Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Promovare, Scriu

Cine e Adela?

April 16, 2018by Oana MujeaNo Comments

Adela ești tu, Adela sunt eu, Adela e orice femeie de pe acest pământ. Indiferent că a trecut sau nu prin experiențele ei, unele sunt asemănătoare. E greu să nu fii Adela. Să nu fi trăit, chiar dacă la cote mai mici ceea ce a trăit ea. E greu să nu fi suferit, să nu fi dăruit, să nu fi fost acolo chiar dacă știai că nu ar trebui. Noi suntem Adela, noi toate cele care, de cele mai multe ori am uitat să ne iubim pe noi și ne-am trezit într-o zi împietrite, fără a ne mai cunoaște, fără a ne mai dori asta și, într-un final, fără suflet.

Adela e orice femeie care a dat prea mult și, într-o zi, nu a mai putut da nimic.

E un nou proiect pe care cine știe când îl voi termina. Dar Adela e în curs de creație. Adela s-a născut și se dezvoltă. E înger, e demon, cel mai bun, dar și cel mai rău om. E ființa care a căzut și s-a ridicat de prea multe ori, iar în final, rămasă în picioare, a refuzat să mai simtă.

Da, cică se anunță de un nou roman. Un altfel de roman. Ea e Adela.

Mintea mea cu ale ei, Recenzii și baliverne

“Dresoarea” – Speranță și bucurie

February 3, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

Iolanda

Când ai cuvintele, instrumentul, dar ceva lipsește

January 30, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu, pentru mine blocajul scriitorului e doar o fiță a leneșului. Categoric ai nevoie de o stare, de o chemare, de cuvinte care să iasă din degetele tale înainte de-a apuca să le gândești. Așa cum ai nevoie de un plan, de o direcție, de un viitor pentru acțiunea ta. Bun, le ai pe toate. Unele vin de la sine, altele stai și le gândești, te poticnești, vrei să le pui acolo, pe hârtie, pe ecran, pe taste, unde poți tu, unde îți e mai simplu… Dar e ceva. Ceva ce te ține. Parcă nu, parcă lipsește ceva. Parcă Iolanda nu mai are nebunie. Nu mai are forță, nu mai știe unde începe și unde se termină acțiunea. Bea uneori doar pentru că nu mai înțelege, dar de cele mai multe dăți e mai trează decât și-ar dori și începe să aibă sentimente. Să fie umană. Hei, nu e ea. Eu știu, ea știe…

Și atunci? Atunci cum rămâne cu ea. E clar că nu întinerește, dar nici nu vrea să devină anostă. Îi place fosta ei viață și vrea să o retrăiască. Poate nu în aceeași companie, dar măcar să simtă iar din nebunia aia care o făcea să fie ea. Specială, dură, neînduplecată, sarcastică și total nefericită.

Nu, nu, și acum e nefericită. Iolanda nu va învăța vreodată să fie altfel. E parte din ea. Și asta nu înseamnă că e pesimistă. Ceea ce nu este un paradox. Nefericirea ei îi dă dreptul de-a avea scuze pentru toate prostiile pe care le face. Nefericirea îi dă dreptul să se simtă specială. Și e specială. Doar că a pierdut ceva pe drum, ceva ce eu încerc să recuperez. Vă rog să mă îndrumați spre o depresie, altfel Iolanda se va tăvăli în chinuri. Nu cred că își dorește cineva o Iolanda umană. Ar fi prea mult chiar și pentru mine. Nu aș mai recunoaște că face parte din ceva măreț și aș scoate-o din inima mea. Iolanda are nevoie de sadism, de ură, de ceva care să o facă să treacă limita. Până acum stă pe lângă linia aia trasată fin dintre normal și nebunie. Trebuie să o treacă orice ar fi, am zis.

Iolanda, Scriu

Fragment… schizofrenic

December 16, 2017by Oana MujeaNo Comments

“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

  • Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”

Iolanda

Iolanda Știreanu – Sentimente

October 20, 2017by Oana MujeaNo Comments

sad-love-movies-14-hd-wallpaper-636x310

……

 

Ioana e o persoană calmă, caldă și uneori prea melancolică. Bine, pe deasupra e și melomană. E un om în care trăiesc mai mulți oameni. Și femeie, și bărbat, și blândă, dar și dură. Un amalgam de emoție, sentimente, trăiri.

Nu-mi amintesc unde am cunoscut-o. În ultimul timp, chiar dacă, ca orice bețiv veritabil, am jurat că nu mai beau, iată, m-am reapucat după mai bine de doi ani de abstinență. Pfff. Viața mea nu e niciodată ce aș vrea eu să fie și când devine cât de cât așa cum am visat-o, mă plictisesc.

Dar să revin la Ioana care stă în livingul meu întinsă pe canapea, cu țigara în colțul gurii și cu un aer de divă neînțeleasă.

  • Știi sentimentul ăla? Ăla că numai el și numai el te poate face fericită în pat?

Îl strâng pe Fulg de Nea în brațe și-mi întind picioarele pe birou.

  • Ești incredibilă, spuse ea făcând mutre. Trebuie să fi fost în viața ta măcar un bărbat la care să fi visat că faci sex cu el non-stop. Mereu. Fără oprire, fără să conteze sentimentele, doar senzațiile, dorința, nebunia, chestia aia că ai vrea să intri în el cu totul și să nu mai ieși.

Recunosc că o suport pe Ioana doar pentru că în acest moment nu am altceva mai bun de făcut și, sinceră să fiu, de cele mai multe ori mă plictisește, chiar dacă are acele momente în care parcă aș lua-o în brațe. Dar dacă fac asta nu mai scap, așa că mă abțin.

  • Nu, nu știu.

S-a ridicat în șezut lăsând țigara în scrumieră și privindu-mă ca pe o nebună.

  • Femeie, tu cu cine dracu’ faci sex?
  • Cu oameni plictisitori în care nu vreau să mă pierd.
  • Înțeleg, nu l-ai găsit pe acela…
  • Dar tu da.

S-a întins la loc cu gesturi teatrale. Știu, trebuie să o descos. Teoretic ea nu vrea să spună, dar dacă eu insist ce să facă sărăcuța. Prefer să nu insist.

  • Nu știu, e ceva.

Se lasă liniștea așteptând să îi adresez întrebarea potrivită. În schimb îl alung pe Fulg de Nea care are peste șapte kilograme. Aprind o țigară și sorb din vodca. Într-un final Ioana decide că trebuie să continue.

  • Trebuie să înțelegi, nu e genul de bărbat care să te atragă din prima, dar când ajungi în pat, Dumnezeule, e zeu. Nu ai crede dacă l-ai vedea… Doamne… doar să pună mâna pe mine și sunt gata.
  • Perfect, în cazul ăsta ori de câte ori pune mâna pe tine tu ești satisfăcută și nu pierzi nici timp cu îmbrăcat, dezbrăcat.

Mi-a aruncat o privire urâcioasă.

  • Știi, chiar dacă nu sunt cu el, numai acolo mă gândesc.

Acum chiar sunt curioasă, dar și apatică.

  • Adică te culci cu Gigi ăsta cu care umbli acum, dar te gândești la celălalt. De ce nu ești cu el, nu înțeleg.

Mă rog, înțeleg, dar vreau să văd ce înțeleg și alții.

  • Mereu e ceva complicat, spuse ea cu o oarecare maturitate în glas pe care nu am mai auzit-o până acum. Plus că ori de câte ori mă culc cu el mă și îndrăgostesc și nu e cazul. Așa că am decis doar să îl port în gând. Să țin în minte toate momentele alea și, în rest, să stau departe.

Dau vodca voleu.

  • Draga mea, dacă tot ai găsit un zeu în pat, zău că aș vrea să-l cunosc și eu.

S-a întors spre mine zâmbind.

  • Da, ție ți-ar fi ușor, oricum pentru tine sunt toți la fel și a doua zi i-ai uitat.
  • Ești nedreaptă, uneori trece chiar și o săptămână până le uit fețele alea blege și toate rahaturile din cap. Unii mă mai enervează și după ce îi uit.

Râde.

  • Ești neom, dar nu pot crede că tu chiar n-ai simțit niciodată așa ceva.

Un moment de sinceritate? Poate că uneori nu face rău.

  • Am simțit, da. Poate că și eu am „zeul” meu, dar nimeni nu merită să stea în capul tău mai mult decât e cazul.
  • Poate ai dreptate, dar eu încă îl mai simt, încă îl mai vreau, încă-l mai visez și, uneori, doar el mă face să mă simt femeie.

Sting țigara și mă gândesc pentru o clipă la mine. Oare când m-am simțit ultima oară femeie?

Recenzii și baliverne

Marile Minciuni Nevinovate – Cartea bate filmul

June 1, 2017by Oana MujeaNo Comments

Știu, știu, cam toți ați văzut măcar primul episod regizat de cei de la HBO, dar măcar ați încercat cartea?

marile-minciuni-nevinovate_1_fullsize

Recunosc că am comandat-o din plictiseală, și, firește, nu mai știam ce să fac cu banii. Nu, adevărul e că atunci când am comandat “În ape adânci” nu am văzut altceva care să-mi mai atragă atenția pe la editura Trei și am zis: “hai, mă, fie, să vedem”. Ideea e că am văzut primul episod. Mi s-a părut drăguț, dar nu suficient pentru a urmării întreaga mini-serie. După ce v-am povestit despre “În ape adânci”, plictisită de net, televiziune și alte tâmpenii, am zis să mă apuc de “Marile minciuni nevinovate”. Hmm, da, m-a captat repede.

Ce am observat imediat după ce am terminat-o și am mai urmărit două episoade din film? Ei, bine, da, iar nu se respectă cartea, iar se întâmplă lucruri care în carte nu s-au întâmplat. Așa că am renunțat cu totul la serial, care, da, e și cam siropos.

Romanul acesta începe cu o crimă sau un accident. Firește că nu avem de unde să știm, pentru că acțiunea începe cu șase luni în urmă. Madeline e o tipă la patruzeci de ani, vârstă pe care o împliniște exact când o cunoaște pe Jane, cea mai tânără mămică. Pentru că Madeline “vrea să salveze o gloată de adoleșcenți” în timp ce-și duce fiica cea mai mică la grădiniță, își sucește glezna. Jane care vede totul și care avea același traseu cu Madeline,la grădiniță, împinsă de fiul ei se duce să o ajute. Și așa se leagă cea mai frumoasă prietenie. Alături de cele două, desigur, vine și Celeste cea mai frumoasă, mai bogată și mai norocoasă femeie din oraș, cel puțin aparent.

Totul începe cu prima zi de grădiniță când băiețelul lui Jane, Ziggy este acuzat de o fetiță că a strâns-o de gât. De aici mamele se împart în tabere, desigur, Madeline care e o luptătoare rămâne alături de Jane, la fel și Celeste. Însă asta e doar tragedia lui Jane. Tânără, atât de tânără că este confundată cu o bonă, misterioasă, cu un trecut sumbru și dureros.

Tragedia cea mai mare, mai reală și cea mai bine ascunsă, în schimb, este a lui Celeste. În ciuda vieții ei aparent perfecte alături de un bărbat de o frumusețe răpitoare și plin de bani, aceasta, de dragul gemenilor, acceptă abuzurile fizice ale soțului, aproape convingându-se că sunt din vina ei. Celeste trece printr-o adevărată luptă ea cu ea, dar, în același timp încearcă să o susțină și pe Jane, până când Jane îi dezvălui cel mai mare secret al ei și atunci Celeste înțelege că trebuie să oprească abuzul asupra ei și s-o protejeze pe Jane.

Spuma, desigur, este Madeline. Are și ea proprii demoni. Un fost soț care s-a mutat cu soția extrem de tânără și cu fiica lor în orașul ei, dar și o fiică adolescentă din relația cu fostul care îi provoacă suferințe. Cu toate astea Madeline e hotărâtă să-și apere prietenele chiar în ciuda actualului soț, dar mai ales în ciuda Renatei și a celorlalte mame care o acuză pe Jane și pe fiul acesteia.

Întreaga carte este presărată cu mărturiile accidentului sau crimei, dar, până la final, nu veți ști cine a fost ucis. Asta dacă nu ați văzut filmul, care pun pariu că a pierdut niște lucruri interesante. Cum s-a ajuns la o crimă și ce legătură au cele trei? Vă garantez că merită citită. Are tot ce vă doriți: dragoste, ură, răzbunare, iertare, pasiune, crimă. Ce ați putea dori mai mult?

Ritmul e alert și cu fiecare pagină o să doriți să înțelegeți mai mult. Da, o carte de 9,50 pe care o recomand cu drag. Unde mai pui că e și amuzantă…

Recenzii și baliverne

Garda!

July 3, 2016by Oana MujeaNo Comments

Despre autor:

Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud.  A început să scrie la mijlocul anilor ’90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.

„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.

Garda-Ken-Bruen

Jack Taylor, un Mladin Irlandez, dar mult mai beat, sau un Marlowe englezesc și poate tot cam atât de beat.

Jack Taylor este dat afară din Gardă, poliția Irlandeză, din cauza bețiilor repetate. Chiar dacă pe vremea când el a intrat în acest servicu băutura era ceva de genul must have, regulile s-au mai schimat cu timpul.

Neavînd nici un alt fel de venit, Jack decide să devină detectiv. Bine, nu decide de la sine, dar este angajat pentru un job pe care nu-l poate refuza. – De reținut este faptul că în Irlanda nu există detectivi particulari.

La început lui Jack totul i se pare o nimica toată, dar habar nu are în ce joc periculos va intra.

O aparentă sinucidere îl pune pe bețivul Jack Taylor în acțiune. La început simte un fel de milă pentru femeia a cărei fată se presupune că s-a sinucis, dar mai târziu nici iubirea nu iese din discuție. Între o luptă între el și el, dar și între el și foști sau actuali membri ai gărzii, unde mai punem și ceva oameni puternici, Jack trebuie să facă față unor lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat când încă mai făcea parte din gardă. Cu siguranță că nici băutura nu-l ajuta prea mult și totuși instinctul lui de polițai îl ajuta să miroasă urma.

Inițial am văzut în “Garda” doar o altă carte polițistă. Un alt autor care-și dorește un Marlowe ceva mai modern, dar nimic mai fals de atât. Jack este un irlandez cu vise mari, doar că acestea i se tot spulberă cu moartea celor mai dragi prieteni. Ajunge în stradă, iubește o femeie care-i împărtășește pentru un timp dragostea, dar, cel mai important, reușește să înțeleagă cum a murit de fapt fiica acesteia.

În ciuda faptului că este o carte destul de tristă, autoironia și hazul de necaz nu lipsesc din ecuație. E o carte care merită citită. Nu aveți nevoie decât de trei ore pentru a o devora.

“La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.

Planul meu.

O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.

Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.

Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.

Asta era tot. Doar să aştept.

Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.

Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:

– Vreun semn cu plecarea ta?

– În curând.

A mormăit o binecuvântare.

Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.

Perfect.

Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.

Paradisul într-o coajă de nucă.

J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.

Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.

|n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.

Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:

– Dl. Taylor?

– Da.

– Putem vorbi puţin?

– Sigur, luaţi loc.

De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:

– Pot să vă ofer ceva de băut?

– Domnul îmi aduce nişte cafea.

Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:

– Vezi-ţi de treaba ta.

După ce s-a îndepărtat, ea a zis:

– E aşa de fragil…

Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:

– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.

A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:

– Ce doriţi?

Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

– Cum?

– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.

– Dacă pot.

– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.

Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:

– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.

Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:

– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.

– După?

– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.

Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:

– Poftim?

– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.

Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.

– Ann… Ann Henderson.

Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:

– Doamnă Henderson… eu…

– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.

– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.

Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:

– El ştia.

Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:

– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.

Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:

– O să încercaţi?

– Nu pot să promit nimic.

Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:

– De ce sunteţi beţiv?

M-a luat pe neaşteptate. Am zis:

– Ce te face să crezi că am de ales?

– Ah, astea-s prostii!

Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:

– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?

S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:

– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.

Şi a dispărut.”

Lifestyle

Momentul în care vorbesc doar despre mine.

April 18, 2016by Oana MujeaNo Comments

Sunt obosită! Mai mult nu am de spus. Sunt pe ducă, dar rezist eroic. Asta este minunata știre de azi.

Iolanda

Sonata crimei sau cum reapare Iolanda Știreanu!

February 9, 2016by Oana Mujea4 Comments

German composer Richard Wagner

 

Nu știu dacă cunoașteți personajul, dar nici nu contează, asta trebuie să descoperiți în carte. Așa cum nu știu nici dacă crima e sonată sau sonata e o sonată. Știu că sâmbătă am anunțat pe facebook că am terminat noua aventură a Iolandei. După ce a fost împușcată, în comă șase luni și amnezică, Iolanda revine, doar că nu așa cum ați vrea voi. Desigur, sexy, ușor răutăcioasă, dar la ospiciu. Știu, mulți veți spune că acolo e și locul meu și nu vă contrazic – vă rog, vă rog, internați-mă pe viață pentru că nu mai suport omenirea, jur că mă înțeleg mai bine cu nebunii ăia cu acte, decât cu cei care se cred întregi la cap, dar nu-și dau seama că ar trebui să fie în locul ălora de la Nr.9.

Dar, să trecem peste, pentru că nu despre asta vorbeam. Așa cum i-am zis lui Alex Arion “am terminat, am terminat, se fini la comedie”, firește că e la mișto scris, avem noi limbajul nostru. A, da, pentru cine nu știe Alexandru Arion este editorul și șeful nostru de la Crime Scene Press, cel care are grijă de noi – adică eu, George Arion și Stelian Țurlea – dar, mai ales, are grijă de cărțile noastre, pentru că, firește, nu are de ales. Eu îl ameninț cu pistolul, Stelian Țurlea îl toacă non-stop, iar George Arion este cel mai bun, aici nu avem ce discuta. Dar cu mine și cu domnul Țurlea e greu, mai ales dacă ne punem “gurile păcătoase” pe bietul om :))

Dar nici despre asta nu era vorba. Spuneam că Iolanda se întoarce, de data asta direct la ospiciu trimisă de Mihai Iordache (pentru cunoscători). Eh, ce va fi nu vă spun. Dar, ținând cont că Iolanda încă e în recuperare, nu o veți întâlni chiar pe nebuna care dă cu pumnul, dar măcar umorul negru revine la normal și ironiile deloc subtile. Și spre dezamăgirea unora de data asta nu face sex. Ce ați înnebunit? Cum naiba s-o facă în ospiciu cu vreun nebun? Totuși… avem și noi limite.

Da, “Sonata crimei”… sunt puțin mândră de ea. Mai are nevoie de un retuș pe care sper să-l termin până mâine și editorul, cel pe care-l ameninț, desigur, va primi și varianta finală. Și… și… deja o încep pe următoarea. Sper să nu mă bată Alex, dar i-am ascultat sfatul. De data asta e ceva foarte, foarte românesc 😉

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics