Lista totală a nemulțumirii umane nu există. Adevărul e că noi avem ceva cu noi. Ne maltratăm prin gânduri, gesturi, vorbe, fapte. Ne facem scenarii pe care mai apoi le aplicăm, indiferent că ele au sau nu legătură cu realitatea. Avem tendința de-a da vina pe altul pentru propriile greșeli. Firește, mai există și acele cazuri în care te bazezi pe cineva și constați că mai bine nu.

Habar nu am, dar dacă am învățat ceva până la vârsta asta este că nu te poți baza decât pe tine, dacă poți bine, dacă nu, nu e nici o rușine să recunoști. Mi se pare mai rușinos să te bați cu pumnii în piept că poți, iar pe parcurs să constați că lucrurile nu stau chiar așa. Îi încurci și pe alții, te încurci și pe tine.

Dar adevăratul subiect e cum ne-o dăm la închieturi unii altora. Asta parcă n-ar suna atât de rău dacă, de cele mai multe ori, n-am aștepta momentul în care celălalt să nu observe. Datul pe la spate și privirea de pisică blândă este adevărata problemă. Pentru că am devenit răzbunători, așteptăm momentul și “ucidem”. Iar pentru mine crima spirituală e mai gravă decât dacă ai băga cuțitul și ai termina problema.

Din păcate distrugem suflete umane. Avem suflete distruse de alți oameni. Presupun că acesta este și motivul pentru care începem să mușcăm până la os și dincolo de el. Trăim în această societate care ne întoarce unii împotriva altora. O societate bolnavă, în primul rând, sufletește. Nu mai crezi în nimeni, în nimic, nu înțelegi ce rost mai ai, nu te mai simți parte integrată a acestui pământ. Suntem veșnic nemulțumiți pentru că nu putem trăi doar noi cu noi. Nu știm să facem asta și, chiar dacă unii știu, tot ne lovim de acel mediu de la școală, job etc.

Eu recunosc, nu pot gândi în condiții de stres permanent. Dacă aș fi lăsată în pace, liniștită, aș muta munții. Singură. Numai să nu mi se pună piedici. Nu sunt Hercules, nu sunt nevoită să fac cele douăsprezece munci pentru a ajunge în Olimp. Sunt muritor, pot face munci, dar nu pentru a-mi câștiga un loc pe cel mai important munte. Dar lăsați-mă să le fac.

Ca mine or fi mulți. Dacă tot timpul suntem împinși, bârfiți, bruscați, nu mai vrem, nu ne mai arde, nu mai putem. E firesc. Și decât să fac lucrurile în scârbă mai bine nu le fac. Mi se pare oarecum echitabil. Nu, eu, personal, nu-mi pot distruge sufletul, nu vreau să devin un câine turbat, doar pentru că cei din jurul meu au rabie. Refuz. Refuz să fiu ca oricine altcineva. Eu vreau să fiu eu așa cum sunt, cu bune și rele.