Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

Ok, ok, unora le merge, pentru că știu să se pisicească, să pară triste, pierdute, împiedicate și în fel și chip. Firește, după comportamentul lor atrag și tipul de bărbați fără minte, cu două, trei pătrățele care pe parcurs se transformă în slănină și ceva bani în buzunar. Hai, bine, de obicei funcționează cam pentru 60% dintre femei – mă credeți sau nu nici nu contează cum arată – dar ce ne facem cu restul?

N-am înțeles niciodată cum e să fii divă și să ai un bărbat la mână. Un papă lapte care să bage bani în tine în timp ce tu – nu știu dacă faci chiar ce vrei – îți creezi un confort anume, dar, totuși, cu cel psihic, cred eu, e mai greu. Știu că dacă ai bani poți fi divă, banii tăi adică. N-am întâlnit până acum om care să nu reacționeze la bani. Dar n-am întâlnit eu, asta nu înseamnă că ei nu or fi. Poți fi divă dacă, habar nu am, te-ai născut într-un bălegar și ești plină de noroc, dar nu poți deveni divă așa peste noapte. Zău, nu e chiar pentru toată lumea.

Oricum, trebuie să vii cu picioarele pe pământ femeie. Clar că nu suntem la fel de puternice ca ei. Nu putem căra cu cârca, dar, în rest, credeți-mă, putem face absolut orice. 

Sunt plictisită și sătulă să aștept după un bărbat anume. Nu, nu vorbesc aici despre prieteni, ei sar fără să deschid eu gura. Dar mai sunt și alte categorii de la care ai avea așteptări. Bleah. Din principiu eu nu cer ajutor decât acelor oameni care-mi sunt foarte, dar foarte apropiați și știu că nu ar privi lucrul acesta ca pe un fel al meu de-a profita sau mai știu eu ce alte tâmpenii. Dar, până una, alta, pot face lucruri și de una singură. Da, inclusiv să car saci pe tocuri, chiar dacă apoi mă dor toate oasele, iată, pot. 

În urmă cu ceva ani așteptam de la cel care era lângă mine, cel puțin fizic, să vină în ajutorul meu. Că e bărbat, că poate, că știe că trag la jug la nebuna și că simte nevoia să mă mai scape de câteva poveri. Aiurea. Am așteptat în zadar. Da, am spus, am cerut, am implorat. Aiurea din nou. Iată așa într-o zi m-am dat jos din pat, m-am uitat la el și am zis: “Decât așa mai bine deloc”. În ziua aia mi-am pus în cap să fac toate lucrurile alea pe care ar fi trebuit să le facă el, din punctul meu de vedere. Nu pentru că aș fi fost o divă, ci pentru că sunt femeie și, teoretic, sunt chestii pe care nu știu cum să le fac. Dap, le-am făcut. Categoric ce a fost făcut a fost cu ajutorul terților care m-au ajutat și m-au îndrumat, ba chiar m-au învățat. Nu o să uit niciodată momentul ăla în care cel mai bun prieten al meu a venit din capătul celălalt al orașului să mă ajute să scot mașina de sub zăpadă, când el, ca un domn, dormea. Pff. Ce să zic? Ei mai “dive” decât divele. 

Uite așa am pornit singură într-o luptă contra mea. Am învățat chestii legate de mașini, de conductori, de mufe, de rahaturi pe care nu aș fi crezut să le învăț vreodată. Mă rog, nu pot spune că le știu ca la carte, dar mă descurc la o adică. Principiul ăla “ești bărbat și sigur știi ce e un conductor” nu e relevant, credeți-mă. Una peste alta diva aia din mine s-a sinucis la un moment dat. Mai are ea momente de răzvrătire, dar rare. 

Am observant în jurul meu că nu sunt singura care și-a omorât feminitatea. În situația asta sunt din ce în ce mai multe femei. Și nu o face niciuna pentru că nu ar avea nevoie de ajutor, dar decât să stea o veșnice să-l aștepte mai bine pune mâna și face. Aici e și bine, e și rău. E bine că înveți să te descurci singură în orice situație, ceea ce acel 60% de care vorbeam la început nu va reuși să facă niciodată. Dar e rău pentru că ești femeie și dintr-o dată nu te mai simți așa. Ai vrea să fii copil, să fii felină, să fii răsfățată, dar nu ai timp și, colac peste pupăză, când ajungi acasă istovită, moartă, coaptă – dacă mai ai și doi, trei copii, ai pus-o – constați că tot el are mai multă nevoie să copilărească. Deh, bietul, nu a fost înțărcat. Și atunci cum să nu o iei pe câmpii?

Nu știu dacă mai există nici măcar acel concept de echipă și aici nu mă refer la cuplurile din generația părinților mei, ci la generația mea. Am impresia că bărbații ăștia au luat egalitatea între sexe ad litteram, cum altfel? “Las-o, mă, că poate. Mai bem o bere?” Și ea poate, că dacă nu poate ea cine să mai poată? Și uite așa m-am plictisit de masculul din mine de moarte. Dar fără el nici nu voi avea șanse de supraviețuire. 

Așa că “divele” acelea care tot așteaptă să fie întreținute, mai întâi, ar trebui să învețe să se descurce cât de cât. Nu de alta dar nu rămâi tânără veșnic și s-ar putea să te trezești înlocuită și tu să nu știi să faci nimic. Nu, Doamne ferește, nu zic să renunți la femeia din tine, dar pune mâna și fă, dacă nu te bazezi pe tine pe restul nu-ți pune nicio bază. Nu poți fi mereu la mâna altora, mai întâi de toate trebuie să poți tu și, probabil, cine știe, va veni și acel “el” care să aprecieze… Da, știu, în baza asta…

1. Dacă tot m-ai anihilat, măcar lasă-mă să mor liniștită

Desigur, vorbesc cu viața. Altfel e greu, chiar complicat, să mă anihileze cineva. Uneori, din proprie voință, mă scot singură din circuit, pentru că nu vreau să mă enervez sau n-am chef să fac anumite lucruri, altfel, nu prea. Însă, uneori, viața te mai oprește. Îți dă un soi de anihilare, un fel de opreliște. Cred că ar fi important să știu singură când nu mai pot, dar nu știu, așa că cineva trebuie să facă ceva să mă scoată din uz.

2. Oprește-te din ceea ce faci și învață să trăiești!

Vreau, îmi doresc și uneori chiar pot. Cred că noi, majoritatea, trăim într-un contra-timp. Vrem una, dar e musai să facem alta. Firește, până la urmă nu trebuie nimic decât în capul nostru. Doar că de multe ori nu ne mai oprim din a face ceea ce facem. E și o plăcere sadică în povestea asta. Pentru că te îngropi într-o muncă sau alta cu plăcere, dar, în același timp cu enervare. Paradox, da, dar îl trăim zilnic.

De viața noastră personală, care poate însemna doar o plimbare până la blocul vecin, nici nu se mai pune problema. Când să mai ai timp și de asta? Ce să faci cu ea, la ce îți trebuie? Uneori îi duci lipsa, dar, în același timp, îți dai seama că te încurcă. Însă, din când în când, vine anihilarea și atunci, ca o formă a vieții tale persoanel rămâi să zaci pentru că nu mai ai putere să faci altceva și nici nu mai vrei.

3. Târăște-te spre tine

M-aș târî dar nu mai pot.

Mă dor toate oscioarele, dar cel mai rău e că nu pot gândi lucrurile cum trebuie. Am uitat care a fost ultimul weekend în care am făcut ce am vrut eu. Cumva, nu știu cum, am ajuns să mă învârt într-un cerc vicios. De când mi-am pus eu în cap că vreau să mă mut, nu am mai avut liniște și pace. Mna, până la urmă asta vreau, chiar vreau, dar parcă totul merge greu. Ba nu e pat, ba n-ai cu cine duce una sau alta, ba n-ai cu ce, chiar dacă săptămâna trecută aveai. Cumva lucrurile nu s-au aranjat încă și asta mă ucide încet și sigur. Oboseala care se trage din povestea asta, de fapt și de drept. Când o să ajung măcar la a avea un pat cred că mă voi și liniști.

4. Până la urmă niciun drac nu e suficient de negru

Orice e spre bine. Orice oboseală, dacă nu te duce direct în țărână, ceea ce nu e rău, te duce spre pat, într-o formă sau alta, ceea ce iar nu e rău. Uneori toți avem nevoie ca viața să ne anihileze. Chiar și prea multă energie ne ucide, așa că mai dă-o încolo, hai să ne mai și târâm 😀

Pentru că pot, pentru că vreau, pentru că merit

Ideea e că pentru prietenii mei, chiar dacă nu am putut, tot am vrut și, cumva, chiar dacă nu din prima, tot mi-a ieșit. Nu prea am știut să-i refuz. Am căutat soluții, dacă chiar nu le-am găsit m-am lăsat păgubașă. Dar întâi de toate am încercat.

Acum nu vreau să fiu înțeleasă greșit, știu că sunt câțiva care ar vrea dar nu au cum din diverse motive pe care le înțeleg clar. Mai e și Ioana care vrea, dar nici nu se pune problema, ce să fac cu 30 de kile îmbrăcată. Da, da, pe Lucian nu am cum să-l uit. El s-a oferit cu tot entuziasmul și iată, pe el nu l-am ajutat niciodată, în afara prezenței mele mirabuloase :D. Dar ideea e că mie îmi trebuie pac, pac, pac, pac. Repede și repede. Bine, asta undeva în weekend să fiu și eu 80% gata. Că așa nu are sens să ne târâm.

Toată țara vrea să mă mute 😀

După ce anunțam azi cu surle și trâmbițe pe facebook că e bine să ai prieteni în Sibiu că ei pot veni să te mute, iată că mă sună și Aradul, vor și ei să vină. Măi, măi. Copii, stați chill. Ar fi culmea acum să adun toată țara în Pitești să mă mute în vârf de munte. Gata, problema e rezolvată. Vă mulțumesc pentru intenție, dar zău că nu am nici unde vă caza pe toți. Încet, dar sigur, mă descurc. Fără să mai facă unii gât că, vezi Doamne, aș vrea să profit de specia masculină. Credeți ori ba chiar am prieteni de niște ani, prieteni nu cunoștințe provizorii. Singura problemă fiind că doar foarte puțini au și rămas în Pitești. Dar nu-i bai, dacă am probleme vin ei de pe unde sunt că de aia suntem prieteni. Mă rog, unii n-au cum să priceapă. E greu…

Cel mai mișto “interlop”

Majoritatea ați auzit de Marius Alexandru sau Televijen. Ba din scandalurile televizate, ba din zvonurile “interlope”. Ei, iată, omul ăsta a vorbit de două ori cu mine înainte de a îndrăzni prima oară să-l sun pentru că aveam probleme cu mașina. Avea treabă, dar în cinci minute, după ceas, era în fața blocului meu cu om de la service și cu tot ce trebuie pentru a mă ajuta. La un an diferență altă problemă, alt telefon. Era băgat până peste cap într-o mașină pe care o tapița el cu mâinile lui, dar a lăsat tot și în zece minute a venit să vadă unde-i buba. Apreciez și îi mulțumesc, pentru că oamenii pe care voi îi priviți cu scepticism și pe care-i judecați în fel și chip, chiar dacă nu vă sunt prieteni, chiar dacă nu ați trecut prin diverse împreună, uneori sunt mai sufletiști și mai săritori. Iar eu om ca Marius rar am întâlnit. Mulțumesc! Nici nu știu dacă am făcut-o vreodată.

Gaborii

Ei, da, să trecem și la partea legii. Am câteva cunoștințe. Pe unii i-am cunoscut când eram prin imobiliare, pe alții de prin presă. Cert e că am reușit să mă înțeleg bine cu ei – nu, nu sunt de la circulație. Azi mi-am amintit că aș avea ceva de rezolvat cu unul dintre ei. Alt om pe care nu l-am mai văzut de vreun an și jumătate și nici mari prietenii nu am avut. Dar când a răspuns a fost ceva de genul: “Blondo, fir’ar, știi că mă gândeam la tine și la cum săreai tu garduri cu fustele până la cur? Ce bine e să te mai sune din când în când un om aproximativ normal. Pot să te ajut cu ceva?” Da, m-a șocat pentru că eram convinsă că nu mă are în agenda telefonului. Dar oamenii, uneori, sunt surprinzători.

Praful

De speciile aster nu știu ce aș putea spune. Din punctul meu de vedere, cu indulgență, 85% din omenire e praf, fițe și tupeu. Nu zic că n-ar avea nimic în cap, dar au degeaba. Pentru ei e mai important să-și etaleze luxul care, de multe ori, e doar un fals. Însă, mna, despre ăștia mai bine să nu discutăm că ne pierdem timpul.

Ideea e simplă, cine vrea să fie om e, indiferent de statutul social pe care-l are. E suficient să fie acolo când e nevoie. Și dacă mai ești și tu om nu uiți și chiar dacă nu o să-i poți ajuta așa cum au făcut-o ei la un moment dat, cel puțin le poți mulțumi ori de câte ori îi întâlnești, pentru că așa e frumos!

Împachetatul aduce surprize. Din cauza lipsei de timp împachetez pe apucate, când și când. Încerc să mă mișc repede, dar chiar și așa mă mișc repede fără folos pentru că mă duc degeaba pe drumul meu în momentul ăsta. Trebuie să aștept momentul ăla… dar asta e o discuție ce nu trebuie luată în discuție (sic).

Una peste alta am descoperit chestii, multe chestii. Lucruri pe care uneori le-am căutat, de altele, recunosc, am uitat cu desăvârșire dar m-am bucurat să le reîntâlnesc. Atât de măi, măi. Ufaaa. Cum am putut trăi fără ele? Cum am putut uita de ele? Și cum de le-am ascuns atât de bine încât n-am mai dat nas în nas cu domniile lor mai bine de doi ani? Ei, nu mai contează acum. Important e că am descoperit că am. Deci am 😀 Cred că trebuie să mă mut mai des. Așa mai aflu și eu ce mai am prin casă.

În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.

De cele mai multe ori ador ploaia. Îmi place ploaia de vară la nebunie. Poți dansa în ploaie, poți medita, te poți gândi la mii de lucruri și, cel mai important, poți crea. Sigur, există și acea ploaie rece cu tunete și fulgere, care, dacă nu ești prea fițos, te ajută să dormi ca un nou născut.

Dar, desigur, nu despre asta este vorba.

Tot aud în ultimul timp: “plouă, nu ies din casă”. Așa cum am auzit toată vara: “E prea cald, prefer să stau la umbră”. Ok, lucruri când mai faceți. Dar nu, nu asta, voi când v-ați născut era genul acela de temperatură perfectă? Mă întreb dacă în copilăria acestor oameni or fi existat ploi, zăpezi, caniculă și alte fenomene meteo? Sau imediat după împușcarea lui Ceaușescu au început ăștia să schimbe vremea așa, doar pentru a vă enerva?

M-am săturat de plângerile astea. Iar plouă, iar ninge, iar e caniculă. Ei, da, iar, iar și iar, pentru că asta e natura, de aia avem nori, de aia avem soare și toate cele. Fenomenele meteo, vrem, nu vrem, există. Că e ploaie, că e vânt, soare sau ninsoare, toate au farmecul lor și ar trebui să învățăm să le acceptăm. Nici mie nu-mi place zăpada. Ani de zile nici n-am suportat să o ating, dar asta nu înseamnă că mă încui în casă pentru că pământul a devenit alb. Din păcate, vrem ori ba, trebuie să facem lucruri și atunci când vremea nu e chiar pe placul nostru. Sunt de acord că unele fenomene meteo ne deprimă, ne obosesc, ne dau acea senzație de neplăcere. Dar, până la urmă, asta vine și din noi, din ceea ce ne dorim de la noi. Automat că dacă mă trezesc cu fundul în sus și nu fac nimic să-l aduc la locul lui o să îi scot din sărite și pe cei care nu au nicio vină că am eu capsa pusă. 

Uneori e bine, indiferent de cum e timpul, să ne mai și impunem să zâmbim. S-ar putea să producem un miracol în noi. Ar fi bine să ne mai și impunem să iertăm sau să uităm, dar și să vedem partea plină a paharului. Pentru că nicio situație nu e doar neagră sau doar albă, dacă vedem griul pe undeva atunci avem o șansă.

Fix așa e și cu ploaia. Nu am văzut om topit de ploaie, cum nici pe mine nu m-a ucis până acum zăpada. Nu am văzut om care să se dezintegreze pentru că a picat apă pe el. Ploaia e bună, desigur, dacă vorbim de uragane nu mai e la fel, dar, până una, alta noi am cam fost feriți de fenomene extreme, iar ploaia, da, ploaia ajută pământul să dea roade și noi ne hrănim din ele. Așa că mai lăsați fițele astea. Vine iarna, toamna și-a intrat deja în drepturi. E normal să plouă, cum va fi normal să și ningă la un moment dat. An de an parcă vedem pentru prima oară apă și zăpadă. Ce dracu’ e cu lumea asta? Ne plângem până și de normalitate pentru că nu mai avem valoarea a ceea ce e firesc. Oare ne mai mulțumește ceva pe lume?

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Cu toate că nici nu știu ce se mai întâmplă prin țară. Cine mai e la putere, cine a mai demisionat, cine a mai fost arestat și cu ce dracu’ se mai ocupă ăia de la DNA în afară de sex între ei… Cu toate că timpul meu de-a respira s-a limitat la nevoia imediată de-a nu muri, ei, iată că tot mai observ chestii care nu țin neapărat de mine.

Am mulți prieteni, bărbați, mai mici sau cam de aceeași vârstă cu mine. Trebuie să recunosc că sunt destul de responabili pentru o generație atât de ușor de manipulat. Chiar și colegii mei, toți bărbați, sunt mai mici, dar când i-ai trimis la muncă, Doamne, nici Dumnezeu nu le stă în cale. Dar trebuie să le dai calea 😀 asta fiind o altă poveste. Mă uit la ei, majoritatea au și familii. Se trezesc de dimineață, morți, copți și cu zâmbetul pe buze, culmea, fac ce e de făcut. Nu că am fi vreunul perfect și că le-am face pe toate bine, dar fiecare își dă silința la maxim. Plus buna dispoziție care contează.

Mă uit, de asemenea, la Ionuț, colegul Ioanei – de la Paso Adelante – adică dans, partener, nu coleg, sunt praf. Cred că e undeva pe la treizeci și de ani. Cum încearcă el să-i învețe, chiar și pe cei mai în etate, să respecte femeia, să se miște bărbatul – nu ca la alte școli să fugim noi după ei. Ideea e că încearcă să-i educe pe bărbați într-un sens.

Și uite așa îmi dau seama că cei care nu au ajuns la patruzeci au o șansă de-a fi oameni, ba chiar sunt oameni. Muncesc, respectă și își dau silința.

Bine, acum nu vorbim despre pițiponci.

Perfect, ajungem la cei trecuți de patruzeci. Zici că au fost născuți în era nemuncii. Pe lângă faptul că au obosit să muncească, sunt mai mereu bolnavi, se vaită mai rau decât mine în acea perioadă fatidică și dorm cât ursul care se pune la hibernat. Am impresia că e un făcut, toți cei de peste patruzeci pe care-i cunosc fac asta. Că cică au muncit destul, responsabilitatea trebuie să mai cadă și pe umerii altora și ce mama dracu’, hai să le dăm și pensie și, dacă se poate și vreți voi, băutură moca.

Sigur, nici în acest caz nu generalizăm, vorbesc doar din experiența proprie.

Unde mai pui că se pensează, epilează și mai știu eu ce mai rău decât mine în zilele toride de vară. Cunosc câția, peste patruzeci – vă pot da nume, prenume, CNP, adresă și orice alte detalii – care mă înnebuneau să-i programez la pensat. Nici asta n-ar fi chiar o tragedie. Dar îi vezi cum așteaptă ei ca femeile să facă, să se ducă după ei, să le aducă, să muncească și apoi le mai ia și la întrebări că de ce sunt obosite.

Eu știu că în ultimul timp n-am prea fost pe planetă fiind până peste cap în ale mele, dar totuși, când dracu’ s-a întors lumea invers și mie nu mi-a spus nimeni? Că uite așa îți vine să intri în rândul divelor și să pui mâna pe unul mai tânăr decât tine doar pentru că e responsabil și mai știe și cum să te flateze din când în când și nu virtual.

Dap, s-a complicat lumea masculină. Mai lipsesc o perioadă de pe planetă, faceți ceva să aduceți lumea pe poziții normale până mă întorc.

C

N-am fost inspirată să fac o poză, dar cam asta e ideea.

Ei bine, după o zi cumplit de lungă în care lucrurile au părut că se prăvălesc spre mine pe la ora nouăsprezece mă trezesc cu un telefon de la colegii mei: “Putem să venim acum?”. Ca să înțelegeți, nu că n-am fi fost fiecare pe metereze, dar fiecare în altă parte. La mine acasă trebuia făcută o treabă și doi dintre băieții au găsit timpul să o facă. Ok, le-am dat cheia, i-am îndrumat și mi-am văzut de treabă. Când ajung acasă îmi amintesc că de cinci zile aș bea un vin fiert.

Vinul era, dar din trei tirbușoane nu mai găsesc niciunul. Așa că îmi amintesc că unul dintre băieți se mai pricepe la alcoolice și îl rog să-mi desfacă și mie minunea de sticlă. Celălalt are minunata ideea de-a folosi burghiul, ceva asemănător cu imaginea de mai sus. Firește că s-a mai operat și cu șurubelnița că doar cu din astea lucrăm.

Până la urmă eu sunt fericită. Am vin fiert, sunt ruptă de oboseală și în trei minute, probabil, o să pic lată. Dar l-am desfăcut, nu? L-am desfăcut. Mai contează cum?