Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Dezamăgită de orașul lui Iohannis… la pomul lăudat…

December 10, 2017by Oana MujeaNo Comments

Sibiul văzut prin telefonul meu. Da, pozele nu sunt profi.

Povestea:

Săptămâna trecută vorbesc cu niște fete, dansatoare de salsa, să mergem la Sibiu la un party/workshop. Evident, prețurile decente, în weekend, minunat, doar că s-au schimbat planurile. Ceea ce m-a făcut să nu mai ajung nici la workshopul de Kizomba pe care chiar mi-l doream. Asta e. Cum vine vremea sacrificării porcilor nu prea poți să te opui. Plus că îți mai revezi prieteni, rude, etc. Așa că am sacrificat ziua și porcul. Dar parcă nu eram eu împăcată cu asta. Aș fi mers rău la Sibiu să dansez măcar o bachata. Normal, fetele au plecat că doar nu așteptau sacrificiile porcilor și revederile mele. Tata mă tot întreba de ce sunt cu dânsul în sus. Păi cum să nu fiu când toți ori au treabă, ori sunt plecați și nimeni nu merge cu mine până la Sibiu să fac un dans: “Păi nu merge tac-tu cu tine? Vițea ce ești. Zi așa că ne urcăm în mașină și vedem și luminițele, mâncăm vată pe băț și te duce tata și la dans”.

Ooo, zis și făcut. Ne urcăm în mașină, pe vreme frumoasă, și pornim la drum. Dar înainte l-am sunat pe Ț/ul să-l anunț de inopinanta mea vizită.

Și am mers noi, și am cântat, și am vorbit, și am prins ploaie, puțină zăpadă, vijelie și vizibilitate zero că nu e niciun bec pe niciunde de zici că trăim în pustiul Europei – știu că lui Iohannis nu-i trebuie lumină că doar are coloană oficială, dar eu n-am, bă! Și ajungem la Sibiu. Eu cu ochii bulbucați, obosită după o zi de mers pe colo și pe dincolo. Frig al dracului la Sibiu și se mai pusese și vântul – bine, e normal, totuși e decembrie. Ne preia Ț/ul și ne duce la marele târg. Fâs, Fâs, Fâs. Da, ce e drept, piața mică parcă mai frumușică, în rest, Doamne, am avut senzația că sunt în Piteștiul lui Pendiuc unde nu lipseau micii și “șaormele” și alte mirosuri de care nu mai aveai scăpare.

Târgul? Hmm, O cupolă din lumini, frumușică și multe proiecții pe clădiri, frumușele, dar cam atât. M-am așteptat așa la o mini Viena că doar imaginile trunchiate de la TV așa prezintă situația. “Orașul Președintelui rivalizează cu Viena”, poate cu Viena în timpul ocupării. Mizerie cum nu vezi nici chiar în Pitești. Singurul lor noroc e cu clădirile alea absolut superbe care, într-adevăr, schimbă aerul și peisajul. Dar ce să te faci cu toți cerșetorii din centru și cu toată mizeria de pe jos. Să nu mai zic că la cârciumile cu terase nu existau scrumiere. Dă pe jos că doar e orașul minune.

 

Mioveni

Domn’ Preș’, dacă tot vreți să rivalizați cu marile capitale UE vă invit la Mioveni, chiar și la Pitești.

Ajung la Mioveni cu treabă, repede, repede, undeva pe șase sau șapte decembrie. De cum am intrat parcă m-a izbit așa în plex. Lumină, veselie, spiritul Crăciunului, capitală Europeană frate. Și e un oraș cu două mii de locuitori, dar cu un primar care se preocupă. Pozele au fost făcute pe fugă că trebuia să ajung repede și în Pitești. Doamne dar ce mult mi-a plăcut. Așa că le-am promis alor mei că îi duc să vadă ce înseamnă cu adevărat un târg de Crăciun făcut aici, în Argeș, pe plaiuri mioritice.

Ce m-a frapat și mai mult, dar nu am poze, este faptul că și Piteștiul arată mult mai bine decât Sibiul. Chiar dacă anul ăsta nu sunt tradiționalele căsuțe ale Moșului se vede diferența.

Așa că mai lăsați-mă cu Sibiul cel mai frumos oraș din țară de Crăciun. O dezamăgire totală. Atât de dezamăgiți am fost că nu l-am mai dus pe tata nici la dans și nici n-am mai cântat până la Pitești. Asta e viața. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Mintea mea cu ale ei

Dragă Moșule…

December 3, 2017by Oana MujeaNo Comments

Recunosc că s-a dus vremea în care te așteptam cuminte, chiar dacă, în sufletul meu, știam că nu prea fusesem. S-a dus vremea în care așteptam la geam să-ți văd sania și renii. Și da, a fost o vreme când știam cum îi cheamă pe toți, acum am uitat. Nu mai aștept cadouri, cel puțin nu din cele materiale. Acum aștept altceva, ceva ce nu mi-ai mai adus de foarte mult timp: liniștea din creierul meu. 

Bătăliile astea neauzite și nevăzute din mintea mea mă ucid zi de zi. Aș vrea, măcar pentru o clipă – oricât ar dura ea – să se facă liniște. Să nu mai am “demoni” pe care să-i confrunt, lucruri de care să mă leg, decizii pe care să le iau. Să se aștearnă așa, un fel de zăpadă, albă și pufoasă, în creier și în suflet. Să nu mai aud, să nu mai văd, să nu mai am confruntări interioare – cu cele exterioare încă mă descurc destul de bine. 

Anul ăsta nu vreau nimic. Nici anul trecut nu am vrut și nici în urmă cu doi ani, mă rog, cred că au tot trecut vreo zece ani de când nu mai vreau, nu-mi mai doresc… Îmi fac singură mici plăceri nevinovate. Dacă am învățat ceva de la unii mai deștepți decât mine e că singurele cadouri din sulfet le primești tu de le la tine, ceea ce și aplic. De la tine vreau doar liniște. Știu că nu ești menit să dai astfel de cadouri și undeva, în mintea mea, îmi vei spune că tot eu trebuie să găsesc calea. Știu, da, teoria o știu pe toată, dar nu prea mă descurc cu practica. Așa că anul ăsta o să te rog pe tine să pui în practică pentru mine asta. La anul mă voi revanșa cumva. Și chiar ți-aș face eu ție un cadou, poate o vacanță de Crăciun că o meriți după atâtea sute de ani. 

Așa că Moșule fă ce știi tu mai bine și dă-mi și mie un pic de liniște, un pic de singurătate și un pic de odihnă. Dacă cer prea mult vezi de unde tai. Presupun că știi tu mai bine.

Mintea mea cu ale ei

Între a face și a nu face, a fi și a nu fi….

November 26, 2017by Oana MujeaNo Comments

Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

 

Mintea mea cu ale ei

În sfârșit… Piteștiul are club de salsa!

November 5, 2017by Oana MujeaNo Comments

Iată că mintea mea nu a funcționat deloc aseară așa că am ratat acel moment în care pozele chiar contau. Dar mă bazez pe faptul că profesioniștii care au fost acolo le vor da în curând drumul pe internet.

Ei, da, aseară s-a deschis Clubul Paso Adelante – pentru că nu pot spune că ar fi altceva. Pot afirma cu siguranță că este singurul club de salsa din Pitești.

Ce nu s-a văzut?

Ce nu s-a văzut? Desigur, munca din spate. Am surprins-o de zeci de ori pe Ioana în “patru labe” frecând podelele, agățată de vreun cui enervant, tăind mochetă, ba chiar și punând din parchet. A muncit enorm. A cărat, a tras, s-a enervat, nu vreau să știu detaliile cu exactitate, dar știu că așa a fost 😀 Dar, mai presus de orice a avut emoții. Ei, da, Ioana pare genul care nu se emoționează niciodată, dar ieri, înainte de-a ni-l prezenta nouă, novicilor, pe Pedro Gomez în persoană, era ca un butoi de pulbere. Ar fi putut exploda din orice, fără să conteze dacă e de bine sau de rău. Garantez, chiar dacă ea va nega, că ar fi putut face implozie. Nu, n-a făcut și, presupun, după ce a văzut că majoritatea s-a ținut de cuvânt, s-a liniștit.

Piteștiul merita un club de salsa.

Nu știu cum nu s-a gândit nimeni până acum. Poate pentru că munca e enormă. Poate pentru că nu toți au avut vise atât de mărețe sau poate pentru că au știut că nu e ușor deloc să te bagi în așa ceva. Și nu, nu e. Nici nu vreau să mă gândesc câte înjurături, dar și bucurii, câtă oboseală și câți nervi s-au cumulat înainte de deschidere. Să te bagi în așa ceva e pur și simplu inuman de obositor.

Cu toate astea Ioana a reușit să-i aducă pe cei mai buni dintre cei mai buni – nu, greșit exprimat, ei au vrut să fie alături de ea. Și aici mă refer la Pedro Gomez și Dragoș Bâlea, tătici în salsa.

Recunosc, când am văzut sala plină am crezut că nu vom mai putea respira unul de celălalt, dar ne-am descurcat. S-a dansat non-stop și s-a simțit buna dispoziție. Eh, ca la orice party de început s-a mai spart un bec, o sticlă, dar toate astea pentru a alunga ghinionul.

Cu admirație pentru toată munca depusă de Ioana, cu admirație pentru toți cei care au fost acolo, dar și cu o oarecare surprindere de faptul că Pedro Gomez este un tip atât, dar atât de modest cum n-am mai văzut de mult, mult timp, cu bucurie, desigur, pentru că există în sfârșit un club dedicat strict dansului latino – și nu numai, de ce nu – cu emoție chiar, vreau, îmi doresc și știu că va deveni unul dintre cele mai importante cluburi din țară.

Bravo, Ioana! Bravo, Paso Adelante! Nu numai că ai făcut ceva pentru comunitatea salsa, dar fără să-ți dai seama ai făcut ceva nemaipomenit pentru Pitești! Sper să ne distrăm acolo cu bastoanele după noi înconjurați de generațiile care vin din urmă.

Hei, la dracu’, noi chiar avem un club de salsa 😀

Mintea mea cu ale ei

Trucuri care-ți vor salva viața când faci curățenie

October 29, 2017by Oana MujeaNo Comments

652x450_182125-curatenie

Deci a fost un weekend plin de curățenie (sic). Da, asta am făcut de dis de dimineață până seara. Drumurile nu le pun la socoteală că nu își au sensul.

A, da, vorbeam despre trucuri. Știți că toate lumea își dă cu părerea despre ce fel de produse să folosești, cum să le folosești și în ce scop. Oricum și orice ai folosi tot faci febră musculară. Deci treaba asta cu trucurile e ca aia cu “slăbești mâncând”. Oricum, ceva tot am învățat din experiența asta și anume cum să pun perdelele și draperiile. E drept că mi-a luat două ore să mă prind – na, nu judecați prea aspru, le-am urât întotdeauna și am mers pe varianta jaluzele, dar acum mi s-a pus așa.

Una peste alta mă doare și când respir și cel mai dureros e că la birou se întâmplă fix același lucru. Fă mobilă la locul faptei, fă curat după, mai aranjează o chestie, fă curat după… zici că trăim în lumea curățeniei absolute.

Uh, ceva ce v-aș putea totuși spune e să nu vă mutați niciodată într-un bloc nou, adică abia ridicat. Orice ați face tot se face praf până sunt toți pregătiți de curățenie, așa că mai bine așteptați să vândă fraierii dinainte că ăia oricum au scos grosul.

Și cu asta mai și dormim că iar mă apucă depresiile și durerile și mai vine și nenorocitul de frig. Să fie iarnă!

Mintea mea cu ale ei

Când ai nevoie cu disperare de o pauză… dar n-ai

October 28, 2017by Oana MujeaNo Comments

csf

Azi chiar mi-am propus cu toată forța mea să iau pauză când o fi să fie. Dar nu a fost. Așa cum cu o lună în urmă, în ziua asta mă visam în Bulgaria. Nici asta n-a fost să fie. Până la urmă tot ce a fost să fie a fost muncă. Muncă, muncă, muncă, muncă, că la un moment dat am realizat că am frecat la podele stâtnd în genunchi de am făcut “buba” și mi s-au umflat picioarele. De cărat nu mai vorbesc. Mereu spun că mai sunt două-trei chestii, dar îmi dau seama că sunt blondă – mă rog, chiar sunt.

Așteptam, într-un fel, acel telefon salvator care să zică “hai”. N-a venit. Pfff. Când nu-l aștept, al dracu’ el de telefon dacă nu sună ca în gară. Dar, na, nu e după cum îți imaginezi, e fix așa cum trebuie să fie… cred. Habar nu am. Oricum, una peste alta, prietena mea, eu am avut dreptate, din nou. Norocul tău că nu e cazul de ficați înecați în spirt alimentar 😀

Azi mai așteptam și un party. N-a venit nici ăla. E bine că acum nu mai aștept nimic. Doar îmi fac curaj să mă îmbrac, să ies din casă și să cumpăr țigări și, totuși, ceva spirt alimentar. Apoi ce să-ți mai dorești? Somn. Mna, bine că am adormit o jumătate de oră și acum mă mănâncă. Dar nu, nici de-a dracu’ nu mă mai mișc în altă parte și nu îmi mai fac alt program. Cred că e momentul ăla când am nevoie eu de mine.

Dacă tot nu e să fie, aia e, să nu fie. Și nu, munca nu te înnobilează, te rupe de șale. WTF!

Mintea mea cu ale ei

Oameni, fapte și alte cele… pentru că n-am nimic mai inspirat de spus

October 27, 2017by Oana MujeaNo Comments

161

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Mintea mea cu ale ei, Travel

Păi dacă-i musai putem muri şi de oboseală

October 23, 2017by Oana MujeaNo Comments

borovets

Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Mintea mea cu ale ei

Cele mai bune prietene ale unei femei… antidepresivele

October 23, 2017by Oana MujeaNo Comments

W55375001

Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?

Mintea mea cu ale ei

În căutarea sinelui pierdut

October 22, 2017by Oana MujeaNo Comments

book-2869_1280

Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?

Page 4 of 19« First...«23456»10...Last »

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics