Un subiect atât de actual în zilele noastre. Nu pentru că amantele/amanții nu ar fi existat din cele mai vechi timpuri. Dar întrebarea mea rămâne aceeași: de ce? Bun, pot înțelege anumite nuanțe, dar, pentru Dumnezeu, nu mai băgați chestia aia cu copiii. “Când ai copii e mai greu”. Nu, tâmpitule/tâmpito, e mai greu pentru copil să-și vadă părinții nefericiți, oricât v-ați preface. Va crede că asta înseamnă căsnicie să stai acolo, nefericit, deprimat, mereu cu gândul în altă parte, doar pentru că ești tu, copilul, la mijloc. Asta e cea mai penibilă scuză. Vrei să pleci dintr-o căsnicie nefericită, fă-o, mai ales dacă ai un copil. Arată-i că există fericire, putere, dorința de-a fi mai bine, împăcat cu deciziile tale. Și nu îi mai băgați la mijloc, când tu, oricine ai fi, vrei o amantă și pui problema copilului, deja m-ai pierdut.

Cum spuneam, sunt câteva mici chestii pe care le înțeleg, ca de exemplu când cel alături de care trăiești suferă de vreo boală incurabilă. Dar chiar și așa poți avea puțin respect să aștepți să moară. Daaa, știu, sunt atât de rece. Nu, nu sunt rece, sunt doar atât de realistă. A, bun, există și acele căsnicii fericite din care, totuși, dragostea se estompează și atunci unul sau celălalt caută acel sentiment de îndrăgosteală în altă parte. De ce? Poți să o reaprinzi în căsnicia ta sau poți avea două ouă și să renunți la căsnicie căutând din floare în floare. Cine știe, poate apare care apare, dar știți ceva, nu va fi la fel pe termen lung.

Mi se spune des că sunt un cub de gheață. Tocmai asta e problema, nu sunt. Eu sunt capabilă să renunț la cel de care chiar îmi pasă pentru că știu că îi voi face rău sau va fi invers, iar voi, bărbații, mai mereu îmi demonstrați că am dreptate. Pleci la drum cu o creștină pentru că o iubești atunci, pe moment, apoi se mai duce din dragoste și ai vrea altceva. Acum o mai dai și în alea că na, viața nu e dreaptă, că o fi, că vrei să simți din nou, iar tu, un cub de gheață, chiar nu vrei să pricepi că poți fi iubită chiar dacă el are un bagaj în spate. Nu, poate sunt eu defectă, dar nu.

Și aici interveniți voi. Adică sunt atât de defectă pentru că nu accept să fiu amantă? Da, da, știu. Avantajele sunt că nu trebuie să-i gătești, să-l speli, să-l calci, că doar de aia și-a luat nevastă. Tu poți trăi bine mersi pe banii lui. Coafor, unghii, epilat, SPA, huzur. Nu trebuie să pui și suflet, clar, că doar nu ești complet tâmpită. Lasă-l pe el să se agite, tu doar dă-i impresia că e singurul în universul tău. Da, frumos până aici, dacă nu te gândești că ar putea fi fix invers. Adică ai putea fi tu cea care calcă, gătește, are grijă de copil și spală creatura masculină predominantă. Frumos, nu? El e fericit, vine zâmbitor acasă și îți oferă, desigur, o noapte pasională, pentru că meriți, doar nu ai timp să trăiești ca cealaltă.

O altă curiozitate de-a mea. Ca amantă poți să ai și tu un alt iubit sau trebuie să fii dedicată doar aceluia care te-a “cumpărat”, pentru că, la drept vorbind, asta a făcut.

Și din nou, chiar sunt eu defectă de tot?

Sunt acel cub de gheață care nu vrea să se topească în fața unuia însurat. Am înțeles asta. Da, recunosc, uneori sunt chiar enervantă. La un moment dat am reușit să joc rolul geloasei (doar că respectivul era liber), mi-a ieșit atât de bine că m-a și crezut. Ulterior i-am spus că mi se fâlfâie, dar asta pentru că vedeam că tot încerce să explice, iar mie chiar nu-mi păsa. Asta e răceală și nepăsare, nu faptul că refuz să trăiesc în comuniune cu familia ta. Și apoi, dacă dragostea tot trece în trei ani, de ce mama dracului nu rămâneți voi neînsurați și din trei în trei ani schimbați femeia? Nu e mai corect așa? Măcar nu le duci la starea civilă și le promiți verzi și uscate. Zic și eu.

Written by Oana Mujea