Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Trăim în turmă, dar, în același timp, unii dintre noi mai au și lumi paralele. Chiar dacă nu le spun sau, mai bine spus, nu le expun public de teamă sau din alte motive, chiar avem zvâgniri ale acestor lumi. Lumile noastre. Propriile noastre proiecții despre ființele pe care le avem. Ne-am colonizat, așa cum a spus Dan Puric – și cu toate că nu-mi place – mare dreptate a avut. Dar totuși, acolo, undeva, în capul nostru, mai există o fărâmă de răzvrătire de orice gen ar fi ea. O fărâmă de nebunie, de ieșire din cotidian. Ne e teamă să vorbim pentru a nu fi înlăturați și astfel ajungem colonii. Oameni fără speranțe, oamenii care au doar grija zilei de mâine fără nici o bucurie.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile acelea mici, nesemnificative, care ne aduc chiar pentru mai puțin de o secundă zâmbetul pe buze. Și am uitat asta pentru că amintirea acelui zâmbet dispare imediat, într-o fracțiune de secundă. Poate după ani și ani ne-o reamintim și reușim din nou să zâmbim. Dar dacă am pierdut acel moment, ce mai contează amintirea?, regretul?

Și atunci când unul din mulțime se ridică și e mai fericit decât toți bogații lumii, poate doar cu o felie de pâine, îl catalogăm a fi nebun. Dar adevărul e că el e cel fericit, el e cel care nu se supune normelor sociale, cel care iese din tipar și lumea lui paralelă e mult mai reală decât lumile noastre atât de bine puse la punct, atât de bine mânuite de păpușari invizibili care ne trag pe sfori: oameni, țări, continente – globalizare.

Chiar nu realizați că suntem niște mașini în mâinile unor oameni care au inventat un alt fel de sclavie. Vi se pare că sunteți liberi – desigur că mă includ și pe mine – dar, în realitate, sunteți cu toții sclavii unora care stau în umbră și ne mânuiesc așa cum poftesc. Suntem doar o particulă într-o lume pe care nu o putem controla. O particulă într-o lume în care existăm doar pentru a le deservi altora. Unora care uită că și noi avem suflet, sentimente, dorințe. Dar noi nu contăm. Și cel mai trist e că mai mult de șaptezeci la sută din populația planetei se lasă influențată, manipulată și trebuie să-și plece fruntea doar pentru o fărâmă de pâine. Parcă au zburat toate visele omenirii. Și dacă cineva ni le-a furat, ar trebui să aflăm cine și să ni le luăm înapoi. Dar și pentru asta suntem prea lași, așa că trăim de azi pe mâine spunându-ne în fiecare zi că poate mâine va fi mai bine. NU VA FI. E suficient să vă deschide-ți ochii și poate că lumea s-ar schimba. Nu ați înțeles niciodată, dar, în cele din urmă, tot sclavii ridică imperii, doar că pe ei/noi, cine îi ridică?