Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?

Ok, ok, unora le merge, pentru că știu să se pisicească, să pară triste, pierdute, împiedicate și în fel și chip. Firește, după comportamentul lor atrag și tipul de bărbați fără minte, cu două, trei pătrățele care pe parcurs se transformă în slănină și ceva bani în buzunar. Hai, bine, de obicei funcționează cam pentru 60% dintre femei – mă credeți sau nu nici nu contează cum arată – dar ce ne facem cu restul?

N-am înțeles niciodată cum e să fii divă și să ai un bărbat la mână. Un papă lapte care să bage bani în tine în timp ce tu – nu știu dacă faci chiar ce vrei – îți creezi un confort anume, dar, totuși, cu cel psihic, cred eu, e mai greu. Știu că dacă ai bani poți fi divă, banii tăi adică. N-am întâlnit până acum om care să nu reacționeze la bani. Dar n-am întâlnit eu, asta nu înseamnă că ei nu or fi. Poți fi divă dacă, habar nu am, te-ai născut într-un bălegar și ești plină de noroc, dar nu poți deveni divă așa peste noapte. Zău, nu e chiar pentru toată lumea.

Oricum, trebuie să vii cu picioarele pe pământ femeie. Clar că nu suntem la fel de puternice ca ei. Nu putem căra cu cârca, dar, în rest, credeți-mă, putem face absolut orice. 

Sunt plictisită și sătulă să aștept după un bărbat anume. Nu, nu vorbesc aici despre prieteni, ei sar fără să deschid eu gura. Dar mai sunt și alte categorii de la care ai avea așteptări. Bleah. Din principiu eu nu cer ajutor decât acelor oameni care-mi sunt foarte, dar foarte apropiați și știu că nu ar privi lucrul acesta ca pe un fel al meu de-a profita sau mai știu eu ce alte tâmpenii. Dar, până una, alta, pot face lucruri și de una singură. Da, inclusiv să car saci pe tocuri, chiar dacă apoi mă dor toate oasele, iată, pot. 

În urmă cu ceva ani așteptam de la cel care era lângă mine, cel puțin fizic, să vină în ajutorul meu. Că e bărbat, că poate, că știe că trag la jug la nebuna și că simte nevoia să mă mai scape de câteva poveri. Aiurea. Am așteptat în zadar. Da, am spus, am cerut, am implorat. Aiurea din nou. Iată așa într-o zi m-am dat jos din pat, m-am uitat la el și am zis: “Decât așa mai bine deloc”. În ziua aia mi-am pus în cap să fac toate lucrurile alea pe care ar fi trebuit să le facă el, din punctul meu de vedere. Nu pentru că aș fi fost o divă, ci pentru că sunt femeie și, teoretic, sunt chestii pe care nu știu cum să le fac. Dap, le-am făcut. Categoric ce a fost făcut a fost cu ajutorul terților care m-au ajutat și m-au îndrumat, ba chiar m-au învățat. Nu o să uit niciodată momentul ăla în care cel mai bun prieten al meu a venit din capătul celălalt al orașului să mă ajute să scot mașina de sub zăpadă, când el, ca un domn, dormea. Pff. Ce să zic? Ei mai “dive” decât divele. 

Uite așa am pornit singură într-o luptă contra mea. Am învățat chestii legate de mașini, de conductori, de mufe, de rahaturi pe care nu aș fi crezut să le învăț vreodată. Mă rog, nu pot spune că le știu ca la carte, dar mă descurc la o adică. Principiul ăla “ești bărbat și sigur știi ce e un conductor” nu e relevant, credeți-mă. Una peste alta diva aia din mine s-a sinucis la un moment dat. Mai are ea momente de răzvrătire, dar rare. 

Am observant în jurul meu că nu sunt singura care și-a omorât feminitatea. În situația asta sunt din ce în ce mai multe femei. Și nu o face niciuna pentru că nu ar avea nevoie de ajutor, dar decât să stea o veșnice să-l aștepte mai bine pune mâna și face. Aici e și bine, e și rău. E bine că înveți să te descurci singură în orice situație, ceea ce acel 60% de care vorbeam la început nu va reuși să facă niciodată. Dar e rău pentru că ești femeie și dintr-o dată nu te mai simți așa. Ai vrea să fii copil, să fii felină, să fii răsfățată, dar nu ai timp și, colac peste pupăză, când ajungi acasă istovită, moartă, coaptă – dacă mai ai și doi, trei copii, ai pus-o – constați că tot el are mai multă nevoie să copilărească. Deh, bietul, nu a fost înțărcat. Și atunci cum să nu o iei pe câmpii?

Nu știu dacă mai există nici măcar acel concept de echipă și aici nu mă refer la cuplurile din generația părinților mei, ci la generația mea. Am impresia că bărbații ăștia au luat egalitatea între sexe ad litteram, cum altfel? “Las-o, mă, că poate. Mai bem o bere?” Și ea poate, că dacă nu poate ea cine să mai poată? Și uite așa m-am plictisit de masculul din mine de moarte. Dar fără el nici nu voi avea șanse de supraviețuire. 

Așa că “divele” acelea care tot așteaptă să fie întreținute, mai întâi, ar trebui să învețe să se descurce cât de cât. Nu de alta dar nu rămâi tânără veșnic și s-ar putea să te trezești înlocuită și tu să nu știi să faci nimic. Nu, Doamne ferește, nu zic să renunți la femeia din tine, dar pune mâna și fă, dacă nu te bazezi pe tine pe restul nu-ți pune nicio bază. Nu poți fi mereu la mâna altora, mai întâi de toate trebuie să poți tu și, probabil, cine știe, va veni și acel “el” care să aprecieze… Da, știu, în baza asta…

Măi, nene, măi. Da, sunt un om complicat și aici vorbesc din punct de vedere uman, nu al sexului. Sunt un om care vrea lucruri normale, unele, pentru omenirea muritoare puțin ciudate. Cum ar fi dacă vreau să dorm, zău că vreau să dorm. Dacă am treabă și după prea multă treabă obosesc și îmi doresc un moment de respiro doar pentru mine este fix pentru că asta vrea. Înțeleg, complicat pentru majoritatea. Uite de aia nu mai bag oamenii în seamă, bărbații nici atât. Îi spui omului că ești ocupat, că ai nevoie de timp pentru una, pentru alta, pentru cealaltă că dracu’ n-ai cum să le rezolvi pe toate dacă stai ca șarpele la soare sau, mai bine spus, prin pilotă dormitând. Am uitat eu să-mi sun unul dintre cei mai buni prieteni care a venit în weekend din Sibiu. Am uitat și asta îmi e greu să mi-o iert, dar nu prea am avut timp să respir. Azi mi-am amintit, dar era deja prea târziu. Fir’ar.

Dar altceva e ce nu înțeleg eu. Se tot spine că female sunt complicate. Da, sunt. Sunt pentru că ele duc greul. Sunt mai serioase, vor să facă treabă nu să doarmă pe ele. Vor să ducă lucrurile la bun sfârșit. Uneori vor să discute serios cu oamenii, dacă au cu cine. Când văd că nu, aia e, se lasă păgubașe, unele. Altele pot reacționa violent sau, mai rău, se pot închide în ele de nu le mai deschizi nici cu forcepsul.

Chestia ciudată care mie mi s-a întâmplat, ținând cont că femeile sunt alea care pricep altceva decât ceea ce spune bărbatul, este că eu vorbesc una și se ajunge la o concluzie care nu are nicio legătură cu absolut nimic. Și mai ziceți voi că noi suntem complicate. Hai să fim serioși, e dovedit științific că noi avem capacitatea de-a înțelege lucruri pe care masculii nici măcar nu le percep. Dar așa ceva mai rar. Povestești o chestie și se ajunge la… fix capătul celălalt al pământului. Mna acum, de acord că există și isterice, și nebune, și, și… dar nici cu partea masculină nu îmi e jenă în sensul ăsta. Plus că noi vrem să râdem, să glumim, dar uneori mai sunt și lucruri serioase de spus, zău că nu putem lua totul la mișto.

Bine, plus că nu mă mai țin nervii și asta nu de ieri de azi. Și stau să mă întreb: bărbații când sunt serioși la ce dracu’ se gândesc că ei chiar dacă par să asculte, clar doar par. Pfff. Hai că nu vreau să mă enervez iar, trebuie să mai și dorm.

La această întrebare a răspuns simplu o femeie:

• Ați văzut voi, vreodată, vreo femeie alergând după un bărbat prost doar pentru că are picioare frumoase?

Sigur că nu o să discutăm despre asta. Prostia e general valabilă și aparține ambelor sexe, adică, la drept vorbind, evenimentele din ultimele luni din România au dovedit-o clar. E o paritate zdrobitoare și dai de proști peste tot.

Dar spuneam că nu ăsta e obiectul discuției. Cui îi pasă până la urmă? Este destul de clar că bărbații, în felul lor misogin, preferă proastele frumoase. Măcar să arate bine lângă ei. Nu toți ce-i drept. Unii vor femei deștepte pentru a avea cine le proteja spatele la o adică. O femeie deșteaptă și puternică te scoate din multe încurcături pe care tu, bărbat, alegi să le creezi și apoi dai fuga la cea care poate veni cu soluția.

Oricum nu o să iasă cum îmi iese noaptea în minte

Da, le tot scrim, unele dintre ele înainte să adorm, adică fix în minte. Și da, mă gândeam zilele trecute, nu la prostia masculină, ci la faptul că prea puțini mai sunt și masculi. Și uite așa mi-au venit în minte mai multe tipologii. Oameni pe care i-am întâlnit și nu am avut cu toți contact direct, dar i-am observat.

Vorbește mult și nu dovedește nimic

Poate că sunt și femei pe lume care preferă să audă tot timpul: “te iubesc”, “ești totul pentru mine” etc., dar, în realitate rămân doar vorbele, pentru că dovezile nu vin niciodată. Da, probabil că ele își doresc să se mintă singure, chiar dacă nu văd dovezi se complac printre cuvinte, iar lor, desigur, le convine.

Genul boem

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să cunoașteți sau să întâlniți putori – cu scuzele de rigoare, dar altfel nu îi pot numi. Sunt cei care se ascund în spatele cuvintelor “sunt un boem”. Frate, și eu sunt boemă, dar tot mă dau jos din pat, tot mă spăl, tot mă duc la muncă. Firește, seara, în patul meu, pe timpul de lene sunt boemă cât vreau eu. Boemia asta ascunde de fapt lenea. Boemii așteaptă să le pice din cer pe principiul “pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”. Simplu, nu? Firește, ar fi simplu dacă s-ar și întâmpla. Dar încă n-am văzut să-i pice cuiva din cer. Boemii nici nu gândesc de teamă să nu-și altereze creierul, chiar dacă majoritatea nu sunt proști deloc. Dar de ce să arate că pot când e mai bine să stai cu cracii în sus și să fii servit? Vă spun eu, ăstora le e lene să vă facă și complimente. Uneori, când simt ei că sunt în pericol de-a nu mai fi slugăriți, abia, abia fac un minim efort, dar e greu. 

Suntem o echipă, doar că tu joci singură

Veșnicul “suntan o echipă”, dar el e mereu accidentat și trebuie să stea pe banca de rezervă. În cazul ăsta, vrei nu vrei, treci în teren și preiei controlul. Logic! Normal, dacă ți se întâmplă ție să fii accidentată într-o zi se dezlănțuie iadul, că doar el credea că voi sunteți o echipă și tu faci pe mimoza. Asta-i culmea, zău așa.

Ascunsul

E ăla care în față îți zice ce vrei să auzi, ba chiar și face ce vrei tu să facă, iar când scapă îți dai seama că mai bine nu zicea și nu făcea.

Ei știu tot, tu ești o varză

Ăștia sunt preferații mei. Nu contează că-ți sunt iubiți, prieteni, frați etc, ei știu tot ce e bine pentru tine. Tu ești proastă, n-ai capacitatea de a realiza ce te împlinește, dar el știe, firește, pentru că tu ești proastă. Degeaba i se explică că ce e bine pentru tine nu e bine și pentru mine, nu există așa ceva. Binele e general valabil și dacă nu vrei tu te obligă el să-ți fie. Sigur, el crede că așa e normal să-ți fie bine pe când tu te tăvălești de toate durerile de pe pământ. Desigur, e valabil și pentru femeile prea entuziaste, mai ales mamele care-și obligă copiii să le fie bine că doar știu ele mai bine, nu?

Și, tot aici, cel care știe tot vrea să și faci doar cum spune el, pentru că, desigur, tu ești o proastă și nu știi de una singură ce ai de făcut.

Genul “fă ce vrei”

Da există și acesta. Nu îi pasă ce faci că oricum și el face ce vrea, dar, în același timp, nici nu te-ar lăsa să pui ochii pe ceva mai bun, pentru că, se gândește el, într-o zi îi va păsa. Aiurea. 

Și genul morocănos

Dacă nu aveți unul în familie sigur l-ați văzut pe la petreceri. Tot timpul supărat. Nu îi convine nimic. Ai zâmbit prea mult, X e prea prost îmbrăcat, Y vorbește numai prostii, de ce dracu’ vrei să dansezi când muzica e atât de proastă? etc. Și uite așa, cu unul din ăsta mai bine te încui în casă decât să ieși în lume.

Nu voi vorbi despre psihopați, nu azi. Sigur, ăștia nu sunt ușor de recunoscut, dar dacă vezi totuși că după șase luni nu îți prezintă nici un prieten și totuși el pare perfect pune-ți niște semne de întrebare. 

La drept vorbind, rar, mai găsești și bărbați care să-și asume, dar fii serioasă, ăștia sunt deja luați și nu or să fie scăpați din mână. Tu, desigur, ai rămas cu resturile. Le poți arunca și îți poți vedea de viață, pentru că e al dracului de complicat să tragi și de tine și de el, sau te poți conforma. 

NU!

Cum faci un bărbat să înțeleagă că deși îl iubești și chiar îți pasă de ce se întâmplă cu el, pur și simplu nu-ți dorești să fii femeia din spatele aragazului lui? Nu ești avidă după această formă unanim acceptată de umanitate, căsătoria. 

Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată cu adevărat în această instituție, chiar dacă, pentru opt ani din viața mea am și încercat-o. Unii spun că e mai bine după ce semnezi actele, alții că e la fel, dar adevărul e că totul se schimbă. Indiferent cum ar fi ambii încep să se creadă proprietari pe viața celuilalt. Sigur, asta se întâmplă și fără acte. 

În urmă cu aproximativ doi ani mi-am promis că oricât m-aș tăvăli nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac. Nu îi place, ghinion. Am înțeles eu la un moment dat că atunci când punem presiune pe celălalt o facem dintr-un egoism pur. Vrem ca el/ea să facă aia și ailaltă, nu pentru că ne-am simți neapărat mai bine, ci pentru că, în egoismul nostru, avem impresia că ni se cuvine. Iată că nu ni se cuvine.

Am divorțat în urmă cu nouă ani… sau opt? În fine, detalii, n-am știut eu niciodată data nunții, doar nu o s-o rețin pe cealaltă. De atunci au mai fost trei cereri, dintre care două destul de serioase. Știți voi, tot tacâmul: flori, lumânări (poate au vrut să-mi dea foc) și alte dulcegării care oricum nu mă prind. M-am gândit atunci că dacă m-ar fi cunoscut nu ar fi procedat așa. Adică oamenii au avut toate detaliile pentru a mă impresiona vreo cinci minute și a mă face să zic un “da” din milă. Dar nu le-a ieșit. E ciudat când ești cerut și tu nu vrei decât ca lucrul ăla să nu se fi întâmplat în veci. “Lasă-mă, frate, în pace. Îmi place să trăiesc în păcat și nu vreau să fiu responsabilă pentru tine când nu sunt nici pentru mine”. A fost un caz hilar, în care omul nici nu a apucat să spună ce își dorește că m-au și apucat isteriile și i-am explicat că dacă ar fi ascultat un singur cuvânt din cele pe care i le-am tot spus, ar fi înțeles că sunt destul de anti și nu e dorința vieții mele. 

M-am gândit mult timp că aș fi cam nebună. Când toată lumea își dorește o familie, eu nu. Când toți vor dragoste pasională, cu flăcări și cu ce o mai fi ea, eu nu. M-am analizat și mi-am dat seama că tot din cauza lor nu cred. Și apoi ieri, poc, o prietenă de peste hotare mă sună și-mi spune fără nicio introducere “Cretinul m-a cerut de nevastă. Are impresia că asta îmi doresc? Să-l șterg pe el la fund?”. O clipă nu am reacționat, apoi, cred că din șoc am întrebat-o ce i-a răspuns: “I-am zis s-o ia pe mă-sa că oricum o sună din zece în zece minute”. N-am înțeles inițial care ar fi marea problemă, dar apoi m-a lămurit. Știam că sunt un cuplu aproape perfect așa că nu m-aș fi așteptat la un refuz din partea ei, dar iată că a fost. Mi-a spus cum nu l-ar vedea tată, soț sau bărbatul care să-i ofere sprijin. E totul minunat atâta timp cât fiecare își vede de viață, cât nu stau împreună și nu prea au lucruri comune de făcut. Dar nu se vedea cu el în aceeași casă, crescând de una singură și copil și bărbat. Oricum pentru ea singurătatea e dominantă, chiar dacă, teoretic, de șapte ani e cu el. Dar poate suporta această singurătate atâta timp cât nu e obligată să stea cu el în permanență. Mă rog, în cazul lor, zic eu, cererea a venit ca ceva firesc. Problema fiind că bărbații nu ascultă. Nu toate vrem să stăm liniștite la casa noastră așteptând să vină el acasă, când o veni. Nu toate suntem înnebunite de faptul că dacă tot refuzăm nu o să ne mai ia nimeni. Unele dintre noi vrem să fim independente până la sfârșit. Nu de alta, dar știm oricum că alinarea bătrâneții lângă un bărbat incapabil e perfect egală cu zero. 

Nu știu, mă gândesc că acel bărbat care face cererea, ar trebui să fie sigur că și ea vrea același lucru. 

Dap, nu prea aveam chef să scriu despre asta, în primul rând de lene, apoi pentru că mi s-a luat să conving pe X și Y că viața mea îmi aparține și dacă eu vreau să-mi iau glanda, păcat sau nu, e treaba mea. Păcatul meu, crucea mea. Ce te tot freacă pe tine ce fac eu? Atâta timp cât nu îți afectez ție viața, nu mi-o afecta nici tu pe a mea.

Sunt lucruri pe care nu le știți despre mine, dar hai să le spun. 

Nu noi toate avem instincte materne. Iată, eu nu am. Îmi plac copiii 30 de minute maxim, apoi mă enerevează și mă obosesc. Nu am răbdare cu ei și nici disponibilitatea de-a avea grijă de ei. N-am fost împotriva unui copil al meu, dar nici prea încântată de idee. Și oricum, dacă nu a fost să fie, mai bine. N-am avut vreodată vreun stres din cauza asta. Acum, însă, dacă stau să mă gândesc, nu mi l-aș mai dori aproape deloc. 

De acord, sunt femei care-și doresc cu dinții. Sunt femei care ar face orice sacrificiu pentru un copil. Bravo lor, le admir pentru asta. Ba chiar le și înțeleg, presupun că e o durere imensă pentru o femeie care își dorește și nu poate avea. Tot așa sunt și femei care nu își doresc și nu le poți obliga să aibă. Dar să lăsăm aceste cazuri. Sunt femei needucate, care nu știu de contracepție și nici bărbații care sunt cu ele nu știu prea multe. Din păcate, statul nostru, nu are un program pentru a învăța atât femeile cât și bărbații că există mijloace pentru a nu face copii. Dar, chiar și așa, s-a mai întâmplat și cu contracepție. S-a întâmplat și cu sterilet. Și femeia aia care și-a luat toate măsurile și totuși a rămas însărcinată ce să facă? Să-l facă doar pentru că așa vi se pare vouă moral? Poate că nu îl poate crește, poate că nu vrea să-l crească, poate că, poate că. Femeile, în ziua de azi, mai aleg dacă fac copilul sau nu și în funcție de bărbatul pe care-l au lângă ele. Hai să fim serioși, ne-am luat prea multe dintre atribuțiile bărbaților, când știi că ai de crescut și copil și bărbat, nu îți mai vine. Te gândești că viața ta acolo moare.

Fiecare are dreptul la propria fericire. Mă tot mir că nu se înțelege treaba asta. CE E BINE PENTRU MINE, NU E BINE ȘI PENTRU TINE. Da, poate ție, bărbat, îți e bine să ai un copil. Îți duce numele mai departe, dai dovadă că îi poți face, etc. Dar asta nu înseamnă că îi poți și crește. Că e moral sau imoral, nu e dreptul vostru să judecați. Că e păcat sau nu, nu e păcatul vostru. Că e bine sau rău, nu e nici binele, nici răul vostru. Și femeile sunt oameni, iar oamenii, contrar a tot ceea ce credeți voi în credința aia a voastră stalinistă, ne-am născut pentru a ne căuta fericirea, nu pentru a fi nefericiți pentru a-i mulțumii pe alții. Nimeni nu e stăpân pe viața nimănui: soț. soție, mamă, tată, frate, soră. NU, Nu aveți drept pe viața celuilalt, chiar dacă aveți voi impresia că lui îi e bine, poate că nu îi e. Ce e moral pentru tine, nu e obligatoriu să fie și pentru mine. Așa că dragii mei Dumnezei, nu, nu aveți dreptul de decizie. Nu sunteți zei peste viețile oamenilor și nici peste deciziile lor. PUNCT.

Majoritatea spun că o femeie nu o poți înțelege. Până și noi suntem de acord cu asta. Dar e normal. De ce? Pentru că în noi zace și copilul, și maturul, și bărbatul și, uneori, întreaga greutate.

Mă întreb, acum, de ziua femeieii, voi vă mai simțiți femei? 

Încă de dimineață am tot văzut femei cărând copii în spate, cocoșate de povara sacoșelor grele cu cumpărături, cocoțate la volanul unor mașini unde nu prea și-ar avea locul o femeie. Majoritatea femeilor pe care le-am obesrvat azi aveau un fel de tristețe în priviri. Poate neîmplinirile care li se citeau pe iriși sau, de ce nu, greutățile pe care tot mai multe le duc singure chiar dacă, teoretic, au lângă ele un bărbat ce ar trebui să le facă viața mai ușoară. Femeia din ziua de azi e și mamă, și tată, și gospodină, dar și femeie de carieră. Printre toate astea, normal, trebuie să-și mai facă timp și pentru micile ei capricii. Trebuie să recunoaștem că suntem femei și avem nevoie de jumătatea noastră de oră de răsfăț, de singurătate, de-a ne iubi noi pe noi. Jumătate de oră pe care de cele mai multe ori nu o avem. Așa uităm încet, încet că suntem femei. Nu ne mai bucurăm la flori sau la cadouri. Nu ni se mai pare că le-am merita. Viața ne-a înăsprit atât de mult că și dacă merităm nu mai vedem asta. În plus, de ce să nu recunoaștem, am devenit mai curajoase decât bărbații. Am ajuns să facem meseriile lor, să devenim vocale în locul lor, ba chiar să le apărăm drepturile și libertățile pentru că ei nu au curaj să spună ce gândesc. Și atunci cum să te mai simți femeie? Să fii femeie trebuie să ai parte de răsfăț, de dragoste, să fii copilăroasă și să vezi lumea în culori. Omul de lângă tine ar trebui să te trateze ca pe o felină: cu blândețe și respect. Dar câte mai au luxul ăsta? 

Voi vă mai simțiți femei?

Apoi i-a venit o idee mai bună.

Nu e de când lumea și pământul decât nedeclarativ, dar în ultimul secol, oho, lupta asta dintre bărbat și femeie a devenit principala activitate. Și acum să fim serioși, când a făcut ceva atât de minunat vreun bărbat să se considere mai bun?

Nu, femeile nu sunt oameni, așa spunea bunicul meu. Și îi dau dreptate, dacă ar fi fost oameni, ar fi devenit plictisitoare, fade, fără sare și piper. Oamenii să fie la ei acolo. Și dacă mă întrebați ce e în capul meu de scriu chestia asta, păi e o explicație simplă. Mai am două săptămâni până la alegerile astea și eu tot nu știu cu cine votez. Sunt atât de nehotărâtă că-mi vine să plâng. S-ar putea, totuși, cu toate că nu are șanse, să-i dau votul singurei femei din competiție. De ce nu?

Aici nu vorbim neapărat de sosirea cu pași rapizi a lunii martie. Dar mâine e Dragobetele. Adică o sărbătoare pur românească, care-l “obligă” pe domn să-i dea măcar o floare alesei lui. Dacă vrea, dacă nu îi poate da o țeapă și să iasă la bere cu băieții, motivând, evident, că i s-a descărcat bateria telefonului și nu și-a dat seama cât e ceasul. Nu de alta, dar eu aș face-o. Nu înțeleg de ce femeile vor mereu cadouri.

La drept vorbind și mărțișorul a fost inventat pentru bărbat, iar la Chișinău femeia încă îi oferă un mărțișor bărbatului. Dar acum un simplu simbol nu ne mai mulțumește, vrem mai mult. Așa cum dragostea e o reacție chimică, fie că vă place sau nu, la fel e și dependența față de celălalt, sigur, asta nu e chimică, e psihică și distructivă.

Dar cum nu ne-am adunat să vă spun eu povești de dragoste, de parcă aș fi în stare, trebuie să știți că femeile din ziua de azi vor mărțișoare costisitoare. Nu știu dacă ale voastre își doresc telefoane sau alte lucruri, dar eu aș vrea căștile astea care nici măcar nu sunt costisitoare. Sigur, de acolo de unde am luat eu căștile voi le puteți lua doamnelor voastre alte lucruri, chiar în rate. Așadar, dacă nu aveți idei de cadouri sigur găsiți aici.

Și ca să nu par chiar fără inimă – da, știu, nu-mi iese. Tot mă întreb de ce femeile nu se mai mulțumesc cu un simplu simbol. Nu, nu vreau răspuns, era retorică. Eu măcar îmi cumpăr singură ceea ce-mi doresc. Dar, fie, măcar o dată pe an merită fiecare ceva deosebit.

Da, nu vă imaginați că sunt toți la fel, sunt pe categorii. Unii și ceilalți, oameni și ei, dar aș avea îndoieli uneori. Vorba Iolandei Știreanu, bărbații sunt făcuți pentru a fi sclavi și, oarecum, în felul lor, chiar sunt. Oricât de bărbați s-ar crede, când le atingi slăbiciunile, nici cea mai pisi femeie nu face așa urât. Secretul e următorul, bărbatul e și acela care bârfește de două ori mai mult decât nevasta sau amanta, dar și acela căruia nu-i scoți un cuvânt nici dacă îl torturezi.

Sincer nu știu pe care l-aș prefera. Dintr-un punct de vedere pe al doilea, desigur, ca partener de viață, dar nu mi-ar conveni în totalitate, pentru că femeia oricum are acel simț pe care el nu-l deține sau, cel puțin, 90% dintre ei nu-l dețin. Așa că dacă aș simți că a făcut ceva și n-aș putea scoate de la el acel “ce” cu siguranță m-ar scoate din minți.

Sigur, prima categorie e interesantă prietenește vorbind. Dacă vrei să afli ceva nici măcar nu trebuie să întrebi, ți se va spune, așa, pur și simplu. Face cum face și duce subiectul acolo unde îl doare. Firește că ție nu-ți pasă, adică e mult mai tragic dacă îți rupi o unghie decât bârfa lui ieftină, dar, pentru că e și aici un dar, dar până la urmă pot fi și chestii interesante. Că doar știți cum se spune, nu există idei proaste ci doar idei care nu pot fi folosite, dar chiar și din acelea, la un moment dat, când le vine timpul, s-ar putea crea ceva de genul unui premiu Nobel. Nu ar fi o noutate. Cam așa e și cu bârfa. Faptul că mie îmi intră pe o ureche și-mi iese pe alta nu se pune, dar nu mă luați de exemplu. Sunt femei care știu să asculte și să folosească informația de la această primă categorie masculină. După ce o ambalează – pentru că să fim serioși, femeile sunt maestre în a ambala un răhățel pentru a-l face să pară unul imens – bârfa e transmisă mai departe, dar denaturată.

Ho, ho, nu doar femeile transmit bârfa mai departe în mod denaturat, oricum maeștri absoluți tot bărbații sunt, doar că ei o fac cu naivitate, pe când femeia o face cu răutate pentru a atinge un scop. Sunt femei în viața unei alte femei pe care le poți număra pe degete la capitolul încredere. Unui bărbat parcă îi mai poți ierta, serios, nu ai încredere totală în numărul de neuroni deținuți și apoi știm cu toții cam unde se duc neuronii lor și care e organul gânditor – repet, nu e valabil chiar pentru toți, dar chiar și aceia care își pun mintea în funcțiune pot fi corupți de “diavol”. Indiferent de unde s-ar îmbrăca diavolul, serios.

Nu, până la urmă, să recunoaștem, bărbații sunt cei sensibili, vor romantism, visează povești de iubire cu puștoaice care să-i iubească sincer – serios? cât de naiv. Femeile ori iubesc, ori vor să se ridice pe “cadavrul” tău. Aș putea da mii de exemple văzute cu ochii mei, dar asta ar însemna să mânii multă lume, iar adevărul doare. Spune-i omului adevărul și te va urî, spune-i o minciună și te va pupa. Cam așa stă treaba. Cam așa stă treaba și cu bărbații, și cu femeile. Nu, nu poți cataloga un sex sau altul ca a fi la fel. Nimeni nu-i la fel. Oricum, ideea e simplă, oricât de mult s-ar murdări un lucru, până la urmă poate fi curățat la loc, chiar dacă durează mai mult. Doar că ar trebui să țineți cont că lumea nu uită ușor că acel lucru a fost murdar, chiar dacă acum e apretat și alb ca raiul.