De la un timp observ, doar atât. Observ fără să mai dau sfaturi sau să mă mai bag. Mi-am dat seama că orice ai face, oricum ai face, oamenii nu sunt niciodată mulțumiți. Așa că, fără să-mi propun, m-am retras cumva într-un colț și observ. Da, trăim într-o lume absolut dementă. De ce am zis nebună? O lume în care orice lucru normal trebuie despicat în patru, opt, șaisprezece – așa, ca fibra optică. Nu mai știm să ne bucurăm de normalitate. Trebuie să facem din ea un monument de nebunie. Mai e ceva normal? Oho, habar nu aveți. Sunt atâtea și atâtea lucruri care țin de normalul nostru de zi cu zi, dar nu mai vedem. Păi ce?, mai avem timp? Nu, pentru că nici nu vrem să ne facem. Măcar eu recunosc, nu mai vreau timp pentru nimic.

Nu mai vreau libere fără explicații importante. M-am săturat de ele. Pe bune, ce 1 Mai și 1 Iunie? Ziua nebuniei mondiale? Uite, astea nu mi se par normale. Oamenii așteaptă cu disperare și înfrigurare orice motiv pentru a fi liberi. Bine, bine, n-am nimic împotrivă, dar chiar dacă o luăm pe urma francezilor, știți că ăia în cele câteva zile de muncă pe săptămână chiar muncesc? Nu dorm pe birouri, nu pleacă toată ziua în pauza de masă, nu găsesc motive să se învoiască din oră în oră. Noi avem libere, avem învoiri, avem pauze, avem de toate, numai cu munca nu prea le avem. Da, știu, suntem un popor boem.

Dar când vine vorba de bârfă s-a terminat cu boemia. Ne vine așa un chef de rar s-a mai văzut pe lume. Mai, mai că am și munci dacă n-am fi ocupați să aruncăm cu bățul în altă curte.

Nu, nu e vina noastră ca nație, observ că e o chestie general valabilă. Dacă e cu răutate, vrem, dacă e cu normalitate, ne plictisim.

Avem pietre, aruncăm, nu avem, le fabricăm. Păi nu putem noi? Nu suntem noi rasa superioară a Pământului ăsta? – Cât ne-o mai suporta – Noi nu ucidem pentru supraviețuire, o facem din pură plăcere. Oh, și ce ne mai place. Cum să nu ne placă. Dar ne place și mai mult să torturăm și să scoatem oamenii în piața publică să dăm cu pietre până își dă ultima suflare.

Părerea mea, nu ne mai merităm locul pe pământ și s-a dus dracu’ teoria cu rasa superioară. Noi suntem rasa distructivă.

Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!

Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Dacă e cineva care mi-a plăcut mai mult decât oricine la Crime Scene Press e George JR. Dacă nici el nu știe cum să pună problema diplomat, nimeni nu mai știe. Și da, pentru informația cititorilor, scriu, domn’le, scriu! Nu prea des, e drept, dar când am timp și cu toate astea iată că mi-am făcut să pot scrie mai mult. Măcar azi, măcar puțin mai mult de trei pagini, poate cinci. Iolanda e în una din etapele alea în care are nevoie de toată atenția, iar eu, recunosc, am fost cu gândul mai mult la Adela care nu are treabă cu romanul polițist, poate cu cel psihologic.

Doar că de tata asta chiar veți avea ce citi. E cu poliție, cu DNA, cu investigații pe bune și cu o moartă furată de la morgă. De parcă asta ar împiedica o Iolanda nervoasă. Mă rog, nu s-a enervat ea prea mult până pe la jumătate, dar stai să vezi acum. Rambo copil de mingi pe lângă ea, dar cine dracu-i Rambo?

Ce? Ați crezut că ați scăpat de mine? Sunt tăuroaică ca Luluța, nu mă las chiar dacă așa ar părea. Noi astea suntem niște chestii, acum depinde și în ce scop mai faci una sau alta. Și iată, desigur, acum scriu pe blog despre Iolanda. Știu că e ea mândră chiar dacă tot zice că nu. Se preface că nu-i pasă, că n-ar fi importantă, dar este și-i convine. Păi cui nu i-ar conveni? Dar așa e ea. Deh, ea e gemeni, ca zodie zic. Ăștia sunt duali și complicați prin felul lor de-a fi. Mult mai târziu am realizat că ar fi trebuit să fie vărsător, pentru că, nene, ăștia ori sunt proști de buni, ori sunt ca trăsnetul pe pământ. Acum, na, nimeni nu se naște în zodia potrivită. Ce să faci? N-ai ce să faci.

Și așa, cu toată dragostea, hai, nu toată, cu jumătate din ea, nu de alta dar n-am atâta de oferit, vă pot spune că Iolanda revine, desigur, la ea nu se pune problema de dragoste, e mai mult așa, ceva, nu știu, o definiție incertă a propriei sale vieți.

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Nu, pentru mine blocajul scriitorului e doar o fiță a leneșului. Categoric ai nevoie de o stare, de o chemare, de cuvinte care să iasă din degetele tale înainte de-a apuca să le gândești. Așa cum ai nevoie de un plan, de o direcție, de un viitor pentru acțiunea ta. Bun, le ai pe toate. Unele vin de la sine, altele stai și le gândești, te poticnești, vrei să le pui acolo, pe hârtie, pe ecran, pe taste, unde poți tu, unde îți e mai simplu… Dar e ceva. Ceva ce te ține. Parcă nu, parcă lipsește ceva. Parcă Iolanda nu mai are nebunie. Nu mai are forță, nu mai știe unde începe și unde se termină acțiunea. Bea uneori doar pentru că nu mai înțelege, dar de cele mai multe dăți e mai trează decât și-ar dori și începe să aibă sentimente. Să fie umană. Hei, nu e ea. Eu știu, ea știe…

Și atunci? Atunci cum rămâne cu ea. E clar că nu întinerește, dar nici nu vrea să devină anostă. Îi place fosta ei viață și vrea să o retrăiască. Poate nu în aceeași companie, dar măcar să simtă iar din nebunia aia care o făcea să fie ea. Specială, dură, neînduplecată, sarcastică și total nefericită.

Nu, nu, și acum e nefericită. Iolanda nu va învăța vreodată să fie altfel. E parte din ea. Și asta nu înseamnă că e pesimistă. Ceea ce nu este un paradox. Nefericirea ei îi dă dreptul de-a avea scuze pentru toate prostiile pe care le face. Nefericirea îi dă dreptul să se simtă specială. Și e specială. Doar că a pierdut ceva pe drum, ceva ce eu încerc să recuperez. Vă rog să mă îndrumați spre o depresie, altfel Iolanda se va tăvăli în chinuri. Nu cred că își dorește cineva o Iolanda umană. Ar fi prea mult chiar și pentru mine. Nu aș mai recunoaște că face parte din ceva măreț și aș scoate-o din inima mea. Iolanda are nevoie de sadism, de ură, de ceva care să o facă să treacă limita. Până acum stă pe lângă linia aia trasată fin dintre normal și nebunie. Trebuie să o treacă orice ar fi, am zis.

În urmă cu un an

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

• Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

• Da, zic nervoasă deschizând brusc.
• Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

• Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

• Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

• Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

• Cât am băut?
• Acum sau aseară?
• Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

• Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

• În fine, în seara asta nu merg niciunde.
• Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

• Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Împachetatul aduce surprize. Din cauza lipsei de timp împachetez pe apucate, când și când. Încerc să mă mișc repede, dar chiar și așa mă mișc repede fără folos pentru că mă duc degeaba pe drumul meu în momentul ăsta. Trebuie să aștept momentul ăla… dar asta e o discuție ce nu trebuie luată în discuție (sic).

Una peste alta am descoperit chestii, multe chestii. Lucruri pe care uneori le-am căutat, de altele, recunosc, am uitat cu desăvârșire dar m-am bucurat să le reîntâlnesc. Atât de măi, măi. Ufaaa. Cum am putut trăi fără ele? Cum am putut uita de ele? Și cum de le-am ascuns atât de bine încât n-am mai dat nas în nas cu domniile lor mai bine de doi ani? Ei, nu mai contează acum. Important e că am descoperit că am. Deci am 😀 Cred că trebuie să mă mut mai des. Așa mai aflu și eu ce mai am prin casă.