acolo, nefericit, deprimat, mereu cu gândul în altă parte, doar pentru că ești tu, copilul, la mijloc. Asta e cea mai penibilă scuză. Vrei să pleci dintr-o căsnicie nefericită, fă-o, mai ales dacă ai un copil. Arată-i că există fericire, putere, dorința de-a fi mai bine, împăcat cu deciziile tale. Și nu îi mai băgați la mijloc, când tu, oricine ai fi, vrei o amantă și pui problema copilului, deja m-ai pierdut.

Cum spuneam, sunt câteva mici chestii pe care le înțeleg, ca de exemplu când cel alături de care trăiești suferă de vreo boală incurabilă. Dar chiar și așa poți avea puțin respect să aștepți să moară. Daaa, știu, sunt atât de rece. Nu, nu sunt rece, sunt doar atât de realistă. A, bun, există și acele căsnicii fericite din care, totuși, dragostea se estompează și atunci unul sau celălalt caută acel sentiment de îndrăgosteală în altă parte. De ce? Poți să o reaprinzi în căsnicia ta sau poți avea două ouă și să renunți la căsnicie căutând din floare în floare. Cine știe, poate apare care apare, dar știți ceva, nu va fi la fel pe termen lung.

Mi se spune des că sunt un cub de gheață. Tocmai asta e problema, nu sunt. Eu sunt capabilă să renunț la cel de care chiar îmi pasă pentru că știu că îi voi face rău sau va fi invers, iar voi, bărbații, mai mereu îmi demonstrați că am dreptate. Pleci la drum cu o creștină pentru că o iubești atunci, pe moment, apoi se mai duce din dragoste și ai vrea altceva. Acum o mai dai și în alea că na, viața nu e dreaptă, că o fi, că vrei să simți din nou, iar tu, un cub de gheață, chiar nu vrei să pricepi că poți fi iubită chiar dacă el are un bagaj în spate. Nu, poate sunt eu defectă, dar nu.

Și aici interveniți voi. Adică sunt atât de defectă pentru că nu accept să fiu amantă? Da, da, știu. Avantajele sunt că nu trebuie să-i gătești, să-l speli, să-l calci, că doar de aia și-a luat nevastă. Tu poți trăi bine mersi pe banii lui. Coafor, unghii, epilat, SPA, huzur. Nu trebuie să pui și suflet, clar, că doar nu ești complet tâmpită. Lasă-l pe el să se agite, tu doar dă-i impresia că e singurul în universul tău. Da, frumos până aici, dacă nu te gândești că ar putea fi fix invers. Adică ai putea fi tu cea care calcă, gătește, are grijă de copil și spală creatura masculină predominantă. Frumos, nu? El e fericit, vine zâmbitor acasă și îți oferă, desigur, o noapte pasională, pentru că meriți, doar nu ai timp să trăiești ca cealaltă.

O altă curiozitate de-a mea. Ca amantă poți să ai și tu un alt iubit sau trebuie să fii dedicată doar aceluia care te-a “cumpărat”, pentru că, la drept vorbind, asta a făcut.

Și din nou, chiar sunt eu defectă de tot?

Sunt acel cub de gheață care nu vrea să se topească în fața unuia însurat. Am înțeles asta. Da, recunosc, uneori sunt chiar enervantă. La un moment dat am reușit să joc rolul geloasei (doar că respectivul era liber), mi-a ieșit atât de bine că m-a și crezut. Ulterior i-am spus că mi se fâlfâie, dar asta pentru că vedeam că tot încerce să explice, iar mie chiar nu-mi păsa. Asta e răceală și nepăsare, nu faptul că refuz să trăiesc în comuniune cu familia ta. Și apoi, dacă dragostea tot trece în trei ani, de ce mama dracului nu rămâneți voi neînsurați și din trei în trei ani schimbați femeia? Nu e mai corect așa? Măcar nu le duci la starea civilă și le promiți verzi și uscate. Zic și eu.

Simfonia e a noastră, a argeșenilor, dar, în special, a piteștenilor. E o tradiție de patruzeci și unu de ani. O tradiție la care am participat și eu copil fiind – ceea ce înseamnă că încă nu sunt suficient de bătrână, bilă albă pentru mine. Am criticat administrația locală ori de câte ori nu mi s-a părut corectă, dar, ori de câte ori a făcut lucruri bune, frumoase, elegante, nu am avut decât cuvinte de laudă. Eu sunt o anormală. Nu țin cu voi pentru a vă pupa fundurile că n-am de ce, dar când ceva e bine făcut, e bine făcut.

Să o luăm pe puncte:

1. Simfonia de anul acesta mi s-a părut, de de parte, una dintre cele mai bine organizate. Se vede că de la primar la vici s-au organizat și au depus eforturi. Pe lângă aceștia și directorii școlilor și chiar Generalul Tudosoiu și-au pus amprenta. Surpriză, copiii au fost încântați. O, da, la dracu’, e o fericire să apari în fața unei oficialități, proastă sau deșteaptă. Tu ești copil, știi doar că o să dai ce ai tu mai bun pentru a ți se remarca talentul. Îmi aduc aminte că aveam șaisprezece ani și din nebunie n-am vrut să particip la Simfonie. M-a luat Petre Roman în brațe și Constantin Stroe (Dumnezeu să-l odihnească!) și aproape m-au cărat acolo. Și am cântat, dar nu aveam chef, dar, adevărul adevărat e că m-am simțit al dracului de mândră. Când eram cu mult mai mică abia așteptam o manifestare de orice gen. Că era Simfonia, că mergeam pe scena teatrului unde ne vedeau doar părinții și apropiații, că făceam orice semăna a spectacol, îmi aducea o bucurie imensă. Și era concurență mare care să fie în rolul principal, jur.
2. M-am așteptat din prima clipă să apară această reacție complet stupidă. “Copiii au fost aduși în fața lui Dăncilă ca pe vremea comuniștilor”. Hai, marș, copiii, în primul rând au fost fericiți să fie acolo, să îi vadă un puhoi de lume, fără să le pese de Dăncilă – unii nici n-au înțeles cine e femeia. Dar de aici până la comunism e cale lungă. Comunism e ce ați făcut voi cu proprii copii lăsându-i la minsu zece grade sau mai bine, în fața jandarmilor, noaptea, cu înscrisuri rezistente și instigare la ură. Manifestarea aceasta nu e o instigare la ură, așa cum faceți voi, detractorilor, doar pentru că nu puteți altfel. Doar pentru că ați ajuns la un nivel de ură pură pe care nu v-o mai poate ține nimeni sub control. O, s-a făcut sub sigla PSD, atunci omorâți visul oricărui copil care nu are părinți tâmpiți să-i scoată în ger să reziste – mă rog, o fi și asta vreo metodă imunitate.
3. M-ați tâmpit toți cu poza în care un om sau doi, trei, patru, nu știu câți, îi pupă mâna lui Dăncilă. Pe bune? De parcă au pupat-o în cur. Voi înțelegeți că unii oameni face gesturi de cavalerism pentru că așa simt? Nu pentru că vor, vezi Doamne, mâine să se ducă la Guvern și să-i ceară palate. Dar asta vi se pare mai ok? Adică nu e puțin jenantă?

Sunt convinsă că și acest om, amărât, a făcut gestul din convingere, din credință, dar totuși parcă e mult, mult mai jenant, ca bărbat să lași pe cineva să-ți pupe mâinile, de parcă ai și merita.

4. Poate că se fac multe greșeli în administrația locală. Categoric unii se văd regi pe acolo, categoric altora nu le mai ajungi la nas nici cu picioroange, dar vă spus sincer, știind despre ce vorbesc, dar nu dau nume pentru că nu vreau să credeți că o fac din cine știe ce motiv, acolo, la vârf, în administrație, sunt oameni care chiar își dau interesul. Categoric n-au cum să-i mulțumească pe toți. E imposibil. Sunt câțiva care încearcă să fie mereu peste tot. Cât să poți? Cât să duci? Mai trebuie să trăiești și pentru tine măcar o oră pe zi. Să îți eliberezi mintea de toate problemele orașului. E firesc și omenesc. Dar dacă voi aveți impresia că nu și-au dat silința și că au făcut un lucru comunism… nu, nu aveți impresia asta, sunteți doar ipocriți și rău intenționați.

Și ultimul lucru pe care vreau să vi-l spun, apropo de fetița care a stat în cap pe ciment. Mi-am rupt mâna de trei ori. Pe vremea aceea făceam gimnastică aerobică, podul, roata, statul în cap, statul în mâini erau plăcerile vieții mele. De ce credeți că nu m-am oprit după ce mi-am rupt mâna prima oară?, chiar dacă mama a fost 5% disperată, pentru că, spre deosebire de alte mame, chiar m-a lăsat să mă bucur de copilărie cu toate membrele rupte. Nu m-am lăsat pentru că îmi plăcea. Lumea se minuna, mă aplauda, le plăcea să mă vadă făcând pe “maimuța”, iar eu eram fericită că merit aprecierea lor. Copiii cred în ceea ce fac și nu le e teamă de eșec, vouă, ăstora de vi-i duceți în piață cu jandarmii, vă e frica și de umbra voastră. Voi vă ascundeți în spatele unor copii. În schimb, la această manifestație, cei mici au dăruit dragoste, omenie, bucuria lor de-a fi acolo. Nu mai mâncați rahat cu gura plină că se vede pe la colțuri. Când veți fi în stare să faceți un eveniment de o asemenea anvergură atunci să vorbiți. Până una alta, voi rezistați pasiv. Nu vă luați de Simfonia noastră, de Dansul Florilor și ceea ce ne reprezintă. Nimeni nu chinuie copiii, doar voi o faceți, pentru că le băgați în cap că nu sunt demni să fie acolo, admirați, aplaudați și îndrăgiți. Asta pentru că în ipocrizia voastră ați uitat că ați fost la fel!

Mulțumesc Ildi!

N-am apucat să fac poze, așa cum am mai spus. Ba din lipsă de baterie, ba din lipsă de timp. Dar tot am pus și noi mâna pe trofeu măcar așa, puțin.

Eh, aș putea spune din culise, dar ce sens mai are? Important e că a ieșit bine. Important e că acești copii care au muncit trei luni de zile, care s-au dedicat concursului și-au primit și răsplata.

Să fim serioși, premiul e un nimic, în comparație cu cât s-o fi câștigat în spate, adică cât a câștigat Pro TV-ul, dar nu asta contează, important e că tinerii de la Bascov au învățat să lupte pentru ei. Și au făcut-o cu atâta dragoste, pasiune și bucurie că încep și eu să cred că, poate, țara asta mai are o șansă.

Nu zic că ceilalți copii, concurența, nu au fost minunați. Unii dintre ei, serios vorbind, atât de dulci, atât de pasionați și plini de viață. Dar, din păcate, dacă ne uităm cu atenție, tot părinții îi strică. Atâtea orgolii, atâtea meschinării, cum să învețe copilul să piardă cu demnitate, cum să învețe să nu judece, să nu bârfească, să nu fie un necioplit, dacă asta văd de la părinți și, respectiv, de la coregrafii lor, care nu s-au lăsat mai prejos în jigniri. De parcă n-ar fi fost toți tineri, de parcă n-ar fi muncit toți și de parcă unii sunt zei și alții ciume. Da, acei copii au învățat că noi suntem țigani, ciume, mafioți… de ce?, pentru că orgoliile celor mari sunt nemăsurate. În loc să îi susțineți și să-i încurajați voi nu faceți decât să le arătați fața urâtă a lumii, fețe foastre urâte și sufletele voastre pline de venin.

Deagaba avem tineri excepționali, dacă acasă văd ura, răutatea, răzbunarea și alte lucruri oribile.

Asta a fost tot ce am regretat din culisele PRO TV-ului, bine, da, a mai fost și frigul îndurat, dar să zicem că nu te pui cu vremea.

În rest ce să spun: copiii ăștia minunați, pe lângă dansurile lor populare au mai învățat o coregrafie de latino în două zile și jumătate. Coregrafie care a început cu Cristi Miu, pe care am mai schimbat-o și eu și mai apoi și cel mai bun coregraf din județ, domnul Oancea. Așa că în două zile jumătate au învățat din mers tot ce ne-a trecut nouă prin cap. A, să nu uit, a mai schimbat și Lorena Toma la ea 🙂 Nu cred că le-a fost ușor nici lor să ne asculte pe fiecare în parte și să se adapteze după cum ne venea nouă, dar nu s-au plând niciodată, jur, nu i-am auzit să zică nimic. Au făcut tot și au făcut bine. Iar reprezentația finală a fost magistrală. Le-a ieșit mai bine decât la orice repetiție. Vorba unuia dintre băieți: “Așa suntem noi, arătăm ce putem în fața camerelor, nu la repetiții” 😀 Minunați, jur, minunați!

Am mare încredere în voi. Toți ați fost la înălțime.

Dacă e cineva care mi-a plăcut mai mult decât oricine la Crime Scene Press e George JR. Dacă nici el nu știe cum să pună problema diplomat, nimeni nu mai știe. Și da, pentru informația cititorilor, scriu, domn’le, scriu! Nu prea des, e drept, dar când am timp și cu toate astea iată că mi-am făcut să pot scrie mai mult. Măcar azi, măcar puțin mai mult de trei pagini, poate cinci. Iolanda e în una din etapele alea în care are nevoie de toată atenția, iar eu, recunosc, am fost cu gândul mai mult la Adela care nu are treabă cu romanul polițist, poate cu cel psihologic.

Doar că de tata asta chiar veți avea ce citi. E cu poliție, cu DNA, cu investigații pe bune și cu o moartă furată de la morgă. De parcă asta ar împiedica o Iolanda nervoasă. Mă rog, nu s-a enervat ea prea mult până pe la jumătate, dar stai să vezi acum. Rambo copil de mingi pe lângă ea, dar cine dracu-i Rambo?

Ce? Ați crezut că ați scăpat de mine? Sunt tăuroaică ca Luluța, nu mă las chiar dacă așa ar părea. Noi astea suntem niște chestii, acum depinde și în ce scop mai faci una sau alta. Și iată, desigur, acum scriu pe blog despre Iolanda. Știu că e ea mândră chiar dacă tot zice că nu. Se preface că nu-i pasă, că n-ar fi importantă, dar este și-i convine. Păi cui nu i-ar conveni? Dar așa e ea. Deh, ea e gemeni, ca zodie zic. Ăștia sunt duali și complicați prin felul lor de-a fi. Mult mai târziu am realizat că ar fi trebuit să fie vărsător, pentru că, nene, ăștia ori sunt proști de buni, ori sunt ca trăsnetul pe pământ. Acum, na, nimeni nu se naște în zodia potrivită. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Și așa, cu toată dragostea, hai, nu toată, cu jumătate din ea, nu de alta dar n-am atâta de oferit, vă pot spune că Iolanda revine, desigur, la ea nu se pune problema de dragoste, e mai mult așa, ceva, nu știu, o definiție incertă a propriei sale vieți.

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Știu, știu, cam toți ați văzut măcar primul episod regizat de cei de la HBO, dar măcar ați încercat cartea?

Recunosc că am comandat-o din plictiseală, și, firește, nu mai știam ce să fac cu banii. Nu, adevărul e că atunci când am comandat “În ape adânci” nu am văzut altceva care să-mi mai atragă atenția pe la editura Trei și am zis: “hai, mă, fie, să vedem”. Ideea e că am văzut primul episod. Mi s-a părut drăguț, dar nu suficient pentru a urmării întreaga mini-serie. După ce v-am povestit despre “În ape adânci”, plictisită de net, televiziune și alte tâmpenii, am zis să mă apuc de “Marile minciuni nevinovate”. Hmm, da, m-a captat repede.

Ce am observat imediat după ce am terminat-o și am mai urmărit două episoade din film? Ei, bine, da, iar nu se respectă cartea, iar se întâmplă lucruri care în carte nu s-au întâmplat. Așa că am renunțat cu totul la serial, care, da, e și cam siropos.

Romanul acesta începe cu o crimă sau un accident. Firește că nu avem de unde să știm, pentru că acțiunea începe cu șase luni în urmă. Madeline e o tipă la patruzeci de ani, vârstă pe care o împliniște exact când o cunoaște pe Jane, cea mai tânără mămică. Pentru că Madeline “vrea să salveze o gloată de adoleșcenți” în timp ce-și duce fiica cea mai mică la grădiniță, își sucește glezna. Jane care vede totul și care avea același traseu cu Madeline,la grădiniță, împinsă de fiul ei se duce să o ajute. Și așa se leagă cea mai frumoasă prietenie. Alături de cele două, desigur, vine și Celeste cea mai frumoasă, mai bogată și mai norocoasă femeie din oraș, cel puțin aparent.

Totul începe cu prima zi de grădiniță când băiețelul lui Jane, Ziggy este acuzat de o fetiță că a strâns-o de gât. De aici mamele se împart în tabere, desigur, Madeline care e o luptătoare rămâne alături de Jane, la fel și Celeste. Însă asta e doar tragedia lui Jane. Tânără, atât de tânără că este confundată cu o bonă, misterioasă, cu un trecut sumbru și dureros.

Tragedia cea mai mare, mai reală și cea mai bine ascunsă, în schimb, este a lui Celeste. În ciuda vieții ei aparent perfecte alături de un bărbat de o frumusețe răpitoare și plin de bani, aceasta, de dragul gemenilor, acceptă abuzurile fizice ale soțului, aproape convingându-se că sunt din vina ei. Celeste trece printr-o adevărată luptă ea cu ea, dar, în același timp încearcă să o susțină și pe Jane, până când Jane îi dezvălui cel mai mare secret al ei și atunci Celeste înțelege că trebuie să oprească abuzul asupra ei și s-o protejeze pe Jane.

Spuma, desigur, este Madeline. Are și ea proprii demoni. Un fost soț care s-a mutat cu soția extrem de tânără și cu fiica lor în orașul ei, dar și o fiică adolescentă din relația cu fostul care îi provoacă suferințe. Cu toate astea Madeline e hotărâtă să-și apere prietenele chiar în ciuda actualului soț, dar mai ales în ciuda Renatei și a celorlalte mame care o acuză pe Jane și pe fiul acesteia.

Întreaga carte este presărată cu mărturiile accidentului sau crimei, dar, până la final, nu veți ști cine a fost ucis. Asta dacă nu ați văzut filmul, care pun pariu că a pierdut niște lucruri interesante. Cum s-a ajuns la o crimă și ce legătură au cele trei? Vă garantez că merită citită. Are tot ce vă doriți: dragoste, ură, răzbunare, iertare, pasiune, crimă. Ce ați putea dori mai mult?

Ritmul e alert și cu fiecare pagină o să doriți să înțelegeți mai mult. Da, o carte de 9,50 pe care o recomand cu drag. Unde mai pui că e și amuzantă…

NU!

Cum faci un bărbat să înțeleagă că deși îl iubești și chiar îți pasă de ce se întâmplă cu el, pur și simplu nu-ți dorești să fii femeia din spatele aragazului lui? Nu ești avidă după această formă unanim acceptată de umanitate, căsătoria. 

Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată cu adevărat în această instituție, chiar dacă, pentru opt ani din viața mea am și încercat-o. Unii spun că e mai bine după ce semnezi actele, alții că e la fel, dar adevărul e că totul se schimbă. Indiferent cum ar fi ambii încep să se creadă proprietari pe viața celuilalt. Sigur, asta se întâmplă și fără acte. 

În urmă cu aproximativ doi ani mi-am promis că oricât m-aș tăvăli nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac. Nu îi place, ghinion. Am înțeles eu la un moment dat că atunci când punem presiune pe celălalt o facem dintr-un egoism pur. Vrem ca el/ea să facă aia și ailaltă, nu pentru că ne-am simți neapărat mai bine, ci pentru că, în egoismul nostru, avem impresia că ni se cuvine. Iată că nu ni se cuvine.

Am divorțat în urmă cu nouă ani… sau opt? În fine, detalii, n-am știut eu niciodată data nunții, doar nu o s-o rețin pe cealaltă. De atunci au mai fost trei cereri, dintre care două destul de serioase. Știți voi, tot tacâmul: flori, lumânări (poate au vrut să-mi dea foc) și alte dulcegării care oricum nu mă prind. M-am gândit atunci că dacă m-ar fi cunoscut nu ar fi procedat așa. Adică oamenii au avut toate detaliile pentru a mă impresiona vreo cinci minute și a mă face să zic un “da” din milă. Dar nu le-a ieșit. E ciudat când ești cerut și tu nu vrei decât ca lucrul ăla să nu se fi întâmplat în veci. “Lasă-mă, frate, în pace. Îmi place să trăiesc în păcat și nu vreau să fiu responsabilă pentru tine când nu sunt nici pentru mine”. A fost un caz hilar, în care omul nici nu a apucat să spună ce își dorește că m-au și apucat isteriile și i-am explicat că dacă ar fi ascultat un singur cuvânt din cele pe care i le-am tot spus, ar fi înțeles că sunt destul de anti și nu e dorința vieții mele. 

M-am gândit mult timp că aș fi cam nebună. Când toată lumea își dorește o familie, eu nu. Când toți vor dragoste pasională, cu flăcări și cu ce o mai fi ea, eu nu. M-am analizat și mi-am dat seama că tot din cauza lor nu cred. Și apoi ieri, poc, o prietenă de peste hotare mă sună și-mi spune fără nicio introducere “Cretinul m-a cerut de nevastă. Are impresia că asta îmi doresc? Să-l șterg pe el la fund?”. O clipă nu am reacționat, apoi, cred că din șoc am întrebat-o ce i-a răspuns: “I-am zis s-o ia pe mă-sa că oricum o sună din zece în zece minute”. N-am înțeles inițial care ar fi marea problemă, dar apoi m-a lămurit. Știam că sunt un cuplu aproape perfect așa că nu m-aș fi așteptat la un refuz din partea ei, dar iată că a fost. Mi-a spus cum nu l-ar vedea tată, soț sau bărbatul care să-i ofere sprijin. E totul minunat atâta timp cât fiecare își vede de viață, cât nu stau împreună și nu prea au lucruri comune de făcut. Dar nu se vedea cu el în aceeași casă, crescând de una singură și copil și bărbat. Oricum pentru ea singurătatea e dominantă, chiar dacă, teoretic, de șapte ani e cu el. Dar poate suporta această singurătate atâta timp cât nu e obligată să stea cu el în permanență. Mă rog, în cazul lor, zic eu, cererea a venit ca ceva firesc. Problema fiind că bărbații nu ascultă. Nu toate vrem să stăm liniștite la casa noastră așteptând să vină el acasă, când o veni. Nu toate suntem înnebunite de faptul că dacă tot refuzăm nu o să ne mai ia nimeni. Unele dintre noi vrem să fim independente până la sfârșit. Nu de alta, dar știm oricum că alinarea bătrâneții lângă un bărbat incapabil e perfect egală cu zero. 

Nu știu, mă gândesc că acel bărbat care face cererea, ar trebui să fie sigur că și ea vrea același lucru. 

Mary Higgins Clark este considerată regina suspansului din America. O fi, mie nu mi-a dat aceeași impresie, dar nici nu pot spune că e o carte rea.

Jonathan Lyons, specialist în Biblie, crede că a descoperit cel mai rar pergament din lume – o scrisoare a lui Iisus Hristos. Un pergament furat din Biblioteca Vaticanului prin anii 1500, care, dacă ar fi autentificat, ar putea deveni cel mai venerat document din istorie şi, cu siguranţă, cel mai râvnit şi mai valoros obiect din lume.Sub promisiunea că vor păstra secretul, Jonathan se consultă cu câţiva experţi. După doar câteva zile, Jonathan este găsit mort în propriul birou, iar soţia lui, bolnavă de Alzheimer, este descoperită într-un dulap, incoerentă şi strângând la piept arma crimei. Și-a ucis oare soţul într-un acces de gelozie, aşa cum afirmă poliţia? Sau moartea lui trimite la o chestiune mai amplă: cine a intrat în posesia pergamentului nepreţuit, acum dispărut?Răspunsul îl va da fiica lor, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, hotărâtă să-și dezvinovăţească mama şi să descifreze adevăratul mister din spatele morţii tatălui ei.
Mi-a plăcut în mod deosebit rolul mamei sale și, chiar dacă am știut de la început cine e criminalul și i-am cunoscut și motivele, tot mi s-a părut destul de interesant să văd cum o să ajungă fiica sau detectivii la această concluzie. Trebuie să recunosc că jocul a fost destul de bun, iar rorulie bine conturate. Și cu toate astea, vă spun de pe acum, să nu vă așteptați la vreo poveste istorică, pentru că scrisoarea lui Iisus, chiar dacă e importantă, nu e de prea mare interes. Adică trebuie să vă așteptați la o carte de suspans cu ceva elemente biblice amintite ici și colo.

Martie, se spune, e luna femeii. 1 Martie, de fapt, era pentru cei care ținuseră post și erau pioși. Era, de fapt, sărbătoarea bărbatului, pentru că, pe vremea aceea, femeia nu era nicidecum vreun model pentru societate. În Chișinău, pe ici, pe colo, încă se mai păstrează tradiția și femeile le oferă bărbaților șnurul roșu cu alb.

Dar, dar, luna martie nu e numai luna femeii și a mărțișorului. E drept că 8 Martie e ziua internațională a mamei, știți voi “De ziua ta mămico…” și totuși nu e doar atât. E și luna vrăjitoarelor. Nu știu de unde a venit asta. I-o fi zis unul nevesti “vrăjitoareo, nu meriți nimic!” și de aici femeile s-au urcat pe mătură și au început să arunce cu vrăji, blesteme și alte cele. Dar gluma s-a transformat în lucru serios și vrăjitoarele, blestemele și toate relele au început să se întâmple în Martie. Se leagă, se dezleagă, se poartă pe dos, se poartă roșu cu alb. Și chiar dacă gluma mea e serioasă, ei bine, poate că n-ar fi rău să vă feriți.

Acum, chiar dacă am aflat că mărțișorul nu e pentru ea, totuși vă fac o recomandare, pentru că 8 Martie e ziua femeii și a mamei. Așa că puteți cumpăra de aici cadoul perfect. 

Și acesta e doar unul dintre produsele fermecătoare de la www.cel.ro

Cum spuneam, după momentul publicitar, mi-am luat mătura și vă spun ceva destul de important. Acum nu mai glumesc. Încercați să vă amintiți ce visați în noaptea asta, pentru că s-ar putea să fie îndrumări importante pentru voi. Pentru fiecare în parte. E vorba de partea astrală și numerologică. Nu, nu vi se întâmplă asta din patru în patru ani pe 29 spre 1, vi se întâmplă doar în anumiți ani. Nu stau să dau detalii pentru că oricum știți că sunt nebună, dar vorbesc serios. În nebunia mea s-ar putea să am și dreptate. Nu încerc să vă conving că nu am de ce, cine vrea să asculte o face, cine nu, nu. Visele din noaptea asta dezvăluie niște lucruri, fiți pe fază.

Și acum să mă întorc la mătură. Pentru farmece și vrăji, pentru dragoste și bani, nu evitați să mă contactați. Nu vă iau bani, doar sufletele – care aveți :))