“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

• Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”