Recunosc cu mâna pe inimă că e o meserie care-mi place tare mult și dacă ar mai fi ca în anii nouăzeci, chiar aș practica-o cu cea mai mare plăcere. Zilele astea mi-am tot auzit că lucrez pentru un anume site. Știu că e greu să mă disociați de presă, asta pentru că vă pot înjura și pe blog fără să-mi facă nimeni politica editorială. Și mă credeți ori ba, dacă m-aș chinui puțin mai mult, aș bate multe site-uri la număr de accesări. Dar încă n-am timp să mă chinui când am atâtea alte lucruri de făcut.

Na, m-am simțit flatată să aflu că o întreagă instituție m-a crezut capabilă să scriu tare urât despre ce se întâmplă acolo. Și aș fi scris, pentru că am tot dreptul. Până una alta tata a construit ceea ce voi distrugeți. E exact cum marii conducători construiau catedrale pe unde treceau. Nu are de ce să-mi fie rușine, chiar a construit. Cam ce proiecte care nu se bazează pe munca lui ați făcut, mă, voi? Știți că sunt primari în Argeșul ăsta care spun cu tot sufletul că dacă nu era el nu vedeau niciun metru de canalizare? Altora le e teamă, dar șoptesc lucrul ăsta. Așa cum le-a fost teamă la toți să mă ajute pentru că tata, pentru că eu nu mai aveam dreptul la viață, pentru că spun ce gândesc și merit să mor de foame. Ei, iată că mă descurc și fără ajutorul vostru. Dar spre deosebire de voi toți care ați fost ajutați de tata cum n-am fost eu, chiar le sunt recunoscătoare pe viață celor care mi-au întins o mână atunci când trebuia.

Diferența dintre mine și voi e că eu nu stau cu mâna întinsă la partid, chiar dacă, culmea, încă mai facem parte din aceeași formațiune politică. Încă. Formațiune care nu îți dă posibilitatea să te remarci dacă ți-ai dori. Dar e bine că sunteți voi obedienți și vă împroșcați toate frustrările spre mine. Și apropo, că tot suntem aici, solicit public contractul meu cu APĂ-CANAL pentru casa aia de ziceți voi că o am în Tudor și se învârte după soare. Eu am tot căutat-o, dar să o ia dracu’ dacă o găsesc.

De împroșcat ați putut mereu, e ușor, e simplu, plus că vă mai eliberați și voi de frustrări. E cam nasol să trăiești în umbra unuia care chiar a avut creier, nu? Aia e. Nu toți au parte.

Dar o să vă mai dezamăgesc încă o dată. Nu lucrez pentru noul ziar, cum nu lucrez nici pentru altul. De ce? Am să explic și asta. Pentru că eu scriu ceea ce e de scris. Eu vreau dovezi, nu vorbe – și aici mă refer la orice instituție de presă – în plus, eu vreau să scriu despre toată lumea. Ceea ce nu a înțeles azi politicul este faptul că dacă faci contract cu un ziar îl faci pentru PUBLICITATE, fix așa scrie în contract, fix pentru asta este, nu pentru a închide ochii când faceți tâmpenii. Nu, contractele sunt doar pentru PUBLICITATE, ziariștii care închid ochii doar pentru că au contracte, din punctul meu de vedere, pot fi considerați, vorba lui Werner:”PENALI”.

V-ați învățat să cumpărați presa, lucru pe care, să-mi fie iertat, eu nu-l pot accepta. Dacă vreau să scriu de stânga pentru că am dovezi, despre asta scriu, dacă vreau să scriu de dreapta, centru și epicentru – acum nu trebuie să și pricepeți gluma – asta scriu. Indiferent dacă am sau nu contract. Prin contractul ăla vin la evenimentele voastre jalnice și scriu despre ele, eventual vă promovez ca instituție care se ocupă cu împroșcare de rahat – e doar un exemplu – dar, în rest, scuze, nu sunteți scutiți de ochii presei.

Da, am ieșit din presă pentru că din punctul meu de vedere și ziariștii s-au învățat că dacă bagă un pic bățul prin gard primesc contracte, ceea ce nu e corect. Sunt oameni politici sau nu, care chiar nu merită asta. Și apoi, da, tu ziaristule, jur că nu e nimeni obligat să facă contract cu tine și ăsta nu e motiv de supărare. E ca și cum m-aș duce eu peste om în casă să-i dau internet, altfel îl ameninț că rămâne fără. Fiecare ia servicii de la cine dorește. Unii nici nu au bugete pentru toată lumea și atunci aleg în funcție de anumite lucruri – desigur, scotem din această ecuație CJ-ul că la ei e prea pe față. Dar să te duci la un primar de țară și să-i ceri și pe mă-sa și pe tac-su, e prea mult. Unii pot, alții nu. Unii greșesc că nu știu, chiar nu știu, dar noi nu mai avem niciun pic de bun simț. Bani, bani, bani.

Aici vina e împărțită. Voi, politcienii, directori de instituții publice etc, i-ați învățat că merge, iar ei, normal, au făcut în consecință. Ceea ce v-o meritați. Nu e corect, dar v-o meritați. Dacă ați fi voi, în primul rând corecți, nu v-ați supăra ori de câte ori scrie X sau Y despre voi. Din contră, dacă ați deține și ceva ouă, ați cere un drept la replică și v-ați explica, bine, dacă aveți ce.

Lumea asta a devenit foarte urâtă. Prea multă mâncătorie. Sunteți invidioși și pe ăia care n-au, doar pentru că dețin creier. Și nu, eu nu mă voi opri din scris atunci când voi vedea o nedreptate, așa cum nici nu mă veți putea face să tac – asta dacă nu comandați o crimă. Nu vă sunt datoare cu nimic, din contră, pot veni cu argumente, nume, prenume și ajutoarele care v-au fost oferite. Dacă e să o luăm corect unii dintre voi ăștia care mâncați rahat pe la colțuri sunteți datori vânduți, dar pe cine nu lași să moară…

Și stați calmi, dacă am ceva de scris despre voi semnez cu nume și prenume. N-am vreo jenă.

Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Lista totală a nemulțumirii umane nu există. Adevărul e că noi avem ceva cu noi. Ne maltratăm prin gânduri, gesturi, vorbe, fapte. Ne facem scenarii pe care mai apoi le aplicăm, indiferent că ele au sau nu legătură cu realitatea. Avem tendința de-a da vina pe altul pentru propriile greșeli. Firește, mai există și acele cazuri în care te bazezi pe cineva și constați că mai bine nu.

Habar nu am, dar dacă am învățat ceva până la vârsta asta este că nu te poți baza decât pe tine, dacă poți bine, dacă nu, nu e nici o rușine să recunoști. Mi se pare mai rușinos să te bați cu pumnii în piept că poți, iar pe parcurs să constați că lucrurile nu stau chiar așa. Îi încurci și pe alții, te încurci și pe tine.

Dar adevăratul subiect e cum ne-o dăm la închieturi unii altora. Asta parcă n-ar suna atât de rău dacă, de cele mai multe ori, n-am aștepta momentul în care celălalt să nu observe. Datul pe la spate și privirea de pisică blândă este adevărata problemă. Pentru că am devenit răzbunători, așteptăm momentul și “ucidem”. Iar pentru mine crima spirituală e mai gravă decât dacă ai băga cuțitul și ai termina problema.

Din păcate distrugem suflete umane. Avem suflete distruse de alți oameni. Presupun că acesta este și motivul pentru care începem să mușcăm până la os și dincolo de el. Trăim în această societate care ne întoarce unii împotriva altora. O societate bolnavă, în primul rând, sufletește. Nu mai crezi în nimeni, în nimic, nu înțelegi ce rost mai ai, nu te mai simți parte integrată a acestui pământ. Suntem veșnic nemulțumiți pentru că nu putem trăi doar noi cu noi. Nu știm să facem asta și, chiar dacă unii știu, tot ne lovim de acel mediu de la școală, job etc.

Eu recunosc, nu pot gândi în condiții de stres permanent. Dacă aș fi lăsată în pace, liniștită, aș muta munții. Singură. Numai să nu mi se pună piedici. Nu sunt Hercules, nu sunt nevoită să fac cele douăsprezece munci pentru a ajunge în Olimp. Sunt muritor, pot face munci, dar nu pentru a-mi câștiga un loc pe cel mai important munte. Dar lăsați-mă să le fac.

Ca mine or fi mulți. Dacă tot timpul suntem împinși, bârfiți, bruscați, nu mai vrem, nu ne mai arde, nu mai putem. E firesc. Și decât să fac lucrurile în scârbă mai bine nu le fac. Mi se pare oarecum echitabil. Nu, eu, personal, nu-mi pot distruge sufletul, nu vreau să devin un câine turbat, doar pentru că cei din jurul meu au rabie. Refuz. Refuz să fiu ca oricine altcineva. Eu vreau să fiu eu așa cum sunt, cu bune și rele.

Da, nu vă imaginați că sunt toți la fel, sunt pe categorii. Unii și ceilalți, oameni și ei, dar aș avea îndoieli uneori. Vorba Iolandei Știreanu, bărbații sunt făcuți pentru a fi sclavi și, oarecum, în felul lor, chiar sunt. Oricât de bărbați s-ar crede, când le atingi slăbiciunile, nici cea mai pisi femeie nu face așa urât. Secretul e următorul, bărbatul e și acela care bârfește de două ori mai mult decât nevasta sau amanta, dar și acela căruia nu-i scoți un cuvânt nici dacă îl torturezi.

Sincer nu știu pe care l-aș prefera. Dintr-un punct de vedere pe al doilea, desigur, ca partener de viață, dar nu mi-ar conveni în totalitate, pentru că femeia oricum are acel simț pe care el nu-l deține sau, cel puțin, 90% dintre ei nu-l dețin. Așa că dacă aș simți că a făcut ceva și n-aș putea scoate de la el acel “ce” cu siguranță m-ar scoate din minți.

Sigur, prima categorie e interesantă prietenește vorbind. Dacă vrei să afli ceva nici măcar nu trebuie să întrebi, ți se va spune, așa, pur și simplu. Face cum face și duce subiectul acolo unde îl doare. Firește că ție nu-ți pasă, adică e mult mai tragic dacă îți rupi o unghie decât bârfa lui ieftină, dar, pentru că e și aici un dar, dar până la urmă pot fi și chestii interesante. Că doar știți cum se spune, nu există idei proaste ci doar idei care nu pot fi folosite, dar chiar și din acelea, la un moment dat, când le vine timpul, s-ar putea crea ceva de genul unui premiu Nobel. Nu ar fi o noutate. Cam așa e și cu bârfa. Faptul că mie îmi intră pe o ureche și-mi iese pe alta nu se pune, dar nu mă luați de exemplu. Sunt femei care știu să asculte și să folosească informația de la această primă categorie masculină. După ce o ambalează – pentru că să fim serioși, femeile sunt maestre în a ambala un răhățel pentru a-l face să pară unul imens – bârfa e transmisă mai departe, dar denaturată.

Ho, ho, nu doar femeile transmit bârfa mai departe în mod denaturat, oricum maeștri absoluți tot bărbații sunt, doar că ei o fac cu naivitate, pe când femeia o face cu răutate pentru a atinge un scop. Sunt femei în viața unei alte femei pe care le poți număra pe degete la capitolul încredere. Unui bărbat parcă îi mai poți ierta, serios, nu ai încredere totală în numărul de neuroni deținuți și apoi știm cu toții cam unde se duc neuronii lor și care e organul gânditor – repet, nu e valabil chiar pentru toți, dar chiar și aceia care își pun mintea în funcțiune pot fi corupți de “diavol”. Indiferent de unde s-ar îmbrăca diavolul, serios.

Nu, până la urmă, să recunoaștem, bărbații sunt cei sensibili, vor romantism, visează povești de iubire cu puștoaice care să-i iubească sincer – serios? cât de naiv. Femeile ori iubesc, ori vor să se ridice pe “cadavrul” tău. Aș putea da mii de exemple văzute cu ochii mei, dar asta ar însemna să mânii multă lume, iar adevărul doare. Spune-i omului adevărul și te va urî, spune-i o minciună și te va pupa. Cam așa stă treaba. Cam așa stă treaba și cu bărbații, și cu femeile. Nu, nu poți cataloga un sex sau altul ca a fi la fel. Nimeni nu-i la fel. Oricum, ideea e simplă, oricât de mult s-ar murdări un lucru, până la urmă poate fi curățat la loc, chiar dacă durează mai mult. Doar că ar trebui să țineți cont că lumea nu uită ușor că acel lucru a fost murdar, chiar dacă acum e apretat și alb ca raiul.