Acel moment în care realizezi că trăiești într-o buclă. Timpul nu rămâne în loc. Tu nu faci chiar același lucruri, dar iei cam aceleași decizii. De obicei, nu, nu de obicei, întotdeauna proaste. Și te întrebi cât te mai suporți tu pe tine. N-ai răspuns. Ce răspuns să ai? Trăiești cu tine și aia e, o duci așa până nu o mai fi să fie. Și atunci, cel mai probabil, vei fi ușurat. Ce poate fi mai rău decât lumea asta?

Și repeți, și repeți. Îți dai seama că de șapte ani, continuu, faci și atragi cam aceleași lucruri. Nu știi ce să mai crezi. Poate că lumea va fi, la un moment dat, atentă și la tine. Aiurea.

Și știu. Știu pe propria piele de atâta amar de vreme că nu există nimeni, niciunde, niciodată care să-și dea seama că ai și tu nevoi. Tu (știu, am înnebunit, vorbesc despre mine la persoana a doua, dar poate ești și tu pe aici 😉 ) ești o nevoie pentru ceilalți, dar uiți să te mai privești în oglindă și să te întrebi ce îți trebuie ție, oricine ai fi tu.

Habar nu am. Poate suntem noi de vină că nu mai știm să construim, să ascultăm, să fim unii lângă ceilalți. Poate sunt doar eu de vină tocmai pentru că am vrut să construiesc, să ascult și să fiu acolo unde e nevoie. Poate că societatea asta scelerată ne-a schimbat în monștri. Ne mirăm de ce se sinucid oamenii pe bandă rulantă. Ne mirăm de ce cad în patimi. Pentru că nimeni nu-i ascultă. Și, dacă cumva, din greșeală, încerci să-ți înfigi picioarele în pământ, tot tu ești cel ciudat.

Personal nu prea mai înțeleg ce vor oamenii de la mine. Poate aș vrea și eu de la ei, dar n-are rost. Oricum nu contează și nu va conta vreodată.

Poate că pe vremuri nu era atât de valabilă ca astăzi, dar da, ne naștem singuri, trăim singuri (indiferent câți ar fi pe lângă noi, pentru că tot orbi și surzi sunt) și murim singuri. Aleluia!

… și noi ne așteptăm rândul

De trei săptămâni tot primesc astfel de vești. Sunt șocată și acum. Nu am cunoscut-o personal pe Maria, dar tare mult am ținut la ea. Aveam conversații lungi, inteligente și pline de înțelepciune. Ori de câte ori aveam o problemă apelam la ea și niciodată nu a zis “NU!”. Maria Barbu, poeta, nu mai este. Dar asta nu înseamnă că o voi uita vreodată.

Da, de Vasile Mardare am fost mai apropiată. Ca om. Ca prieten. E drept că mă supăra de cele mai multe ori, dar n-am putut decât să-i spun un singur lucru: “Fă ce crezi că e mai bine!”. Nu a știut niciodată ce e mai bine, dar sper că acum știe și că e liniștit. Am cântat alături de el într-o bucătărie, două bucătării… bine, să fi fost trei. Nu mai știu. Și pentru o perioadă scurtă, cam de o lună, în urmă cu doi ani, am fost șoferul lor – zic lor pentru că erau mai mulți cei care cântau. Vasile spunea niște povești minunate despre perioada în care a stat în casa lui Adrian Păunescu, Doamne, și îl imita atât de bine. O vorbă a lui mi-a rămas dragă: “Ce oameni și femeile astea”, mereu mă amuza.

Doar că săptămâna asta nu a început așa cum a început pentru majoritatea. Luni am aflat că Vasile a decis să plece din lumea asta. Știu că omenirea, în felul ei macabru, l-a chinuit. Multe l-au chinuit în viața asta. Sper doar că într-o zi, când ne vom revedea cu toții, Maria va scrie versurile și noi vom cânta acompaniați, de ce nu, de toți cei din Cenaclul Flacăra care s-au dus.

Din păcate sau nu, moartea nu ocolește pe nimeni. Sigur, știm asta, dar cumva, durerea, amintirile, toate rămân acolo, chiar dacă uneori avem impresia că s-au dus. Nu, nu se duc.

Prietenii mei, puținii mei prieteni care mai sunteți, nu vă mai grăbiți să plecați. Mai stați. Hai să mai stăm cu toții. Viața, din păcate, e făcută din etape. Nu știu dacă bune sau rele. Unii învățăm, alții niciodată, dar parcă prea tineri v-ați grăbit să plecați unii dintre voi.

Nu vă spun adio, nu am de ce. Rămas bun, prietenii mei! Știu că o să ne revedem cu bine, într-o lume, într-o viață, mai bună!

Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

• Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

• Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.

Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?

1. Dacă tot m-ai anihilat, măcar lasă-mă să mor liniștită

Desigur, vorbesc cu viața. Altfel e greu, chiar complicat, să mă anihileze cineva. Uneori, din proprie voință, mă scot singură din circuit, pentru că nu vreau să mă enervez sau n-am chef să fac anumite lucruri, altfel, nu prea. Însă, uneori, viața te mai oprește. Îți dă un soi de anihilare, un fel de opreliște. Cred că ar fi important să știu singură când nu mai pot, dar nu știu, așa că cineva trebuie să facă ceva să mă scoată din uz.

2. Oprește-te din ceea ce faci și învață să trăiești!

Vreau, îmi doresc și uneori chiar pot. Cred că noi, majoritatea, trăim într-un contra-timp. Vrem una, dar e musai să facem alta. Firește, până la urmă nu trebuie nimic decât în capul nostru. Doar că de multe ori nu ne mai oprim din a face ceea ce facem. E și o plăcere sadică în povestea asta. Pentru că te îngropi într-o muncă sau alta cu plăcere, dar, în același timp cu enervare. Paradox, da, dar îl trăim zilnic.

De viața noastră personală, care poate însemna doar o plimbare până la blocul vecin, nici nu se mai pune problema. Când să mai ai timp și de asta? Ce să faci cu ea, la ce îți trebuie? Uneori îi duci lipsa, dar, în același timp, îți dai seama că te încurcă. Însă, din când în când, vine anihilarea și atunci, ca o formă a vieții tale persoanel rămâi să zaci pentru că nu mai ai putere să faci altceva și nici nu mai vrei.

3. Târăște-te spre tine

M-aș târî dar nu mai pot.

Mă dor toate oscioarele, dar cel mai rău e că nu pot gândi lucrurile cum trebuie. Am uitat care a fost ultimul weekend în care am făcut ce am vrut eu. Cumva, nu știu cum, am ajuns să mă învârt într-un cerc vicios. De când mi-am pus eu în cap că vreau să mă mut, nu am mai avut liniște și pace. Mna, până la urmă asta vreau, chiar vreau, dar parcă totul merge greu. Ba nu e pat, ba n-ai cu cine duce una sau alta, ba n-ai cu ce, chiar dacă săptămâna trecută aveai. Cumva lucrurile nu s-au aranjat încă și asta mă ucide încet și sigur. Oboseala care se trage din povestea asta, de fapt și de drept. Când o să ajung măcar la a avea un pat cred că mă voi și liniști.

4. Până la urmă niciun drac nu e suficient de negru

Orice e spre bine. Orice oboseală, dacă nu te duce direct în țărână, ceea ce nu e rău, te duce spre pat, într-o formă sau alta, ceea ce iar nu e rău. Uneori toți avem nevoie ca viața să ne anihileze. Chiar și prea multă energie ne ucide, așa că mai dă-o încolo, hai să ne mai și târâm 😀

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Sunt Harry August, născut de Anul Nou în 1919. Am șaizeci și opt de ani. Am opt sute nouăzeci și nouă de ani. 

“Harry August nu este un om obișnuit; după ce moare, el renaște, păstrându-și amintirile din viețile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua în noua viață, nimic din destinul lui nu se schimbă, pentru că, inevitabil, Harry se întoarce iar și iar la momentul nașterii sale.

Dar atunci când un mesaj din viitor îl anunță că lumea e pe care să se sfârșească, el trebuie să dezlege misterul și să găsească vinovatul, încercând să salveze un trecut pe care nu-l poate schimba și un viitor pe care nu-l poate accepta.

Lumea se sfârșește… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generație în generație, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfârșește și noi n-o putem împiedica. Așa că acum depinde de tine!”

#Harry August și aventura vieților lui infinite

De fapt aventura personajului începe prin a unsprezecea viață, până atunci acumulând experiență și trecând prin situații care mai de care mai dramatice. În cea de-a doua viață, copil fiind și revenindu-i aminitrile din prima viață, ajunge la un ospiciu și decide să se sinucidă crezându-se posedat, ceea ce era normal pentru cei pe care istoria îi numea kalachakra – “roata timpului” în sanscrită, care reprezintă în mitologia indiană nașterea neîncetată a vremii, având douăspreze spițe. Doar că Harry nu era un nemuritor obișnuit, el este și mnemonic, ceea ce înseamnă că nu uită niciodată. O specie rară a nemuritorilor. Dacă ceilalți puteau cere, la un moment dat, să li se dea uitarea, pe el nu funcționa. În cea de-a treia viață un agent secret încearcă să stoarcă informații despre viitor de la Harry, atunci aflând acesta de Clubul Cronos și de faptul că mai sunt mulți ca el. Cu un anunț dat în ziar o femeie de la Club reușește să ajungă la Harry și să-i dea un cuțit pentru a se sinucide, dându-i întâlnire în următoarea viață la un punct stabilit.

Pentru a ucide unul de al lor or se apela la uitare, ceea ce însemna că acela o lua de la început viață cu viață, trecând prin toate incertitudinile începutului, fie îi aflai originea și îi omorai părinții înainte de-a se naște, numai așa putea fi ucis un nemuritor.

Harry devine unul dintre membrii importanți ai Clubului, dar, în același timp, pentru că în viețile lui a întâlnit tot felul de oameni, devine și principalul pion în lupta împotriva unuia de-al lor care încearcă să accelereze evenimentele aducând astfel sfârșitul lumii mult mai repede decât ar trebui. Din fericire Harry nu are încredere nici chiar în membrii Clubului pentru a le spune că e mnemonic. Singurele care știu lucrul ăsta sunt două femei care îi sunt foarte apropiate și care-l ajută viață de viață fără a se da la o parte. 

Astfel, printr-un joc inteligent, prefăcându-se că nu își mai amintește viețile anterioare, după ce Vincent, dușmanului Clubului, îi șterge memoria și îl ucide de mai multe ori, acesta reușește să se “infiltreze” în sufletul lui Vincet și să afle ce pune la cale.

Cartea nu este doar despre reîncarnarea oamenilor în ei însăși, la aceeași perioadă de timp, trăind aceleași evenimente, iar și iar, este și psihologică și puțin polițistă, dar, mai ales, este genul acela de carte care îți dă mult de gândit. Dacă viața noastră se repetă na nesfârșit în aceeași perioadă de timp, iar noi, pur și simplu avem doar câteva străfulgerări pe care le numim deja-vu? Desigur, pentru pasionații de călătorii, Harry vă va plimba prin toată lumea, de la Rusia comunistă, China și mai comunistă, până unde vă trece vouă prin cap. Desigur, totul se petrece într-o perioadă destul de zbuciumată cu Al Doilea Război Mondial și incertitudini politice. 

Într-un final, Harry ajunge să fie unul dintre ultimii membri ai Clubului, asta după ce Vincet reușește să le distrugă pe majoritatea și să ucidă mulți dintre ei sau să le ofere uitarea. 

O carte pe care o recomand din suflet. Nici eu nu am crezut că mă poate ține lipită de paginile sale cu atâta intensitate. Poate că este una dintre cărțile revelație ale anului. 

Lectură plăcută!

Mini fragment din a treia carte pregătită pentru anul acesta cu Iolanda Știreanu.

11:23

Am intrat în secție fără nici un chef. Ce chef să mai ai după ce te-ai trezit atât de târziu? Cafeaua nu mi-a priit și nu țineam neapărat să aflu despre amenințarea adresată lui Gibon. E băiat mare, ar putea să aibă și singur grijă de el. Plictisitor.

Am intrat în biroul lui Mihai trecând printre vreo zece polițiști.

– A murit careva? l-am întrebat pe un puștiulică.

Copilul m-a privit mirat, căscând ochii ca un abis întunecat și grăbindu-se să nege din cap.

Când am intrat am simțit imediat atmosfera funebră și totuși toți erau în viață. Gibon era al dracului de agitat, m-a privit cu bucurie, speranță, chiar recunoștință. Mihai era ca de obicei, cu chipul lui de Droopy (personaj de desene animate), veșnic trist și inexpresiv.

– Ți-ai savurat cafeaua? m-a chestionat el sec.

Da, o făcusem, dar nu aveam de gând să-i răspund.

– Așadar, am spus, toată secția stă la ușă să-l păzească pe Gibon?

Mihai și-a ridicat privirea din actele pe care le completa de zor.

– Nu, toți cei de la ușă au primit mailul.

Mi-am scos telefonul din buzunar și am verificat și eu, nimic atât de interesant ca o amenințare cu moartea.

– Ok, despre ce e vorba mai exact?

Mihai mi-a înmânat o foaie scoasă la imprimantă. Destinar nu era, nici măcar un nume sau o căsuță poștală falsă, textul, în schimb, oho, era și suna fix așa: “Până mâine la prânz vei fi mort. Poți să-ți iei toate măsurile de siguranță, nu vei supraviețui”.

– Așa din scurt? am spus. N-am nici o rochie potrivită ocaziei.

Mihai și-a pus mâinile în cap.

– Ok, ok, m-am apărat repede. Toți cei de la ușă au primit aceeași amenințare?

Mihai și Gibon mi-au confirmat din priviri. Am dat puțin jaluzele verticale la o parte și am constatat că sunt unsprezece bărbați, cu Gibon doisprezece.

– Mda, doar ei?

Gibon a dat afirmativ din mână.

– Aha, cele douăsprezece munci ale lui Hercules.

– Ce?! făcu Gibon mirat.

– Nu ți-ar strica să mai citești din când în când, l-a apostrofat Mihai. La asta m-am gândit și eu, fiecare e programat în altă zi.

– Aaa, am făcut entuziastă. Vom avea ceva înmormântări.

11:54

Dacă cineva urmărea să ucidă majoritatea bărbaților de la criminalistică eu nu aveam nimic împotrivă, doar că prin natura meseriei chiar trebuia să mă preocup. Am început cu ce era mai simplu, ce aveau oamenii ăștia în comun. Răspund simplu fără derivate: nimic. Unii nici nu știuseră că lucrează în aceeași secție, nu arestaseră pe nimeni comun, nu aveau încălcări ale legii ca subsemnata sau Gibon, nici măcar, mai mult de jumate, nu lucrau pe teren. Atunci trebuia să presupun că era o treabă aleatorie, dar nu credeam asta, așa că presupunerile mele sunt varză. Mi-am aprins o țigară în spațiul meu închis unde nu mai aveam voie să fumez.

Am o scuză, nu știu dacă e sau nu e bună, dar e scuza mea, sunt blondă natural, dar problema voastră care e?

Copiii mor!

Da, copiii mor, asta este evident chiar și pentru mine. I se cere, discret, să nu deranjeze, demisia ministrului sănătății. Dacă era un ministru netehnocrat, indiferent din ce partid, acum era făcut harcea-parcea. Ba nu, era deja ars pe rug. Dar acesta, tehnocrat fiind, abia dacă-l împingem cât de cât să nu-l deranjăm.

Nu știu, îmi scapă mie ideea. Dar ce dracu’ a făcut Guvernul ăsta tehnocrat pentru a vedea ce se întâmplă cu adevărat cu acei copii? Părerea mea, dar doar a mea, este că e vorba de ecoli, care, probabil și-a dezvoltat tulpina și e mai rezistent. Dar problema e că nici un virus nu se tratează cu antibiotice, normal că așa îi omorâți. Bine, asta dacă cineva s-ar și prinde.

Iohannis m-a făcut să lăcrimez!

Nu l-am votat nici pe el, nici pe Ponta, dar totuși i-am votat pe amândoi. Mna, așa sunt blondele, indecise. A fost o vreme, cândva la începutul lumii, când aproape că l-am plăcut pe neamț. Mi-a trecut repede. De obicei nu simt atașament față de oameni, așa că nu mi-a fost greu să trec de la dragoste la indiferență. Dar jocul lui de ieri mi s-a părut penibil. Da, știu, a vrut să fie persuasiv. Hai, lăsați!

Tehnocrații s-au ridicat pe cadavre!

Da, Guvernul ăsta s-a ridicat pe cadavrele celor de la Colectiv și, din câte văd eu, dar asta văd doar eu, nu trebuie să vedeți și voi, nu este capabil să gestioneze nici acum situația. Copii morți, pensionari fără pensii, economie zero, personal îl regret pe Ponta așa cum aș regreta lipsa apei în deșert. Așa ceva nu se poate – ba da, se poate, spun prostii. Iată că se poate!

ANAF-ul nu e Dumnezeu pe pământ!

Dar angajaților de acolo așa li se pare. Dacă tot urlați ca nebunii mai și informați-vă. Antena trei nu are nici un ordin de evacuare judecătoresc. Așa că ceea ce fac ăștia e un abuz. Așa cum fac abuzuri când vă trimit la două săptămâni notificări acasă și multe altele. Hai să fim serioși, dacă aveți măcar un neuron știți și voi asta. Sunt convinsă că toți cei care primesc scrisori de la ANAF mor de fericire și abia așteaptă să le citească. Câți dintre voi nu scoateți ultimul ban din buzunare pentru a îndestula buzunarul statului? Nu, nu, nu trebuie să-mi spuneți. Nu e treaba mea.

Dacă ai trecut măcar o zi prin presă ai avea creier să nu-i urăști pe cei care trec prin greutăți.

Dacă nici cei din presă nu înțeleg, nu știu cine ar mai trebui să înțeleagă.

Și românul nu e grec. Pentru că grecul, atunci când s-a dat legea, a dat cu ei de pământ. Se dăduse de câteva luni legea antifumat în Grecia când am ajuns eu acolo. Nervoasă că cei de la compania aeriană mi-au pierdut unul dintre bagaje, l-am întrebat pe grecul care a venit să ne preia de la aeroport unde se poate fuma. El mi-a râs în nas și mi-a spus “oriunde”, adic fix acolo în aeroport, unde dormeau și niște pisici grase pe care nimeni nu îndrăznea să le deranjeze.

Ce se vrea de la o colonie? Să se oprească viciile ușoare. ALOOOOO! ALCOOLUL FACE DE TREI ORI MAI RĂU, GAZELE DE EȘAPAMENT LA FEL. NU ȚIGARA MEA SAU ABURUL DE LA ȚIGARA ELECTRONICĂ. Dar, sunt de acord. Cu cât omul e mai beat, cu atât e mai ușor de manipulat, poate “Doamne, ajută!” face și o boală gravă de ficat sau un cancer să nu mai plătească, statul,  pensii și salarii. Că, până la urmă, la asta se reduce. Cu ce-i omorâm mai bine, cu alcool și fast-food. Din astea să le dăm. Viciile ușoare sunt, desigur, periculoase pentru 10% dintre cei care le au, dar alcoolul ajunge cam la 40%. Așa că na, cine moare mai repede? Dacă le mai și combini ai toate șansele s-o mierlești înainte de a primi o pensie. Și, de asemenea, împarți țara în două. Ăia care urlă că fumătorii ar trebui să dispară și fumătorii care țipă că nefumătorii ar trebui să stea acasă. Adică să creăm o isterie generală pe baza fumatului.

Să nu mai spun că românul oricum va găsi o cale de-a face ilegalitatea, dar nu știu ce se va întâmpla cu barurile mici. Sau poate și asta e ideea, să închidem tot ce e mic și să vindem la francezi și italieni că și așa e plină țara de ei. Mai spune cineva zilele trecute că, de fapt, se vrea ca orășenii să ajungă la țară să cultive pământul. Hai, pe bune? Pământul cui? Dacă nu știați 80% din Ardeal e cumpărat de italieni. Adică să mă duc să le sap tot altora pământul că am ajuns slugi și în țara noastră.

Acum partea total ciudată este că în Brussels există baruri pentru fumători și pentru nefumători, dar Guvernul nostru belgian parcă habar nu are de chestia asta. Ca să nu mai spun că aceasta este discriminare și dacă s-ar face petiția la Curtea Drepturilor Omului, nu de aici, de la Haga, legea antifumat li s-ar arunca în bot. Oho, numai eu am zeci de argumente la asta, începând de la omul care stă în stația de autobuz așteptând și înghițind gaze de eșapament așa cum mănâncă pâine cu mâna, până la faptul că am dreptul de-a mă intoxica cu ce vreau eu. E corpul meu, chiar nu aveți voi dreptul să-mi spuneți ce să bag în el.

Vor nefumătorii baruri? Ok, atunci să se distreze de unii singuri turnând tone de alcool în ei. Oricum rata alcoolismului în țara asta a depășit 50%, acum o să avem undeva la 80% bețivi. O specie pe care eu, personal, oricât de comunicativă și deschisă aș fi, nu o pot înțelege. Am încercat, zău că da, dar mereu am rămas bulversată și mi s-a blonzit și mai mult neuronul.

Ce contează, până la urmă mai e și lucrul celălalt, de ce îi interzici omului să facă ceva, de aceea o să-l facă și mai și că așa suntem noi făcuți, dacă cei de la Guvern nu știu. Da, sunt de acord, luați-ne totul, luați-ne plăcerile mici și băgați-ne într-o groapă comună, să vedeți atunci câți bani veți avea la buget = 0. Știți de ce? Pentru că eu plătesc taxe pentru tutun mai mult decât angajatorul meu pentru salariul meu. Dar nu vă duce mintea. Sau, cum am spus, planurile diabolice sunt altele. Cu respect, mereu am suferit de teoria conspirației. Așa că eu tot cred că vreți să ne luați și ultimul zâmbet. E ca aia că nu e mâncare pentru toată populația planetei. Pe bune? Hai sictir. Un singur restaurant, prost cotat, aruncă pe lună kilograme de mâncare, dacă după fiecare zi s-ar colecta ce a rămas în loc să se arunce, eu zic că ar fi mai mult decât destulă. Dar, mna, eu sunt doar un fir de praf în lumea voastră. Degeaba zic.