Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!