Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Repetitivitate…

November 16, 2018by Oana MujeaNo Comments

Acel moment în care realizezi că trăiești într-o buclă. Timpul nu rămâne în loc. Tu nu faci chiar același lucruri, dar iei cam aceleași decizii. De obicei, nu, nu de obicei, întotdeauna proaste. Și te întrebi cât te mai suporți tu pe tine. N-ai răspuns. Ce răspuns să ai? Trăiești cu tine și aia e, o duci așa până nu o mai fi să fie. Și atunci, cel mai probabil, vei fi ușurat. Ce poate fi mai rău decât lumea asta?

Și repeți, și repeți. Îți dai seama că de șapte ani, continuu, faci și atragi cam aceleași lucruri. Nu știi ce să mai crezi. Poate că lumea va fi, la un moment dat, atentă și la tine. Aiurea.

Și știu. Știu pe propria piele de atâta amar de vreme că nu există nimeni, niciunde, niciodată care să-și dea seama că ai și tu nevoi. Tu (știu, am înnebunit, vorbesc despre mine la persoana a doua, dar poate ești și tu pe aici 😉 ) ești o nevoie pentru ceilalți, dar uiți să te mai privești în oglindă și să te întrebi ce îți trebuie ție, oricine ai fi tu.

Habar nu am. Poate suntem noi de vină că nu mai știm să construim, să ascultăm, să fim unii lângă ceilalți. Poate sunt doar eu de vină tocmai pentru că am vrut să construiesc, să ascult și să fiu acolo unde e nevoie. Poate că societatea asta scelerată ne-a schimbat în monștri. Ne mirăm de ce se sinucid oamenii pe bandă rulantă. Ne mirăm de ce cad în patimi. Pentru că nimeni nu-i ascultă. Și, dacă cumva, din greșeală, încerci să-ți înfigi picioarele în pământ, tot tu ești cel ciudat.

Personal nu prea mai înțeleg ce vor oamenii de la mine. Poate aș vrea și eu de la ei, dar n-are rost. Oricum nu contează și nu va conta vreodată.

Poate că pe vremuri nu era atât de valabilă ca astăzi, dar da, ne naștem singuri, trăim singuri (indiferent câți ar fi pe lângă noi, pentru că tot orbi și surzi sunt) și murim singuri. Aleluia!

Mintea mea cu ale ei

Când ajungi la numărul maxim de frustrări…

October 1, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu că aș ști exact dacă există un maxim, probabil că mai pot. Le mai duc, le mai țin, până în acea zi în care mă voi baricada undeva fără să mă mai simt responsabilă de lucruri de care chiar nu sunt responsabilă.

Știu că apropiații, cei mai apropiați, vor să facă un bine, dar de cele mai multe ori le iese fix pe dos, de parcă eu aș fi de vină că societatea asta e bolnavă, de parcă eu n-aș fi încercat, de parcă eu nu aș fi putut. Adevărul este altul. Îl știu și ei, undeva acolo, îl știu și eu. Numai că în ultimul timp m-am tot simțit vinovată că oamenii sunt așa cum sunt. Și așa cum am mai spus: “omul care nu se poate ține de o promisiune simplă, îmi arată exact ce fel de caracter are”, m-am autocitat.

Există o singură problemă pe această lume, una simplă, deloc complicată și nu mă implică: NU E VINA MEA CĂ EI NU-ȘI ȚIN PROMISIUNILE! E VINA VOASTRĂ CĂ TOT VREȚI SĂ CREDEȚI ÎN NIȘTE NIMENI.

Mai simplu de atât nici nu știu cum m-aș putea exprima. Doar că toate astea s-au adunat undeva în mine. Cum s-au adunat și altele de-a lungul timpului, unele de care nici nu aveți idee și nici nu veți avea.

Și cu părere de rău, nici la oficiul poștal nu lucrez. Probabil că ar trebui, dar nu în viața asta că nu am pilele necesare. În cealaltă stăm de vorbă. Mă nasc cu pile, de unghii eventual, poate atunci voi și avea – la unghii mă refer. Că în asta nu prea mi-a ieșit.

Sunt la un capăt, alt capăt, al unor puteri pe care simt că dacă le las, le las. Și simt că dacă-mi bag, nu mai există cale de întoarcere. Cumva, într-un fel, oarecare, că am făcut ori ba, am fost vinovatul de serviciu. Dar hai să fim serioși: dacă încerc nu e bine, dacă nu încerc iar nu e bine. Într-o zi, anumiți oameni vor fi nevoiți să se hotărască cum e bine și cum nu e. Doar să nu fie ziua aia în care e prea târziu pentru că da, vine și acel moment. Și poate că unii mă cunosc mai bine și pot confirma că atunci când îmi ajunge, îmi ajunge. Și atunci când nu voi mai spune nimic e pentru simplul fapt că voi fi prea departe pentru a-mi mai păsa. Uneori ajunge!

Chiar n-am nicio vină pentru societatea de rahat în care trăim, pentru cei care promit și apoi nu mai răspund la telefon, pentru că nu se poate mai mult. Dar astea au ajuns la acea limită în care mă gândesc serios că orașul ăsta e stricat și nu mai am ce căuta aici.

Și cum spuneam în celebrul P.ul de pe … izdă, serios, chiar nu mai angajați toate proastele la cultură. Curvele și proastele vă educă noua generație, aia de vreți să vină cu schimbarea. Îmi pare rău să vă spun, dar noua generație în momentul ăsta are doar o singură șansă: să treacă pe legale și să lase destinul să-și facă treaba. La cum sunt educați nu are ce să iasă din ei. La cum s-a divizat, împărțit (asta fiind traducere la “divizat”, nu de alta dar mulți caută în DEX), clasele sociale, oamenii, valorile, îmi pare rău să vă spun: poate că noi, cumva, nu știu cum, mai avem o șansă, dar ei nu. Se reflectă clar lucrul acesta începând din pătura de jos până la cel mai înalt nivel. Și asta nu cred că trebuie să o explic. Dacă e nevoie de informații suplimentare mai citiți și voi, măcar un ziar, eu una nu le mai dau moca.

 

 

Mintea mea cu ale ei

A fi sau a nu fi amantă?

May 19, 2018by Oana MujeaNo Comments

Un subiect atât de actual în zilele noastre. Nu pentru că amantele/amanții nu ar fi existat din cele mai vechi timpuri. Dar întrebarea mea rămâne aceeași: de ce? Bun, pot înțelege anumite nuanțe, dar, pentru Dumnezeu, nu mai băgați chestia aia cu copiii. “Când ai copii e mai greu”. Nu, tâmpitule/tâmpito, e mai greu pentru copil să-și vadă părinții nefericiți, oricât v-ați preface. Va crede că asta înseamnă căsnicie să stai acolo, nefericit, deprimat, mereu cu gândul în altă parte, doar pentru că ești tu, copilul, la mijloc. Asta e cea mai penibilă scuză. Vrei să pleci dintr-o căsnicie nefericită, fă-o, mai ales dacă ai un copil. Arată-i că există fericire, putere, dorința de-a fi mai bine, împăcat cu deciziile tale. Și nu îi mai băgați la mijloc, când tu, oricine ai fi, vrei o amantă și pui problema copilului, deja m-ai pierdut.

Cum spuneam, sunt câteva mici chestii pe care le înțeleg, ca de exemplu când cel alături de care trăiești suferă de vreo boală incurabilă. Dar chiar și așa poți avea puțin respect să aștepți să moară. Daaa, știu, sunt atât de rece. Nu, nu sunt rece, sunt doar atât de realistă. A, bun, există și acele căsnicii fericite din care, totuși, dragostea se estompează și atunci unul sau celălalt caută acel sentiment de îndrăgosteală în altă parte. De ce? Poți să o reaprinzi în căsnicia ta sau poți avea două ouă și să renunți la căsnicie căutând din floare în floare. Cine știe, poate apare care apare, dar știți ceva, nu va fi la fel pe termen lung.

Mi se spune des că sunt un cub de gheață. Tocmai asta e problema, nu sunt. Eu sunt capabilă să renunț la cel de care chiar îmi pasă pentru că știu că îi voi face rău sau va fi invers, iar voi, bărbații, mai mereu îmi demonstrați că am dreptate. Pleci la drum cu o creștină pentru că o iubești atunci, pe moment, apoi se mai duce din dragoste și ai vrea altceva. Acum o mai dai și în alea că na, viața nu e dreaptă, că o fi, că vrei să simți din nou, iar tu, un cub de gheață, chiar nu vrei să pricepi că poți fi iubită chiar dacă el are un bagaj în spate. Nu, poate sunt eu defectă, dar nu.

Și aici interveniți voi. Adică sunt atât de defectă pentru că nu accept să fiu amantă? Da, da, știu. Avantajele sunt că nu trebuie să-i gătești, să-l speli, să-l calci, că doar de aia și-a luat nevastă. Tu poți trăi bine mersi pe banii lui. Coafor, unghii, epilat, SPA, huzur. Nu trebuie să pui și suflet, clar, că doar nu ești complet tâmpită. Lasă-l pe el să se agite, tu doar dă-i impresia că e singurul în universul tău. Da, frumos până aici, dacă nu te gândești că ar putea fi fix invers. Adică ai putea fi tu cea care calcă, gătește, are grijă de copil și spală creatura masculină predominantă. Frumos, nu? El e fericit, vine zâmbitor acasă și îți oferă, desigur, o noapte pasională, pentru că meriți, doar nu ai timp să trăiești ca cealaltă.

O altă curiozitate de-a mea. Ca amantă poți să ai și tu un alt iubit sau trebuie să fii dedicată doar aceluia care te-a “cumpărat”, pentru că, la drept vorbind, asta a făcut.

Și din nou, chiar sunt eu defectă de tot?

Sunt acel cub de gheață care nu vrea să se topească în fața unuia însurat. Am înțeles asta. Da, recunosc, uneori sunt chiar enervantă. La un moment dat am reușit să joc rolul geloasei (doar că respectivul era liber), mi-a ieșit atât de bine că m-a și crezut. Ulterior i-am spus că mi se fâlfâie, dar asta pentru că vedeam că tot încerce să explice, iar mie chiar nu-mi păsa. Asta e răceală și nepăsare, nu faptul că refuz să trăiesc în comuniune cu familia ta. Și apoi, dacă dragostea tot trece în trei ani, de ce mama dracului nu rămâneți voi neînsurați și din trei în trei ani schimbați femeia? Nu e mai corect așa? Măcar nu le duci la starea civilă și le promiți verzi și uscate. Zic și eu.

Mintea mea cu ale ei

Alegeri pro sau contra ta

April 10, 2018by Oana MujeaNo Comments

Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!

Mintea mea cu ale ei

Și ce aștepți din umbră?!

January 25, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu o să uit niciodată ce mi-a spus Petre Tănăsoaica: “După un timp jurnalismul te va dezumaniza!”. Și n-am fost de acord, nu atunci. N-am acceptat. Eu, suflet sensibil. Eu care plângeam dacă se uita cineva urât la mine. Eu care nu ridicam ochii din pământ. Mulțumesc pentru că am făcut asta. Îmi mulțumesc mie. Nu, nu cred că m-a dezumanizat, dar m-a făcut să deschid ochii – “crede și nu cerceta?”, niciodată. Eu care credeam pe oricine își învăța rolul. Eh, iată, sunt niște ani de când nu mai cred aproape în nimic. Uneori nici în mine în totalitate. Stau și mă cercetez. Mă analizez și mă asigur că e așa cum spun că e. Ar fi culmea să-i cred pe alții, oricare le-ar fi intențiile. Mai întâi să mă conving eu, apoi… restul. De plâns, ținut ochii în podea sau tremurat în fața cuiva nici nu mai poate fi vorba. Ehe, fuse și se duse.

De aceea mă întreb la modul serios: Tu ce mama dracului aștepți acolo în umbră? Eu știu că nu e renunțare, dar e drăguț că o faci să pară așa de parcă aș fi venit ieri cu pluta la mal. Am așa un soi de violență interioară când îmi dau seama că unii chiar cred că mă pot controla/manipula dându-mi senzația că nu o fac.

Aș face un rezumat, dar nu aș vrea să-l bag pe domnul executor în tot căcatul lumii. Deși ar fi amuzant.

Nu încă, cel puțin. Aștept. De ce să nu o fac? Îmi place să aștept. Într-un final, ca de fiecare dată, mi se va dovedi ceea ce cred eu. Blondă, blondă, dar mă cam subestimați. Totuși, om bun fiind, vă avertizez: nu mă călcați prea rău pe coadă pentru că am ce pune pe masă și nu știu dacă o să vă convină. Dar să fim toleranți, măcar în următoarele zece minute 😉 O, da, și nu mă scuzați că nu cred în bunele voastre intenții. Așa sunt eu… Toma!

Mintea mea cu ale ei

Dacă renunți prea ușor ești doar un învins

January 11, 2018by Oana MujeaNo Comments

Știu, cel mai simplu, în orice situație de viață, e să renunți. Renunțarea e comodă, atât de comodă că o faci fără să gândești prea mult. Nu contează că poți să oferi mai mult, nu contează că ești mai bun de atât și chiar poți dovedi. Dacă a venit cuvântul nepotrivit, de cele mai multe ori, tu – eu, noi – renunți. Și gata. Degeaba ne mai întrebăm ce ar fi fost dacă… pentru că nu ai cum să știi vreodată adevărul de dincolo de ce ar fi fost oricâte scenarii ți-ai face.

Dacă am făcut ceva în viața asta a fost să nu renunț ușor. În orice domeniu. Am luptat, am încercat, am studiat problema pe toate părțile. Abia când nu s-a mai putut cu adevărat și mi-am dat seama că mă izbesc constant de ziduri, că strada aia e închisă și zidul nu poate fi dărâmat, am luat alt drum. Fie profesional, fie în viața privată, am procedat la fel. Da, recunosc, uneori ar fi trebuit să renunț mai repede, să nu mai pierd resurse, sentimente și timp, dar, pe de altă parte, sunt mulțumită că nu am făcut-o, altfel poate că aș fi avut mereu în minte întrebarea: “ce ar fi fost dacă mergeam puțin mai departe?”. Uneori mi s-a dovedit după câteva încercări bune că nu ar fi fost nimic. Lucrurile s-au terminat într-un punct de unde nu au mai putut evolua. De aici deja mergem spre decizii. Pentru că poți accepta situația așa cum e – de sine stătătoare – fără să-ți aducă nicio împlinire sau poți alege să mergi mai departe. În primul rând pentru evoluția și împlinirea ta.

Nu e bine să renunți din prima, așa cum nu e bine nici să rămâi ancorat într-o nebunie totală de-a nu renunța în veci. Bine, asta doar dacă ești convins că nu poți mai mult și meriți să rămâi undeva să bați pasul pe loc și asta să-ți creeze și o anumită stare de liniște.

Întotdeauna renunțările mele s-au transformat în decizii, fix atunci când am realizat că atât se poate. La unele lucruri din viața mea, chiar dacă n-am mai avut timp de ele, n-am renunțat nici acum. Și sunt convinsă că nu voi renunța niciodată. Voi lupta pentru ele pentru că, iată, merită, pentru că mă fac fericită. Altele nu. Și dacă nu sunt fericită – bine, la mine e o chestie constantă, am capacitatea de-a părea așa, dar adevărul din spatele “părerii” e cu totul altul – nu merită să merg mai departe.

Și iată că în fiecare zi înveți câte ceva dacă chiar deschizi ochii. Azi mi-am dat seama că sunt fericită legat de o anume situație din viața mea. Și chiar dacă pănâ acum – cinstit vorbind – mi-am tot pus problema să renunț din motive pe care le tot găsesc în mintea mea, am decis totuși să nu o fac. De ce să renunț la ceva ce mă face să zâmbesc? La ceva ce mă face să văd lumea asta odioasă puțin mai bună? Și mai ales de ce să renunț la ceva ce nici măcar nu credeam că mai există în societatea asta plină de figuri de carton, fițe, nesimțire și multe altele?

De asta spun, înainte de-a decide să renunți vezi dacă merită sau nu!

Iolanda, Scriu

Fragment… schizofrenic

December 16, 2017by Oana MujeaNo Comments

“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

  • Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”

Mintea mea cu ale ei

Trucuri care-ți vor salva viața când faci curățenie

October 29, 2017by Oana MujeaNo Comments

652x450_182125-curatenie

Deci a fost un weekend plin de curățenie (sic). Da, asta am făcut de dis de dimineață până seara. Drumurile nu le pun la socoteală că nu își au sensul.

A, da, vorbeam despre trucuri. Știți că toate lumea își dă cu părerea despre ce fel de produse să folosești, cum să le folosești și în ce scop. Oricum și orice ai folosi tot faci febră musculară. Deci treaba asta cu trucurile e ca aia cu “slăbești mâncând”. Oricum, ceva tot am învățat din experiența asta și anume cum să pun perdelele și draperiile. E drept că mi-a luat două ore să mă prind – na, nu judecați prea aspru, le-am urât întotdeauna și am mers pe varianta jaluzele, dar acum mi s-a pus așa.

Una peste alta mă doare și când respir și cel mai dureros e că la birou se întâmplă fix același lucru. Fă mobilă la locul faptei, fă curat după, mai aranjează o chestie, fă curat după… zici că trăim în lumea curățeniei absolute.

Uh, ceva ce v-aș putea totuși spune e să nu vă mutați niciodată într-un bloc nou, adică abia ridicat. Orice ați face tot se face praf până sunt toți pregătiți de curățenie, așa că mai bine așteptați să vândă fraierii dinainte că ăia oricum au scos grosul.

Și cu asta mai și dormim că iar mă apucă depresiile și durerile și mai vine și nenorocitul de frig. Să fie iarnă!

Lifestyle

Paradoxul: O zi atât de lungă și totuși atât de scurtă

October 24, 2017by Oana MujeaNo Comments

32

Și da, la un moment dat în viață, exact așa va arăta dormitorul meu… dar până atunci.

Intim! Sigur! Protectiv! Și nu pentru oricine.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am avut noroc cu câțiva oameni. Pe unul dintre ei – Andrei – mai mult nu spun, l-a terorizat mama în așa hal că era în stare bietul om să facă el cu mâna lui, chiar dacă nu se pricepea, doar pentru a scăpa. Dar așa mi-a recomandat cei mai buni oameni. Oameni de care chiar am fost și sunt mulțumită. Dacă aveți vreodată nevoie de mobilă bună, bine făcută, la care se adaugă și umor din plin, apelați la mine. Oamenii sunt în Bascov și se pricep. Pentru că, la rândul lor, și ei au fost terorizați de mine pentru că eu vreau patul așa și invers, și da, înalt, și da, zece sertare – “Dar dacă picați domnișoară din pat? Vă dați seama de distanță?”. Pfff, dorm într-un pat atât de înalt de niște ani și nu mi s-a întâmplat, plus că la cât e de lat nu cred că am șanse. Ok, omul a luat-o ca pe o provocare. L-am sunat într-o zi spunându-i cum să facă sertarele, ce șine și rotițe să folosească: “Jur că te angajez, jur, chiar le-ai gândit”. Aiurea, le-am furat de la alții ;). La dressing nu mai spun. Pe lângă faptul că e imens și au avut bieții de cărat de le-a venit rău, au fost și nevoiți să lase spații pentru masa de călcat, dar să și acopere tot ce e de acoperit. Ehe, greu cu mine, dar au făcut și le mulțumesc că s-au ambiționat. Și da, livingul meu a devenit un dormitor intim și minunat… dar nu complet, mai sunt o gămadă de făcut.

Sigur!

E colțul meu sigur și numai al meu. Am găsit și soluția când mă enervați și nu mai am chef de voi, mă ascund în dressing și jur că nu mai ies de acolo până nu-mi revin. Partea bună pentru mine 😀

Protectiv!

Da, am nevoie de o protecție în plus și știu cine se va încumeta să o facă cum trebuie. Dar chiar și acum simt că mă primește cu toată căldura, chiar dacă mă vede indecisă și schimbătoare – da, despre mini-apartamentul meu vorbeam.

Nu e pentru oricine!

De-a lungul anilor am tot greșit primind tot felul de persoane negative, invidioase, răutăcioase, în casa mea. Gata, de acum s-a terminat. Că vă supărați ori ba aici nu mai intră decât cei pozitivi, sinceri și fără invidii fără sens. Că nu mi-a fost ușor și tot mai am de tras. Când o să fiți în pielea mea veți înțelege. Selecția e importantă. Gata! Doar oameni care au suflet, restul… pana lor.

Când nu le poți face pe toate, dar dai din coate.

Am fost crescută să nu mă las. Na, ca oricare, am și eu momentele mele de cădere, dar, cumva, nu știu cum, îmi revin. Așa și azi, ziua a fost grea și lungă, cu vești proaste, cu muncă fizică și nu numai, dar, în același timp și scurtă pentru că aș fi vrut să fac mai multe. Mna. Nu s-a putut.

Cedarea fizică! Oboseala psihică.

Da, am obosit. Sunt atât de obosită și aveam nevoie de acea pauză care, se pare, nu trebuie să vină acum. Asta este, vorba Ioanei, să nu forțăm norocul. Nu trebuia să fie acum Va fi, dar nu acum.

Dă-i bice!

Eh, gata, de acum încolo trebuie să-i dau bice. Pe 4 octombrie, în același timp cu marea lansare despre care nu vă spun acum, voi face predarea/primirea. Nu mai e mult, dar mai sunt multe de făcut. Acum să vedem și dacă-mi iese.

Nimic nu-i întâmplător!

Dacă trebuie să duc o treabă la bun sfârșit, trebuie, atunci așa să fie pentru că nimic nu e întâmplător. Și, da, se pare că nu numai eu aveam de tras pentru ca lucrurile să iasă bine. De aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat (asta doar pentru cunoscători).

Și cu toate că în trei minute voi adormi, tot trebuia să vă povestesc asta.

Mintea mea cu ale ei

În căutarea sinelui pierdut

October 22, 2017by Oana MujeaNo Comments

book-2869_1280

Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?

Page 1 of 3123»

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics