Paradoxul minciunii este destul de interesant. Când suntem copii, părinții ne învață să nu mințim, adică să nu-i mințim pe ei, pentru că, dacă ne întâlnim cu anumite situații, de teamă, de plăcere sau pentru a părea ceea ce nu suntem, spunem câte o minciunică pe care apoi o gogonăm atât de mult că începem s-o credem și noi. Minciunile sunt și ele de trei feluri mari și late, asta spun sinergologii, adică acei specialiști în limbajul trupului și al microgesturilor.
Așadar avem minciuna de supraevaluare, pe înțelesul tuturor e treaba aia când ne dăm ceea ce nu suntem și vrem să părem mai importanți decât suntem de fapt. Adică nu putem recunoaște că nu avem niște capacități deosebite și nemaipomenite, așa că ne inventăm o altă identitate până ajungem și noi să credem în ea. În loc să spunem ceea ce suntem ne supravelauăm și spunem că valorăm mai mult decât o facem cu adevărat.
Minciuna de încuviințare, este acea minciună pe care o spunem – mai degrabă nu o spunem – din lașitate. Adică atunci când cineva îți spune un lucru cu care tu nu ești de acord, în loc să-l combați zici ca el tocmai pentru a nu crea o dispută. Aceasta de fapt este una dintre formele mari de ipocrizie ale omenirii.
Și mai avem minciuna prin omisiune, care nu pare chiar o minciună, dar nici nu spunem tot adevărul. Un exemplu ar fi: “am ieșit în oraș și m-am întors târziu, lucru pentru care îți cer scuze”, dar deliberat uiți să spui cu cine ai fost și unde. Trebuie ținut cont că mincinosul de profesie e un tip/ă inteligent. Și, pentru că mai des le lăudăm inteligența decât le denunțăm minciuna, mincinoșii au multe zile de trăit.
Dar cea mai mare problemă e că noi învățăm să mințim din pricina părinților și a celor care ne educă la școală – societatea. De teamă să nu fim certați că am luat o notă mică ne mințim părinții, de teamă că n-am învățat ne mințim profesorii, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru că dacă societatea nu ne-ar obliga să mințim, spunând adevărul, am fi pedepsiți. Ia să ne gândim că un profesor i-ar spune elevului său “Gigi, spune adevărul și nu ți se va întâmpla nimic”, acesta l-ar spune și chiar nu i s-ar întâmpla nimic, din contră, ar fi încurajat astfel să nu mai mintă.
Îmi aduc aminte clar că atunci când am ajuns eu în clasa a opta s-a introdus ora de religie obligatorie. Aveam o profesoară tânără și de treabă. Era ultima oră într-o zi de vineri. Cine voia să stea vinerea la ora de religie? Nu știu, dar eu nu. Așa că tot chiuleam. Într-o zi profa m-a prins pe hol și m-a întrebat de ce nu vin la oră. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus: “Îți promit că dacă nu mă minți nu vei avea nici o problemă și nici nu te voi mai trece absentă”. Am avut încredere în ea și i-am spus: “Doamnă, mă duc să joc biliard, prefer asta decât să stau la oră”. Femeia mi-a mulțumit că am fost sinceră și mi-a spus că trebuie să-i spun mereu unde sunt în timpul orei ei, pentru că dacă mi se întâmplă ceva ea e direct răspunzătoare de mine. Și am înțeles, așa era. De atunci, înainte să înceapă ora, o așteptam și îi spuneam sincer unde mă duc, astfel încât femeia să știe, mai ales că biliardul era în spatele școlii și știa de unde să mă ia în caz de ceva. La sfârșitul orei trebuia să mă întorc pentru ca ea să fie convinsă că sunt întreagă și nevătămată. Aceea a fost singura profesoară din viața mea care m-a învățat că adevărul, chiar dacă dureros și greu de acceptat, este mult mai bun decât o minciună.
Din păcate, în societatea noastră, nu, nu numai în a noastră, la nivel global, minciuna a devenit un mod de viață, iar adevărul supără al dracului de tare. Iar noi, ca dobitocii, în loc să spunem ce gândim, mințim ca să nu-i rănim pe alții, dar ne rănim propria conștiință.
Da, cu toții mințim, dar unii dintre noi ajung să facă din asta o artă. Și vă întreb eu pe voi, ce preferați? un adevăr dureros sau o minciună care să vă gâdile orgoliul? Și dacă vă răspundeți la asta, nu vă mințiți voi pe voi, chiar dacă pe mine mă puteți minți. Există și microgesturi care trădează acest lucru, atunci când pe gură îți iese una, dar creierul gândește altceva, numai că despre asta nu am de gând să vă povestesc. Doar vă rog să vă gândiți fiecare la voi și să nu vă mințiți în primul rând pe voi și apoi să alegeți dacă e mai bine să spui că nu poți, decât să te bați cu pumnii în piept că ești cel mai tare de pe pământ. Nu de alta, dar se va dovedi până la urmă că nu e așa și tot tu cazi în dizgrație. Asa că… dacă vreți vreodată să aflați cum să vă feriți de mincinoși sau cum să nu vă mai mințiți voi pe voi, încercați niște cursuri de sinergologie. Eu nu dezvălui, momentan cercetez.
Asta imi aduce aminte de expresia unii mint cum respira :))
Dacă ai memorie bună…