O, da, ceasul, ceasul, data, fir’ar. Am înțeles perfect că am trei lucruri de făcut la început pe ce înseamnă personal, contracte, studiu de risc. Oh… La noi, ca la nimeni, IT, musai. Sisteme de securitate. Da ce securitate, nu că aici ar fi ceva cu adevărat clar – nu știu nici ei. Mare atenție, trebuie să vă înregistrați la autoritate persoana de contact. Preferabili DPO-ul și încă una desemnată. Îți ia mai mult să faci acte și proceduri pentru toate rahaturile. Totul trebuie să fie parolat. Nimeni nu va mai vorbi cu nimeni. Din nou ATENȚIE: Doar organele abilitate ale statului au voie să-ți ceară aceste date, ceilalți… ntz.

Personalul trebuie să aibă în fișa post că protejează aceste date și nu îi ia gura pe dinainte – exemplu: vine prietenul Gogu și te întreabă, așa, la modul bârfă, despre Gigi angajatul tău. Ntz, nimic, nu spui o vorbă. Are el un interes și dacă nu îl are, aia e, tot n-ai voie. Sigur, asta e partea ușoară. Stați să vedeți la IT, Telecomunicații, Marketing și cei care au peste 250 angajați. Dar mai ales acolo unde sunt peste 2000 contracte persoane fizice.

Atenție, dacă aveți contracte în afară, chiar dacă țările respective nu sunt membre ale Uniunii, tot trebuie un acord că nu divulgă datele.

Șmecheria: DPO-ul doar monitorizează și în scris desemnează responsabili din fiecare departament să se ocupe de bucata lor, apoi îi controlează. Un DPO nu se subordonează decât celui mai înalt în funcție, adică generalul, admin-ul, după caz. E un fel de stat în stat și doar Dumnezeu îi spune ce și cum, restul nici îngeri căzuți nu sunt, doar persoane care se conformează. Doar că ăștia de se conformează au mai multe drepturi decât tine DPO sau decât tine Director. Viața e o curvă, nu?

Cu toate astea legislația în țărișoara noastră e interpretabilă pe toate părțile, vagă, absurdă și, de cele mai multe ori, incoerentă. Dar e lege și nu e tocmeală.

Majoritatea citiți și habar nu aveți despre ce vorbesc. Dar de la instituții de stat – primele vizate (așa le trebuie) – până la ultima firmuliță, vă veți lovi de Autoritate. Sigur, dacă aveți un minim, Autoritatea e obligată să vă ajute pe parcurs, asta dacă se lămurește și ea ce și cum.

Ăsta n-ar fi baiul că te descurci, cel puțin să faci față unor cerințe, dar volumul de muncă e inuman. Așa cum m-au învățat și pe mine alții, dacă tot faceți asta, cereți nene salarii de salarii, pentru că stresul este de nedescris.

Dacă, în mod normal, la ora asta beam sau dormeam, acum încă mă informez ca tâmpita. Ok, cred că trei sferturi din probleme sunt rapid rezorvabile, restul, dacă nu apare ceva concret nu știu cum ne vom descurca fiecare dintre noi fără să dăm sume enorme unor firme care abia așteaptă să te rupă în două de mai bine închizi firma și pleci liniștit acasă. Măcar scapi de stres, de palpitații, oboseală și frecuș gratuit.

Și totuși, e al dracului de serios ce vă spun eu acum.

Da, de când cu asta, nervii mei, sănătatea mea, totul e pe apa sâmbetei. Ce să zic, măcar să încercăm, unii dintre noi, să facem front comun să rezolvăm lucruri. Altfel puteți plăti până la 6000 euro unei firme care doar te învață pas cu pas cum să faci, dar munca efectivă, orele multe, tot tu le pierzi.

Și da, cred că e făcută pentru a dispărea societățile mici de marketing, site-urile, blogurile și alte cele. Dar, cu speranța în suflet, sperăm să iasă dracului ceva concret pe piață pentru fiecare în parte, pentru că peste fix o zi ăștia nu se vor sfii să vină să ne amendeze— aaaa, uitasem, aveți mare grijă, nu vă pot amenda din prima, trebuie să vă dea niște indicații, chiar dacă veți constata că ei nu le știu și, bonus, pe calculatoarele voastre pesonale n-au voie să scotocească. Oricum. Vedeți ce date vă cer. Dacă nu sunt cu caracter personal stric, autoritatea lor se termină acolo.

Hai să trecem și de astea. Mici sau mari nu trebuie să ne lăsăm.

Azi chiar mi-am propus cu toată forța mea să iau pauză când o fi să fie. Dar nu a fost. Așa cum cu o lună în urmă, în ziua asta mă visam în Bulgaria. Nici asta n-a fost să fie. Până la urmă tot ce a fost să fie a fost muncă. Muncă, muncă, muncă, muncă, că la un moment dat am realizat că am frecat la podele stâtnd în genunchi de am făcut “buba” și mi s-au umflat picioarele. De cărat nu mai vorbesc. Mereu spun că mai sunt două-trei chestii, dar îmi dau seama că sunt blondă – mă rog, chiar sunt.

Așteptam, într-un fel, acel telefon salvator care să zică “hai”. N-a venit. Pfff. Când nu-l aștept, al dracu’ el de telefon dacă nu sună ca în gară. Dar, na, nu e după cum îți imaginezi, e fix așa cum trebuie să fie… cred. Habar nu am. Oricum, una peste alta, prietena mea, eu am avut dreptate, din nou. Norocul tău că nu e cazul de ficați înecați în spirt alimentar 😀

Azi mai așteptam și un party. N-a venit nici ăla. E bine că acum nu mai aștept nimic. Doar îmi fac curaj să mă îmbrac, să ies din casă și să cumpăr țigări și, totuși, ceva spirt alimentar. Apoi ce să-ți mai dorești? Somn. Mna, bine că am adormit o jumătate de oră și acum mă mănâncă. Dar nu, nici de-a dracu’ nu mă mai mișc în altă parte și nu îmi mai fac alt program. Cred că e momentul ăla când am nevoie eu de mine.

Dacă tot nu e să fie, aia e, să nu fie. Și nu, munca nu te înnobilează, te rupe de șale. WTF!

Și da, la un moment dat în viață, exact așa va arăta dormitorul meu… dar până atunci.

Intim! Sigur! Protectiv! Și nu pentru oricine.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am avut noroc cu câțiva oameni. Pe unul dintre ei – Andrei – mai mult nu spun, l-a terorizat mama în așa hal că era în stare bietul om să facă el cu mâna lui, chiar dacă nu se pricepea, doar pentru a scăpa. Dar așa mi-a recomandat cei mai buni oameni. Oameni de care chiar am fost și sunt mulțumită. Dacă aveți vreodată nevoie de mobilă bună, bine făcută, la care se adaugă și umor din plin, apelați la mine. Oamenii sunt în Bascov și se pricep. Pentru că, la rândul lor, și ei au fost terorizați de mine pentru că eu vreau patul așa și invers, și da, înalt, și da, zece sertare – “Dar dacă picați domnișoară din pat? Vă dați seama de distanță?”. Pfff, dorm într-un pat atât de înalt de niște ani și nu mi s-a întâmplat, plus că la cât e de lat nu cred că am șanse. Ok, omul a luat-o ca pe o provocare. L-am sunat într-o zi spunându-i cum să facă sertarele, ce șine și rotițe să folosească: “Jur că te angajez, jur, chiar le-ai gândit”. Aiurea, le-am furat de la alții ;). La dressing nu mai spun. Pe lângă faptul că e imens și au avut bieții de cărat de le-a venit rău, au fost și nevoiți să lase spații pentru masa de călcat, dar să și acopere tot ce e de acoperit. Ehe, greu cu mine, dar au făcut și le mulțumesc că s-au ambiționat. Și da, livingul meu a devenit un dormitor intim și minunat… dar nu complet, mai sunt o gămadă de făcut.

Sigur!

E colțul meu sigur și numai al meu. Am găsit și soluția când mă enervați și nu mai am chef de voi, mă ascund în dressing și jur că nu mai ies de acolo până nu-mi revin. Partea bună pentru mine 😀

Protectiv!

Da, am nevoie de o protecție în plus și știu cine se va încumeta să o facă cum trebuie. Dar chiar și acum simt că mă primește cu toată căldura, chiar dacă mă vede indecisă și schimbătoare – da, despre mini-apartamentul meu vorbeam.

Nu e pentru oricine!

De-a lungul anilor am tot greșit primind tot felul de persoane negative, invidioase, răutăcioase, în casa mea. Gata, de acum s-a terminat. Că vă supărați ori ba aici nu mai intră decât cei pozitivi, sinceri și fără invidii fără sens. Că nu mi-a fost ușor și tot mai am de tras. Când o să fiți în pielea mea veți înțelege. Selecția e importantă. Gata! Doar oameni care au suflet, restul… pana lor.

Când nu le poți face pe toate, dar dai din coate.

Am fost crescută să nu mă las. Na, ca oricare, am și eu momentele mele de cădere, dar, cumva, nu știu cum, îmi revin. Așa și azi, ziua a fost grea și lungă, cu vești proaste, cu muncă fizică și nu numai, dar, în același timp și scurtă pentru că aș fi vrut să fac mai multe. Mna. Nu s-a putut.

Cedarea fizică! Oboseala psihică.

Da, am obosit. Sunt atât de obosită și aveam nevoie de acea pauză care, se pare, nu trebuie să vină acum. Asta este, vorba Ioanei, să nu forțăm norocul. Nu trebuia să fie acum Va fi, dar nu acum.

Dă-i bice!

Eh, gata, de acum încolo trebuie să-i dau bice. Pe 4 octombrie, în același timp cu marea lansare despre care nu vă spun acum, voi face predarea/primirea. Nu mai e mult, dar mai sunt multe de făcut. Acum să vedem și dacă-mi iese.

Nimic nu-i întâmplător!

Dacă trebuie să duc o treabă la bun sfârșit, trebuie, atunci așa să fie pentru că nimic nu e întâmplător. Și, da, se pare că nu numai eu aveam de tras pentru ca lucrurile să iasă bine. De aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat (asta doar pentru cunoscători).

Și cu toate că în trei minute voi adormi, tot trebuia să vă povestesc asta.

N-am fost inspirată să fac o poză, dar cam asta e ideea.

Ei bine, după o zi cumplit de lungă în care lucrurile au părut că se prăvălesc spre mine pe la ora nouăsprezece mă trezesc cu un telefon de la colegii mei: “Putem să venim acum?”. Ca să înțelegeți, nu că n-am fi fost fiecare pe metereze, dar fiecare în altă parte. La mine acasă trebuia făcută o treabă și doi dintre băieții au găsit timpul să o facă. Ok, le-am dat cheia, i-am îndrumat și mi-am văzut de treabă. Când ajung acasă îmi amintesc că de cinci zile aș bea un vin fiert.

Vinul era, dar din trei tirbușoane nu mai găsesc niciunul. Așa că îmi amintesc că unul dintre băieți se mai pricepe la alcoolice și îl rog să-mi desfacă și mie minunea de sticlă. Celălalt are minunata ideea de-a folosi burghiul, ceva asemănător cu imaginea de mai sus. Firește că s-a mai operat și cu șurubelnița că doar cu din astea lucrăm.

Până la urmă eu sunt fericită. Am vin fiert, sunt ruptă de oboseală și în trei minute, probabil, o să pic lată. Dar l-am desfăcut, nu? L-am desfăcut. Mai contează cum?

Sunt genul acela de om care are nevoie de odihnă. Și nu vorbim de odihnă puțină ci multă, multă. Sunt câțiva ani de când n-am mai avut parte. Sâmbete, duminici, răruțe. Chiar dacă au fost destinate odihnei, din prea multă oboseală energică – dacă înțelegeți conceptul – n-am reușit să fac ce trebuie, preferând să mi le stric cumva și să obosesc până la epuizare.

Cu toate astea refuz vehement să lucrez în weekend-uri dacă nu e o criză globală sau vreun taifun. Dar chiar și așa reușesc cu multă grație să fac munci și munculițe.

Cine mă știe din epoca dinozaurilor știe, de asemenea, că eu eram omul care abia se trezea la o oră douăsprezece. Și atunci că insistau alții nu că mi-aș fi dorit. Ei bine, de vreo patru ani mă trezesc cam pe la șase dimineața. Iar pe vremea când lucram în Vâlcea mă trezeam chiar la cinci. O minunăție. De atunci mă tot trezesc și ăsta n-ar fi un bai, dar mă mai apuc și de treabă.

Acum, sincer vorbind, nu prea am de ales. Trebuie să mă mișc cu talent. Nu pot lăsa lucrurile să-mi scape. Dacă era cald și vară mai era cum era, dar iarna bate la ușâ și e din ce în ce mai frig. Așa că mutatul este prioritar dacă nu vreau să dorm prin firmă ca…

Și uite așa, în loc să stau eu liniștită în pat, să mă uit la un film sau să citesc o carte, iată cum mai bag o doză de cofeină și o iau din loc. Dar ca să mă simt deja epuizată mai întâi băgăm o jumătate de oră exerciții pentru coloană, nu de alta, dar iar s-a trezit cu pretenții de divă străfulgerându-mi dureri.

Nu-i bai, borna aceea, mă odihnesc pe alaltă lume 😀

P.S: Asta că oamenii sub patruzeci de ani nu obosesc e o tâmpenie, eu sunt obosită de la naștere și atunci aveam câteva zile.

# A vrea!

Vreau să le fac pe toate. Vreau să iasă toate așa cum trebuie. Doar că timpul, tot el, bată-l vină, nu e cât trebuie. Oricât ar fi de organizat apar tot mai multe neprevăzute. Culmea e că de ce apar tot mai multe chestii pe care nu le am planificat și-mi încurcă timpul, parcă de aia trag mai mult să le rezolv pe cele care aveau, în mintea mea, o prioritate. Cumva se așează. Vreau sau nu și celelalte, într-un fel sau altul se mulează după mine. Ufff, în ultima săptămâna, cel puțin, am simțit că am trăit o mie de ani. Dar cel mai mult vreau să dorm.

# A putea!

Teoretic poți să faci orice, practic… ei, știți voi, practica ne omoară. În afara lucrurile neprevăzute, uneori mai apar și durerile fizice care chiar te opresc din orice ai avea de făcut. Na, cum să mai gândești sau să mai muncești cu durerea după tine? Pauzele astea mă ucid. Pierd timp, nu mă odihnesc și nu mai pot. Deci a putea e relativ, cel puțin în cazul de față.

# A înfăptui!

Poți, nu poți tot ajungi să le înfăptuiești mai devreme sau mai târziu.

S-a întâmplat ca Ioana să fie cu zugrăvit, pus parchet și să depună munca a zece bărbați aproape singură. S-a întâmplat ca ai mei colegi să facă aproximativ același lucru. Să zugrăvească și să facă șmotru în sediul nou. Și s-a întâmplat ca după patru luni de la semnarea unui precontract eu să mă mut. În cele din urmă, dorințele fiecăruia dintre noi s-au înfăptuit, dar nici una fără muncă, sacrificii și timpi pierduți. Uneori poate că ne-am năucit, alteori, din năuceala aia ne-am revenit și am făcut. Mai încet, mai greu, mai pas cu pas, iată că toți suntem pe cale de-a ne împlini niște vise.

# A te bucura!

A fi cel mai fericit om când cheltui aproape tot pe draperii și perdele.

Cine ar fi crezut că eu?

Mereu am fost pro modern. Jaluzele din plea de le schimbi la an, pentru că e mai simplu. Chestii moderne care nu ocupă spațiu dar sunt încăpătoare. Nu că nu mi-ar fi plăcut clasicul, doar că mi s-a părut mereu greu de întreținut. Doar că în noua locație modernul parcă nu își mai are locul. Nu de alta, dar și omul care se mută s-a schimbat din multe puncte de vedere. Poate că mi-am pierdut romantismul uman, dar l-am regăsit pe cel artistic. Iar clasic înseamnă artă, artă pură, pentru că modernul face parte dintr-un fel de artă care nu se potrivește cu romanticul.

P.S: singurul lucru care o să-mi lipsească cu adevărat e senzația aia că Piți e cu mine (tot la pisoi mă refer), dar presupun că oricum va fi acolo.

P.S2: Hai, încă avem treabă 😉

Hoții! Hoții! Sărut mâna boierule!

Nu vă holbați, zic eu că logica e simplă. Pentru unii s-ar putea să fie complicată, dar cine poate o înțelege, cine nu, asta este.

Bun, personal știu oameni care au strigat – poate chiar mai strigă – hoții, dar aceștia, ca mulți alții, trăiesc din banii hoților. Păi cum? Păi simplu. Contracte, prestări servicii, etc. Sunt o grămadă de firme – să nu spun ce fel de – care primesc bani pe contracte și prestări servicii exact de la cei împotriva cărora strigă. Acum, întreb eu, din moment ce se tot spune “Partid penal”, băgând tot partidul într-o oală și, în același timp, luând bani de la penali, clar ești complice. Iar o să vă mirați. Păi stați că e destul de simplu. Eu “Firma X” prestez servicii pentru “hoți”, iau bani de la “hoți” în urma serviciilor mele – perfect legal până acum – apoi, deoarece eu știu că sunt hoți ies în drum și strig. Bun, deci e clar că eu știu ce afirm, dar, cu toate astea, iau bani de la ei că trebuie să trăiesc și eu. Atunci, logic, sunt complice la furt. Da, o să ziceți, dar nu ai furat tu. Nu, n-am furat eu, dar știu clar că și eu tot bani furați cheltui, ce dacă i-a furat altul, doar am știut asta și nu mi-a păsat când mi i-a dat. Primul semn al ipocriziei. Acum ce să zic, eu dacă i-aș da unuia bani pentru orice ar presta el și omul s-ar duce să urle că știe el că am făcut eu nu știu ce nu i-aș mai da nici gămălia de la ac, dar mna, PSD-iștii închid ochii și se prefac că nu au văzut și nu au auzit. Dar nici pe cei care trăiesc de pe urma lor nu-i înțeleg, dacă tot vreți să fiți corecți până la capăt întrerupeți voi contractele și refuzați banii. Da, sigur, n-ai să vezi.

Pe de altă parte nu a zis nimeni că în PSD sunt cei mai curați oameni, dar nici în PNL nu sunt, nici în USR și nici în alte partide. Hai să nu atribuim epitete unui întreg partid doar așa de dragul de-a o face. Să fie transparentă și corectă legea, în primul rând, și clar cine greștește să plătească pentru că așa e normal, dar să plătească și cei care iau bani sau alte foloase de la hoți, pentru că și asta e la fel de normal.

Urlă că se încalcă legea dar ei o fac primii

Întotdeauna a existat chestia asta că la stat nu se muncește și la privat da. Ei bine, treaba e reală doar pe jumătate. Adevărat că la stat din trei oameni unul muncește de îi sar capacele pentru toți, iar la privat se face cu rândul azi eu, mâine tu. Pe de altă parte, majoritatea lor, privații, încalcă legea muncii frecvent și cu tupeu. De la “lucrați la privat așa că stați peste program, veniți în wekeend și sula bani în plus” până la ” la noi nu există libere legale că suntem privați”. Păi hai să fim corecți că toți contribuim la încălcarea legilor zi de zi. De la angajatul care tace mâlc că de, ce să facă, până la patronul care are impresia că e el Dumnezeu pe pământ. Astea nu le vedem. Există un cod al muncii care spune clar că un program de lucru e de opt ore pe zi, ce e în plus e plătit sau se dau zile libere pentru că fiecare om trebuie să beneficieze de cel puțin două zile libere pe săptămână în afara concediului legal. Că cică n-am fi sclavi pe plantație și bătuți și neplătiți. Se presupune că am fi oameni, nu animale care trag la jug. Și nu vorbesc ca unul care doar a auzit, le-a și trăit. Bine, e cert că marile firme respectă aceste reguli, pentru că și asta am experimentat tot pe pielea mea. Dar mă oripilează ipocrizia. Noi nu respectăm legea, dar voi sunteți hoți. Plictisitor!

Eu îi plătesc pensia moșului de la Cotroceni

Da, tinere, așa e, dar moșul ăla a muncit cu cârca pentru țara asta. A construit-o cu propriile-i mâini, nu a stat ca tine cu curu’ pe scaun făcând exerciții de imaginație. Și da, tinere, vor trece anii și vei fi și tu moș, iar copilul tău s-ar putea să-ți spună că nu are chef să-ți plătească pensia. Ai grijă, roata e rotundă.

Mai mult nu-mi mai răcesc gura că oricum o fac degeaba. Oricum trăim în țara în care ăia care încalcă legile strigă mai rău. Cum dracu’ nu o să pricep în veci.

Iarna, cum ne dă ea mereu bătăi de cap.

Ăștia mici nu știu cum erau iernile odinioară, bucuria noastră. Dar, dacă vreți să aflați mai multe, iată că am găsit ceva super interesant cu poze multe.

E o întreagă isterie cu gerul ce o să vină. De parcă am trăi la tropice și așa ceva nu s-a mai întâmplat în Românica. Ei bine, ba da. Au fost ierni mult mai geroase decât asta. Copiii se duceau la școală și oamenii la muncă. Fără să aibă mașini cu roți de iarnă și căldură. Cel mult aveau un cal și o trăsură, dar îmi e greu să cred că le ținea de cald. Cu toate astea, în epoca dezghețului și a tropicelor, ne-am învățat să ne plângem. Da, e frig, e iarnă, e normal. Poate că nu ați aflat până acum dar cam așa se întâmplă în lunile astea de iarnă. Că doar de aia iarna nu-i ca vara. Ce să faci? Oamenii ăia din Maramureș care au temperaturi de minus multe grade iarnă de iarnă nu se mai plâng. Copiii lor se duc la școală, iar cei maturi își văd de treburile zilnice. Noi, nu! Noi suntem firavi. Crescuți toți pe insule tropicale. Dacă dă un pic de frig închidem școlile. Dar n-am pune unul mâna să facem ceva. Dă zăpada închidem drumurile, cu toate că pe vremea lui Ceaușescu se ieșea cu sapa. Acum? Să dea dracii dacă ar mai da vreunul cu sapa. De, așa e în democrație. Să vină statul să facă. Ba pune mâna, mă, mălai mare și fă tu. Ne-am obișnuit să vină alții să ne ia mormanul de la ușă. De aia nu mai ține nici țara asta cu noi pentru că suntem niște putori închipuite. După cum ne tratăm țara ne tratează și ea pe noi. Și bine ne face. Nu că ar pricepe cineva ceva, dar poate, totuși, vă mai vine câte un gând bun prin minte. 

Și da, e IARNĂ!

Lista totală a nemulțumirii umane nu există. Adevărul e că noi avem ceva cu noi. Ne maltratăm prin gânduri, gesturi, vorbe, fapte. Ne facem scenarii pe care mai apoi le aplicăm, indiferent că ele au sau nu legătură cu realitatea. Avem tendința de-a da vina pe altul pentru propriile greșeli. Firește, mai există și acele cazuri în care te bazezi pe cineva și constați că mai bine nu.

Habar nu am, dar dacă am învățat ceva până la vârsta asta este că nu te poți baza decât pe tine, dacă poți bine, dacă nu, nu e nici o rușine să recunoști. Mi se pare mai rușinos să te bați cu pumnii în piept că poți, iar pe parcurs să constați că lucrurile nu stau chiar așa. Îi încurci și pe alții, te încurci și pe tine.

Dar adevăratul subiect e cum ne-o dăm la închieturi unii altora. Asta parcă n-ar suna atât de rău dacă, de cele mai multe ori, n-am aștepta momentul în care celălalt să nu observe. Datul pe la spate și privirea de pisică blândă este adevărata problemă. Pentru că am devenit răzbunători, așteptăm momentul și “ucidem”. Iar pentru mine crima spirituală e mai gravă decât dacă ai băga cuțitul și ai termina problema.

Din păcate distrugem suflete umane. Avem suflete distruse de alți oameni. Presupun că acesta este și motivul pentru care începem să mușcăm până la os și dincolo de el. Trăim în această societate care ne întoarce unii împotriva altora. O societate bolnavă, în primul rând, sufletește. Nu mai crezi în nimeni, în nimic, nu înțelegi ce rost mai ai, nu te mai simți parte integrată a acestui pământ. Suntem veșnic nemulțumiți pentru că nu putem trăi doar noi cu noi. Nu știm să facem asta și, chiar dacă unii știu, tot ne lovim de acel mediu de la școală, job etc.

Eu recunosc, nu pot gândi în condiții de stres permanent. Dacă aș fi lăsată în pace, liniștită, aș muta munții. Singură. Numai să nu mi se pună piedici. Nu sunt Hercules, nu sunt nevoită să fac cele douăsprezece munci pentru a ajunge în Olimp. Sunt muritor, pot face munci, dar nu pentru a-mi câștiga un loc pe cel mai important munte. Dar lăsați-mă să le fac.

Ca mine or fi mulți. Dacă tot timpul suntem împinși, bârfiți, bruscați, nu mai vrem, nu ne mai arde, nu mai putem. E firesc. Și decât să fac lucrurile în scârbă mai bine nu le fac. Mi se pare oarecum echitabil. Nu, eu, personal, nu-mi pot distruge sufletul, nu vreau să devin un câine turbat, doar pentru că cei din jurul meu au rabie. Refuz. Refuz să fiu ca oricine altcineva. Eu vreau să fiu eu așa cum sunt, cu bune și rele.