Pentru cei care ați așteptat cu ardoare lansarea noului Samsung, vă anunț că aceasta a luat sfârșit. Telefonul tocmai ce a fost lansat pe siteul Cel.ro.

Așa cum v-am spus și săptămâna trecută, am făcut un mini serial alături de Loredana Violeta Pascal și PRwave, material pe care-l puteți citi aici, aceasta fiind partea a doua, pentru că prima o puteți citi aici dacă nu ați făcut-o deja. 

Nu știu dacă demolez mituri, dacă e ceva de demolat, poate doar mitul scriitorului de succes și al scrierilor intelectuale și comerciale. De parcă ce e comercial nu poate fi și intelectual. În fine, despre asta vă voi spune în ultima parte. Îi mulțumesc din nou Violetei pentru șansa asta. Și îi doresc să aibă cel mai sănătos și frumos copil din lume, pentru că azi e ziua ei mai mult decât a oricui altcuiva. La mulți ani, mămico!

Aș putea spune, fără echivoc, că mama mea a avut noroc de un soț care a tratat-o ca pe o regină și de o fiică dementă care a tratat-o pur și simplu :)) – și da, mama mea știe de glumă. N-am fost noi prietene mereu, dar, la un moment dat chiar am devenit cele mai bune prietene, chiar dacă ea tot are un copil tâmpit.

Numai că, pe lângă faptul că rămân la părerea mea că are un copil tâmpit – adică vedeți că mă repet, pentru că sunt sigură că m-a schimbat la naștere :D, totuși lucrurile stau puțin diferit. Adică eu și tata am avut noroc cu ea. Ne-a scos mereu din necazuri, ne-a dat sfaturi pe care nu le-am ascultat nici unul, dar asta nu înseamnă că mai târziu n-am regretat și, cel mai important, ne-a ținut uniți, chiar dacă, sunt convinsă în sinea mea de asta, uneori ar fi vrut să ne arunce de pe balcon, doar că stând la primul etaj i-a fost teamă că tot ea va trage greul.

Când eram mică îi făceam felicitări și îi cântam “de ziua ta mămico”, îi organizam show-uri în sufragerie – le mai am pe casete – și chiar o făceam să lăcrimeze. – Ca să vedeți că de mică eram artistă –

Acum, indiferent că cei doi adoleșcenți întârziați ai familiei, care de multe ori i-au făcut viața un coșmar, trebuie să recunoaștem că ne-a suportat pe amândoi, ne-a înțeles și ne-a acceptat așa cum suntem, adică al dracului de căpoși.

Dar fiind ziua ei, pentru că, până la urmă, e ziua mamei, femeia mai încolo, ei bine, mamă, să ai o viață liniștită! Nu că ai putea cu noi, dar poți măcar să ne ignori atunci când ai chef, nu ne vom supăra. Hai, fie, La Mulți Ani! Nu ți-o lua în cap, nu m-a apucat melancolia :)) Mama…

Poate că florile nu sunt suficiente. Nu pentru o mamă, nu pentru femeia care ți-a oferit ani din viață încercând să-ți înțeleagă, ție, bărbatului, toate acele ieșiri tipice, crizele vârstei, cărările greșite pe care ai apuct. Femeia care probabil ți-a crescut copiii, i-a educat și le-a spus că au un tată minunat, chiar dacă nu a fost chiar așa. Sau poate a fost. Dar indiferent că ai tratat-o ca pe o prințesă întreaga viața sau ai fost un bădăran, tot i-ai putea face un cadou deosebit. Nu de alta, dar ți-a dat ani din viața ei când ar fi putut să își vadă de drum.

Știți cum se spune, dacă un bărbat își tratează femeia de lângă el ca pe o prințesă înseamnă că a fost crescut de o regină.

Ceasurile acestea sunt frumoase, ieftine și ar arăta bine la mâna oricărei femei. Se pot comanda de aici și sunt și pe albastru. Totuși, mâine este ziua acelei femei. Acea femeie specială din viața ta, chiar dacă îți este mamă sau soție. Așa că faceți și voi un gest frumos măcar o dată pe an.

Da, azi iar mă laud. Miercurea trecută a apărut partea a doua a interviului din Jurnal de Argeș. Maestrul Marin Ioniță m-a iscodit bine, până am spus tot ceea ce poate că în alte condiții nu aș fi făcut-o. Le mulțumesc din nou și celor de la Jurnal de Argeș și Maestrului că m-au lăsat să vorbesc așa în neștire despre lucruri pe care ar fi trebuit să le spun mai spre moarte. Dar, na, au ieșit de acum, asta este 😀

Nu vă spun acum ale cui vor fi celelalte două mâini…

Fragment:

” M-am trezit eu! Din nou aproape eu. Cea veche, cea care urăște bărbații, nu pe toți, doar pe cei care se dau la mine, le curg balele și li se scurg ochii. Pe ei mi-am propus să-i distrug încet, sigur și cu durere. Sigur, asta cât încă o mai pot face. Îmi dau seama că tinerețea nu mai este chiar de partea mea. Încă sunt în formă, nu ca înainte. Înainte s-au întâmplat multe. Am fost în comă, apoi într-un spital de nebuni… nu, nu, pentru a rezolva un caz și așa m-am cam aprins după noul meu coleg, Marius Gibon, asta după ce fraierul de Victor Blid a încercat să mă ucidă și acum stă liniștit într-o celulă.

Nu, încă nu am intrat în vreo relație care să-mi dea dureri de cap. După ce m-am despărțit de Paul, tipul arătos de la Moravuri, dar fără prea multă materie cenușie, am decis că e mai bine să-i ucid cu un zâmbet, decât să mă omoare ei plictisindu-mă de moarte. Nu înțeleg de ce bărbații nu pot purta discuții adevărate, totul se reduce la sex, iar sexul nu e o prioritate decât dacă vreau să-i fac animale de companie. Nu, greșesc din nou, animalele de companie au personalitate, ei nu mai au.

Telefonul îmi zbârnie static în buzunar. Nu vreau să răspund, e aproape primăvară, e soare, e cald și pentru prima oară după câteva luni merg pe jos, fără mașină, fără însoțitori care să-mi apere spatele, pentru că șeful meu încă e convins că cineva mă vrea moartă. Probabil că așa este, dar în ultimele luni am făcut multă recuperare fizică și acum chiar sunt în stare să dau cu pumnul sau să fug în caz de nevoie. Telefonul insistă. Îl scot cu două degete din buzunarul gecii de piele și privesc ecranul. Mihai Iordache, șeful și părintele meu adoptiv. Nu aș vrea să-i răspund, dar cu el nu fac jocuri din astea. Este unul dintre puținii bărbați pe care chiar îi respect.

– Da, am spus.

– La naiba, Lala, te caut de ieri.

L-am ținut închis în weekend. De obicei lucram sâmbăta, uneori și duminica, dar de data asta am simțit nevoia să stau puțin singură, să mă regăsesc. Ok, nu am stat singură, doar am agățat un pămpălau într-o bodegă obscură, i-am promis paradisul, l-am lăsat să adoarmă, după ce l-am îmbătat bine și am plecat acasă. Menționez că n-am pus gura pe alcool, doar i-am promis lui Mihai că asta nu va mai fi o opțiune, cum nici sexul la întâmplare nu va mai exista, dar, până la urmă, orice fată are dreptul să se distreze, nu?

– Să zicem că am fost puțin ocupată.

– Sper că nu ai făcut nimic din… oh, la dracu’, nu contează. Avem un caz, iar Gibon și noul “recrut” nu știu de unde să-l apuce.

– Recrut nou? m-am mirat.

– Mișcă-te la secție dacă vrei să afli mai multe, de acum ești din nou activă, nu poți chiuli. Ai avut aproape un an la dispoziție să te odihnești.

– Hmm, am spus și am închis. Alte cazuri. Mor oameni pe capete, corupția e în floare, țara asta se duce pe apa sâmbetei, iar eu nu fac decât să mă prefac că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar chiar de ar fi așa, nu se va întâmpla cât timp voi trăi.”

…….

Am mai spus că în Mioveni am văzut cele mai frumoase școli și doar știți, cei care știți, că am fost într-o mulțime de școli prin țară, pentru a prezenta cărți. Mi-am propus eu să vă arăt și vouă ce înseamnă implicare, ce înseamnă să îți pese de învățământ, pentru că, până la urmă, dacă nu avem grijă de copiii noștri să învețe, atunci nu vom mai avea nici un viitor.

V-am mai spus că ori de câte ori intru în Mioveni găsesc ceva care mă surprinde. Am fost și aici în fiecare școală, liceu, grădiniță. Laboratoare dotate, școli moderne, mediu plăcut, directori care-și dau intereseul și un gospodar care investește în școală și sănătate. Dacă s-ar întâmpla măcar în sfert de țară lucrul ăsta, am fi mai buni, mai deschiși, poate chiar puțin mai inteligenți.

Ceea ce mă frapează de fiecare dată este faptul că un orășel atât de mic poate face lucruri atât de mari. E suficient un om care să vrea, pentru că dacă vrei cu adevărat chiar poți. Sigur, în Mioveni în afara primului om, mai sunt și alții care chiar vor să vadă orașul curat, copiii îngrijiți, sănătatea pusă la punct, serviciile edilitare mergând așa cum trebuie.

Dar eu, azi cel puțin, rămân la școli. Acolo unde voi merge să prezint proiecte despre apă, mediu, animale abandonate. Le-am vizitat pe toate, așa cum vă spuneam. În nici una nu am văzut, în pauze, debandada aia de la Pitești, București sau alte orașe. Copiii parcă sunt crescuți altfel, bine, ar fi și păcat după ce Primăria a investit bani în fiecare dintre ele să strice. Școlile acestea pot concura cu orice altă școală din Europa fără să se facă de râs, fără să aibă teamă. Totul este pus la punctul, punctului.

Imaginile de astăzi vă prezintă Liceul Tehnologic Construcții Mașini Mioveni. Un liceu cu adevărat minunat. Aici se pune accent pe mediu, pe sport și, desigur, pe construcții mașini. Dar este înviorător, într-o țară în care se vrea scoaterea istoriei și a limbii române din școli, să pășești în Mioveni și să iei fiecare unitate de învățământ la rând. Să vezi că celor de aici le pasă. Și culmea, să constați că nivelul copiilor de aici este mult peste nivelul celor din orașele mari.

Dacă viitorul nostru este în mărimea orașelor, atunci nu ne văd bine, dar viitorul nostru este în copii și un oraș mic a dovedit că poate, că vrea și nu se dă bătut. Restul țării când se trezește? Când ne vom da seama că viitorul e în copii și pentru asta ne trebuie școli și ne trebuie dascăli de calitate? Cine știe, poate într-o zi țara asta va deveni un mic Mioveni.

V-am spus deja că nu sunt fană lactate, eu cu porcul și la propriu și la figurat. Dar de când cu toată nebunia asta, aseară am decis să cumpăr smântână Brădet. Cumpăram și înainte, dar pentru pisoi. Era singura smântână din comerț pe care o mânca și e bine știut că o pisică nu mănâncă în veci un produs care doar îi miroase a stricat sau care nu e natural. Și l-am încercat cu toate mărcile, nu, doar de la Brădet mânca. E drept, de când pisoiul a murit n-am mai luat lactate de nici un fel, pentru că eu nu le consum, poate, uneori, brânză de vacă, dar și aia așa să nu zic că nu iau și eu calciu din ceva.

Bun, Auchan nu are nici un interes să țină un produs românesc. Nu că ar fi ei înțelepți și țin la clienți, pentru că eu am mai luat de la ei carne stricată, așa că să mă scutească. Piteștenii probabil că își mai amintesc de hypermarketul PIC, românesc, mergea al dracului de bine. Produsele erau mult mai ieftine decât în alte hypermaketuri. Dar s-a dorit distrugerea lui și s-a reușit. Bravo! Că omul era pușcăriabil sau nu mii de oameni și-au pierdut locul de muncă.

Piteștiu și așa a devenit o jale. Nu ai unde te angaja, dacă găsești mai bine stai acasă de banii ăia și tot așa. Acum să mai distrugem și Brădet, doar pentru că vreo firmă străină a pus ochii pe ea, nuuuuu. Ați distrus Făgăraș, ați distrus fabrici, cizmării, croitorii etc. Voi nu vedeți că noi nu mai avem nimic, dar nimic? Nici o meserie, nu știi de ce te mai duci la școală. De ce să mai urmezi o facultate dacă apoi stai cu mâinile în sân și nu ai unde te angaja. De fiecare dată când cineva face ceva bun, creează locuri de muncă, trebuie îndepărtat.

Dar italianului ăla nemernic pentru care eu am lucrat și nu mi-a făcut carte de muncă și nici nu m-a plătit îi face cineva ceva? Când am plecat de acolo urla că așa e în prima lună. Adică cum e Gigule în prima lună? Exploatezi și nu plătești? Așa vreți să ajungă țara asta? Să fiți exploatați zece ore pe zi pentru zece milioane pe lună, dar în prima lună nu primiți nimic? Mi-a fost mie scârbă să-l reclam la Protecția Muncii, deși îmi pare tare rău că n-am făcut-o. Dar știu ce ar fi pățit, aproape nimic. Așa că… Am ajuns sclavi în țara noastră.

Și colac peste pupăză nimeni nu vorbește despre adulții care mor de gripă porcină, altă boală peste care s-a lăsat o tăcere sinistră.

Am zis, în fiecare zi o să cumpăr un produs Brădet și o să boicotez Auchan.

Să vă explic pe puncte:

1. De când am citit cele câteva titluri de pe facebook nu am crezut asta. Mi-a trecut imediat prin minte “După o lună au găsit drept vinovați o altă firmă românească pe care să o dea unor străini, o altă ramură a economiei noastre care se vrea distrusă”. Nu sunt fan lactate, dar dacă oamenii ăștia scapă o să cumpăr numai în ciuda celor care au vrut s-o detroneze. FĂCĂTURĂ.
2. Nu, nu m-am uitat la știri, n-am citit ziare, nu am stat să mut de pe un post pe altul pentru a vedea comentarii abjecte – dacă au fost – și să rămân tot la aceeași părere. Brădetul ne ucide copiii. Hai, sictir! Mai bine spuneți adevărul! Care ar fi adevărul? S-a ajuns la concluzia că bebelușii aveau e coli, ceea ce înseamnă că au fost tratați corect, doar că ei nu au fost tratați corect, logica sfidând chiar și gravitatea, se pare că nu a fost e coli.
3. Se face o campanie împotriva firmelor românești profitând de o tragedie sau alta sub schema ilogică “dacă ai noștrii nu sunt în stare, să aibă parte străinii de ea”, nu ar fi nici primul, nici ultimul caz din țara asta. Am distrus Făgărașul, acum ni s-a pus pe Brădet, dar adevărul adevărat nu vrem să-l scoatem la iveală ca să nu fim uciși de populație – firește că vorbeam în numele guvernanților și al doctorilor care au cam dat-o în bară.
4. Cineva îmi spunea vara trecută, cu patos, că ăștia vor să distrugă tot ce înseamnă mic comerciant român. Atunci l-am privit sceptică și în gândul meu am spus “paranoic”, acum îi cer scuze.
5. E normal ca părinții aceia să afle adevărul. E normal ca cei care au omorât copiii să dea socoteală, dar nu e normal să scoatem castanele din foc cu mâna altcuiva. Chiar nu își poate asuma nimeni nimic în țara asta? Chiar sunteți atât de plini de voi și de perfecți? Ok, să îi distrugem și pe ăștia, oricum nu mai avem multe branduri românești, decât brandurile pe persoană fizică care nu aduc bani la buget.
6. Cine, Doamne, iartă-mă, dă bebelușilor brânză oricum s-ar numi ea, la cutie?
7. Într-o lume normală, așa cum a spus și Victor Ciutacu, acum era răscoală. O lume normală în care noi nu o să mai apucăm să trăim. Am vândut fiecare părticică din țara asta, ce e drept, mai avem câte ceva de vânzare așa că să-i dăm drumul.
8. Puteți să înjurați cât vreți, cine are ochi să vadă, vede, cine nu, rămâne înjurând. Dar să nu vi se deschidă ochii într-o zi și să vă dați seama că trăiți doar printre străini, că munciți pentru ei și că ați ajuns oi la stăpân. Halal!