Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Unul dintre cele mai ciudate filme.

Care pe care, cine pe cine

Ei, da, “Pet” sună bine, te gândești, oarecum, la niște animăluțe drăguțe care trec prin niște peripeții. Dar nu, v-ați gândit prost. Sigur, personajul principal, adică el, lucrează la ecarisaj. Iubește câinii de care are grijă și suferă atunci când nu sunt adoptați și trebuie eutanasiați. Asta până o întâlnește pe ea într-un autobuz și și-o amintește, pentru că, desigur, fuseseră în același liceu. Doar că ea nu îl bagă în seamă, el fiind genul acela care rămâne pămpălău și după liceu. Omul încearcă să o invite la o cafea, la cină, etc, dar nu îi iese, așa că trece direct la răpire.

Cine e mai nebun?

Debutează ca un film plictisitor cu el obsedat de o ea. El decide să o răpească, da, știu, până la jumătatea filmului stai și te întrebi de ce dracu’ nu închizi. Dar după ce o răpește începe partea bună sau nebună a lucrurilor. Nu, nu o închide într-o cușcă pentru că o iubea, cu toate că o iubea, dar nu ăsta e motivul. Adică e exact ceea ce nu v-ați aștepta niciodată să se întâmple, tocmai de aceea nici nu vă spun. E mult prea tare, trebuie să descoperiți singuri. La început te întrebi care e mai nebun, apoi răspunsul devine evident, niciunul nu stă bine cu rotițele. 

Care-i răpitorul și care victima?

Da, și asta începe să devină o întrebare. Una la care sigur veți primi răspuns. Răsturnările de situație și războiul psihologic fac parte dintr-o intrigă bine construită. Culmea e că se iubesc reciproc, dar fiecare având un alt motiv. Nebunia, paranoia, sociopatia, de fapt și de drept, sunt personajele principale.

Pentru iubitorii genului thriller psihologic recomand. Ideea este fabuloasă, poate nu foarte bine pusă în scenă, dar fabuloasă. 

Mă întreb dacă cei care abandonează animalele, pe care inițial le-au luat în grijă, așa fac și cu copii lor

Sigur, eu mă întreb, eu îmi răspund pentru că altcineva nu are cine. Dar v-ați gândit că așa cum abandonații copiii și îi lăsați în grija statului sau vor fi adoptați pe te miri unde, la fel se întâmplă și cu animalele? Aveți impresia că centrele astea care adăpostesc câinii au parte de prea multe donații, că statul plătește îngrijire lor, când ei nu au grijă nici de oamenii bolnavi? Gândiți-vă la cei care au copii cu probleme de orice fel, copii care nu se pot adapta în societate atât de bine, pentru că așa cum bine știți cei mici sunt răi cu cei care au probleme, dar, în 98% din cazuri s-a dovedit că un animal va ajuta copilul să se adapteze altfel, să fie din ce în ce mai sociabil.

Știți ce se întâmplă cu fiecare câine în parte care ajunge la ecarisaj? Cam același lucru care se întâmplă cu copii pe care îi abandonați sau mai rău. Am ajuns să tratăm animalele acestea cum erau tratați evreii în lagăre, pentru că ăsta e gradul de umanitate pe care-l mai avem. Am uitat să mai facem bine.

Știu că o donație de 50 de lei pe lună, la cel mai apropiat adăpost, este mult pentru omul de rând care muncește pe rupte să-și întrețină familia, dar e cam singura șansă pe care o mai au animalele astea. Nu mai donați prin fundații și ONG-uri, ați văzut clar ce s-a întâmplat la Colectiv. S-au strâns o grămadă de bani care s-au dus unde? Că la victime nu au ajuns. Mai bine vă duceți voi direct și primiți și chitanță pe donația dumneavoastră.

Dar cel mai rău e abandonul. Atunci când îi luați ca apoi să le dați drumul pe străzi nu vă gândiți că ați făcut un rău? De ce mai luați bietele animale dacă nu vă puteți asuma responsabilitatea? Le lăsați la un colț de drum ca să-i ia cei de la ecarisaj. Știți ce viață au acolo? Ați fost măcar o singură dată să vedeți? Vouă, ca oameni, v-ar plăcea să fiți închiși alături de o puzderie de alți oameni și să mâncați pe apucate? Eu una nu cred.

Și animalele au suflete, vă sfătuiesc sincer, nu vă mai bateți joc de suflete, pentru că și ale voastre sunt în pericol.

… sau orice alt animal, ba chiar să fim toți copii…

Cred că am putea fi mai buni. Am putea oferi acea iubire pură și am încerca să vedem viața dincolo de cuvinte. Am iubi în felul acela tăcut, dar fiecare ar simți. Pentru că așa cum te iubește un animal nu te poate iubi nici un om. De multe ori animalele ne-au dat lecții de viață pe care n-am fost capabili să le înțelegem decât foarte puțini dintre noi.

Exact așa fac și copiii, ne dau lecții de viață pe care noi nu le înregistrăm pentru că nu știm cum. Îi privim ca pe niște pici fără minte și nu vrem să luăm cunoștință de înțelepciunea jocului lor. Măcar de-ar fi un joc. Puritatea e în animale și în copii. Imediat cum am crescut societatea are grijă să strice tot ceea ce a creat Universul. Ne colonizează, ne spală creierul, ne îndobitocește. Și atunci nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să evoluăm și în nici un caz nu am lua aminte la ceea ce ne transmit animalele sau ne spun copiii, pentru că noi suntem adulți și știm mai bine. Știm pe dracu’! Suntem o colonie îndobitocită, condusă, mânată de mâna aceea invizibilă. Suntem incapabili să mai gândim cu propria materie cenușie, pentru că, la drept vorbind, suntem doar o turmă. Oi, oi, oi și măcar de-am fi lăsați în grija ciobanului adevărat. Dar noi suntem lăsați în mâna ciobanului guvernant. Cam așa stă treaba. Nu învățăm nimic pentru că nu ne dorim. Nu vrem să știm nimic, pentru că e mult mai bine să fii prost și să mergi cu turma, decât să ieși din ea și să riști să te mănânce lupul.

Dar, de-a lungul istoriei, vieții, cum vreți voi, nimeni nu ar fi ieșit din turmă, nu ar fi ascultat, nu ar fi gândit, atunci n-am mai fi existat. Așa că mai treziți-vă și voi puțin la viață. Mai puneți-vă creierul la contribuție și nu mai ascultați tot ce vă spun alții. Chiar dacă ideile voastre sunt mai proaste măcar vă aparțin. Nu împrumutați capetele altora pentru asta. Îl aveți pe al vostru, e păcat să-l țineți pe umeri doar să vă făliți cu el. Chiar e păcat.