Mediul și animalele fără stăpân au ajuns să fie subiecte tabu în societatea noastră. Nu știu dacă ați observat – probabil că mulți dintre voi aveți copii – dar majoritatea tinerilor nu au grijă nici de mediul în care trăiesc, nici de ființele mai mici care le-ar putea fi parteneri de joacă și chiar i-ar ajuta să devină oameni mai buni și mai comunicativi.

Recunosc că aici e și vina părinților, majoritatea nu vor să ia un animal în apartament – nu contează ce fel de animal – pentru că are impresia că asta o să cadă tot în grija lui. Ceea ce, în mare parte, e chiar adevărat. Dar cum vreți să-i responsabilizați dacă nu le dați șansa de-a face lucrul ăsta? Cum să aibă grijă de ei, atunci când vor crește, dacă nu sunt capabili să aibă grijă de un suflet? Cum să devină oameni mai buni dacă nu adoptă un animal, dacă nu îi dau unui alt suflet dreptul la viață?

S-a demonstrat de nenumărate ori că atunci când un copil are un handicap și trăiește alături de un animal îi e mult mai ușor să se integreze. Poate ar trebui să vă gândiți la asta.

Același lucru se întâmplă și cu mediul. Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să salvez planeta, e doar o chestie de bună creștere, bun simț și respect față de cei care împart și respiră același aer cu noi. Dacă ați învăța să nu mai aruncați în toaletă toate prostiile și să înfundați țevile, să nu mai aruncați în ape (râuri, lacuri, mări, oceane) pet-uri sau alte obiecte; în loc să scuipați guma pe stradă ca niște needucați, ați putea aștepta frumos până ajungeți la un coș de gunoi, dacă nu sunt convinsă că veți rezista până acasă sau până când ajungeți undeva unde puteți scăpa de obiectul nedorit.

Asta înseamnă să ai respect fațâ de sufletele care crezi că-ți sunt inferioare (dar e o credință greșită) și față de semenii tăi, dar mai ales față de locul în care trăiești.

Așa că vă întreb, pe voi, părinții, ați fi de acord ca în școli să se demareze astfel de programe? Și chiar mi-aș dori să-mi răspundeți aici, pe blog, să am și eu o viziune mai amplă, fără a alerga pe facebook sau twitter pentru asta.

Prefer zăpada și să fie puțin mai frig decât gerul ăsta care-mi mănâncă diminețile. În fiecare dimineață înnebunesc dând cu racleta, de parcă aș fi blestemată să suport nebunia cerurilor. E un nene acolo, undeva, care are grijă în fiecare dimineață să trec prin același iad. Și cine spune că iadul e fierbinte? Eu zic să vă mai gândiți.

Și după ce că sunt înghețată ca un rahat, după ce pornesc spre job, imposibil, dar e imposibil să nu dau peste doi-trei proști care să încurce circulația, fix pe drumul unde nu prea e circulație. Presupun că la asta se referă dreptatea divină când se referă.

Oricum e de reținut că urăsc racleta, că mi s-a rupt mătura și urăsc să găsesc mereu geamurile înghețate. Chiar nu vrea nimeni să mi le dezghețe și mie? Am obosit dând din mâini.

Da știu, eu nici când sunt fericită nu sunt, dar azi am un zâmbet din ăla prost pe față. Cu toate că a fost o zi grea, dar a fost benefică. Mai întâi de toate vă recomand, mai ales dacă sunteți din Mioveni, o pagină de facebook prin care veți putea lua legătura cu cei de la Serviciile Edilitare Comunitare.  Dar nu numai, aș invita și presa să facă același lucru, din simplu motiv că Mioveniul e de șase-șapte ori mai sus decât Piteștiul, chiar dacă pare o mână de oraș este foarte bine gospodărit. Iar cei de la S.Ed.C sunt puși pe treabă și o fac bine.

În afară de asta vă recomand să mai citiți și voi ceva. Să mai faceți ceva care să vă bucure. Chiar dacă la sfârșitul zilei veți fi obosiți cu siguranță satisfacția o să vină și o să aveți așa, ca mine, un zâmbet de tâmpit pe chip.

Azi m-a întrebat un domn în toată firea ce să facă dacă e nefericit. I-am spus să facă ce simte în momentul ăla și a zâmbit. Nu știu dacă a făcut pentru că eu aveam treabă, dar faptul că i-am adus un zâmbet a fost un început de bucurie. Încet, încet lucrurile parcă vor să se așeze și tare îmi plac lucrurile așezate. Ador chestia asta. Da, da, obosită, dar zâmbetul e acolo. Și le mulțumesc colegelor mele de la audit pentru pizza, fără ea muream azi. Happy! 🙂

Trăim în turmă, dar, în același timp, unii dintre noi mai au și lumi paralele. Chiar dacă nu le spun sau, mai bine spus, nu le expun public de teamă sau din alte motive, chiar avem zvâgniri ale acestor lumi. Lumile noastre. Propriile noastre proiecții despre ființele pe care le avem. Ne-am colonizat, așa cum a spus Dan Puric – și cu toate că nu-mi place – mare dreptate a avut. Dar totuși, acolo, undeva, în capul nostru, mai există o fărâmă de răzvrătire de orice gen ar fi ea. O fărâmă de nebunie, de ieșire din cotidian. Ne e teamă să vorbim pentru a nu fi înlăturați și astfel ajungem colonii. Oameni fără speranțe, oamenii care au doar grija zilei de mâine fără nici o bucurie.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile acelea mici, nesemnificative, care ne aduc chiar pentru mai puțin de o secundă zâmbetul pe buze. Și am uitat asta pentru că amintirea acelui zâmbet dispare imediat, într-o fracțiune de secundă. Poate după ani și ani ne-o reamintim și reușim din nou să zâmbim. Dar dacă am pierdut acel moment, ce mai contează amintirea?, regretul?

Și atunci când unul din mulțime se ridică și e mai fericit decât toți bogații lumii, poate doar cu o felie de pâine, îl catalogăm a fi nebun. Dar adevărul e că el e cel fericit, el e cel care nu se supune normelor sociale, cel care iese din tipar și lumea lui paralelă e mult mai reală decât lumile noastre atât de bine puse la punct, atât de bine mânuite de păpușari invizibili care ne trag pe sfori: oameni, țări, continente – globalizare.

Chiar nu realizați că suntem niște mașini în mâinile unor oameni care au inventat un alt fel de sclavie. Vi se pare că sunteți liberi – desigur că mă includ și pe mine – dar, în realitate, sunteți cu toții sclavii unora care stau în umbră și ne mânuiesc așa cum poftesc. Suntem doar o particulă într-o lume pe care nu o putem controla. O particulă într-o lume în care existăm doar pentru a le deservi altora. Unora care uită că și noi avem suflet, sentimente, dorințe. Dar noi nu contăm. Și cel mai trist e că mai mult de șaptezeci la sută din populația planetei se lasă influențată, manipulată și trebuie să-și plece fruntea doar pentru o fărâmă de pâine. Parcă au zburat toate visele omenirii. Și dacă cineva ni le-a furat, ar trebui să aflăm cine și să ni le luăm înapoi. Dar și pentru asta suntem prea lași, așa că trăim de azi pe mâine spunându-ne în fiecare zi că poate mâine va fi mai bine. NU VA FI. E suficient să vă deschide-ți ochii și poate că lumea s-ar schimba. Nu ați înțeles niciodată, dar, în cele din urmă, tot sclavii ridică imperii, doar că pe ei/noi, cine îi ridică?

… sau orice alt animal, ba chiar să fim toți copii…

Cred că am putea fi mai buni. Am putea oferi acea iubire pură și am încerca să vedem viața dincolo de cuvinte. Am iubi în felul acela tăcut, dar fiecare ar simți. Pentru că așa cum te iubește un animal nu te poate iubi nici un om. De multe ori animalele ne-au dat lecții de viață pe care n-am fost capabili să le înțelegem decât foarte puțini dintre noi.

Exact așa fac și copiii, ne dau lecții de viață pe care noi nu le înregistrăm pentru că nu știm cum. Îi privim ca pe niște pici fără minte și nu vrem să luăm cunoștință de înțelepciunea jocului lor. Măcar de-ar fi un joc. Puritatea e în animale și în copii. Imediat cum am crescut societatea are grijă să strice tot ceea ce a creat Universul. Ne colonizează, ne spală creierul, ne îndobitocește. Și atunci nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să evoluăm și în nici un caz nu am lua aminte la ceea ce ne transmit animalele sau ne spun copiii, pentru că noi suntem adulți și știm mai bine. Știm pe dracu’! Suntem o colonie îndobitocită, condusă, mânată de mâna aceea invizibilă. Suntem incapabili să mai gândim cu propria materie cenușie, pentru că, la drept vorbind, suntem doar o turmă. Oi, oi, oi și măcar de-am fi lăsați în grija ciobanului adevărat. Dar noi suntem lăsați în mâna ciobanului guvernant. Cam așa stă treaba. Nu învățăm nimic pentru că nu ne dorim. Nu vrem să știm nimic, pentru că e mult mai bine să fii prost și să mergi cu turma, decât să ieși din ea și să riști să te mănânce lupul.

Dar, de-a lungul istoriei, vieții, cum vreți voi, nimeni nu ar fi ieșit din turmă, nu ar fi ascultat, nu ar fi gândit, atunci n-am mai fi existat. Așa că mai treziți-vă și voi puțin la viață. Mai puneți-vă creierul la contribuție și nu mai ascultați tot ce vă spun alții. Chiar dacă ideile voastre sunt mai proaste măcar vă aparțin. Nu împrumutați capetele altora pentru asta. Îl aveți pe al vostru, e păcat să-l țineți pe umeri doar să vă făliți cu el. Chiar e păcat.

De felul meu sunt un om tăcut. Nu vorbesc cu mulți oameni (trei), dar îi las în treaba lor. Nu mă enervez pe proști, nici pe cei care încearcă să mă scoată din zona confortului mintal, nici pe cei care țin morțiș să mă enerveze, firește, asta până chiar reușesc.

Dar altfel nu mă interesează cine cu cine și de ce. Treaba fiecăruia. Iar dacă unul are o idee fixă eu n-am nici cel mai mic motiv să-l conving de contrariul. Asta ar însemna să pierd energie degeaba.

Tocmai de aceea nu înțeleg nici în ruptul capului de ce unii tot încearcă să se bage în viața mea. Să-mi dea sfaturi. NU VREAU SFATURI! Am așa o tendință de-a mi le da singură, ceva de speriat. Bune, rele, cum sunt ele, măcar mi le asum. Dar altceva mă frapează mai rău “Nu vorbi cu Y pentru că…”, ținând cont că habar n-am cine e personajul. Înțeleg că suntem prieteni pe facebook. Ok, am avut cinci mii de prieteni, am șters vreo patru sute. Voi credeți că eu stau de vorbă în privat pe rețele de socializare? Mi se pare plictisitor. Când poți rezolva o discuție care ține zece ore pe facebook, în trei minute la telefon. Eu nu vorbesc nici cu cine trebuie să vorbesc, decât dacă e musai. Iar când mi se spune că Y îmi spune și îmi face, mi se ridică părul pe ceafă. Hai să fim serioși. Nu îmi poate spune ceva un om pe care nu-l cunosc și n-am comunicat în viața mea cu el. În plus de asta eu nu mă ascult nici pe mine, de ce ar crede cineva că ascult de alții, decât dacă e sarcină de serviciu, în rest, fâl-fâl…

Și da, recunosc, sunt oameni pe care aș vrea să-i văd și să vorbesc cu ei, mă mir că-mi mai răspund la telefon pentru că eu în locul lor nu mi-aș mai răspunde, dar nici timpul nu-mi mai permite. Și oamenii aceia nu au nici o vină. Asta e. Comunic puțin, recunosc. Uneori nu vreau să o fac, mă simt agasată, pentru că am multe de făcut și oamenii tot vorbesc și tot vorbesc. Dacă tot vorbim măcar să o facem pentru a crea ceva pozitiv nu doar pentru a ne da cu părerea și a ne agasa. Asta o facem când nu avem altele de făcut și dorim să ne relaxăm, adică vorbim ca să vorbim și să “ne simtem bine”.

Până la urmă lumea asta la atât se rezumă, la vorbe aiurea și bârfe, dar chiar dacă mă bârfiți – lucru care chiar nu mă doare, din contră – nu mai vorbiți aiureli cu mine. Scurt și la obiect că n-am timp de stat la palavre despre vreme. Zău!

Da, recunosc, prefer dictatura decât această falsă democrație, adică socialism pe înțelesul românului. Tinerii frumoși și liberi, după ce și-au luat țara înapoi, nu prea am priceput ce au făcut cu ea? Adică chiar au făcut ceva? A, da, mă scuzați, avem președinte neamț și guvern de tehnocrați, adică o altă formă de hoție puțin mai blândă, să mă exprim plastic.

Nici asta n-ar fi problema. Dar ce dracu’ vor tehnocrații de fapt. Adică ei știu ce vor? Nu de alta, dar mie nu mi-a dat nici unul de înțeles că ar ști. Bieții oameni sunt atât de nedumeriți și atât de împinși de la spate de U.E și ONG-uri că nu mai știu pe ce lume trăiesc.

Lasă parlamentarii să dea legi pe care ei apoi le aprobă, încearcă să pară populari… dar să fim serioși cu fața lui Cioloș de Gollum, nu prea au cum. De câte ori îl văd la TV am impresia că vrea să-mi fure inelul.

Anticipate, neanticipate, președinte neamț, român sau ce o vrea el, guvern thenocrat, parlament tehnocrat, toată țara tehnocrată – de parcă ăia de au ieșit în stradă știu ce înseamnă asta – țara asta tot furată va fi de fiecare tehnocrat în parte care prin definiție ar trebui să fie apolitic și corect. Ei, dacă voi asta vedeți în actualul guvern – nu, nu scriu cu literă mare pentru că e un guvernaș și nu merită să apăs două taste – atunci mă bucur că sunt bătrână, prizonieră și nu mi-am luat țara înapoi. Oricum n-aș ști ce să fac cu ea, poate s-o fur și eu puțin că am și eu nevoie de mălai.

Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva faptului că-și curăță unghiile, hai, nu am nimic nici împotriva faptului că și le lăcuiesc, dar deja am ajuns să mă bat cu ei și la tuns, vopsit, pensat și epilat.

Nu înțeleg. Îmi e greu. Până la urmă o să ajungem de mână cu bărbații să facem activitățile astea care ne sunt specifice nouă. Și cu toate astea, când e vorba să își dea cu pumnii în piept că ei sunt bărbați, o fac, cu toate că au uitat că numai cu o oră în urmă făceau niște măști pentru față sau mai știu eu ce. Sincer eu cam încep să-mi pierd identitatea. Acum înțeleg că trăim într-o lume a bărbaților, dar dacă eu nu mă duc peste ei să tai lemne, ei de ce vin peste mine să facă lucruri pe care tata sau tataie nici nu le concepeau.

Acum dacă am ajuns să concurăm cu ei la capitolul epilat, nouă ce ne mai rămâne? Până și la telenovele se uită mai mult decât noi, am prietene care se plâng de lucrul ăsta. Serios, sunt intimidată. În plus știu bărbați care dețin în propria baie lucruri pe care eu nu le am, de la tampoane demachiante până la ce vă mai poate trece vouă prin cap. A, da, unii aveau și tampoane, cică pentru orice eventualitate. Nu înțeleg, ce eventualitate? Prietene, dacă e să vină una la tine în acea perioadă știe și ea, nu o să-ți ceară ție.

M-am tâmpit eu sau ne-au luat și feminitatea?

Comanda se poate face de aici pentru mai multe tipuri de gadgeturi. Și cartea e destul de ieftină și destul de bună pentru a merita.

Trebuie să recunosc că-mi place. Nu m-am mai uitat de ceva vreme la un serial. Urmăresc câteva destul de bune când și când. Când am văzut că a apărut Dickensian m-am gândit că se reia “Poveste de Crăciun” a lui Charels Dickens, dar nici vorbă de așa ceva. Mă rog, ba da, dar nu.

De fapt este un serial polițist care conține toate personajele din “Poveste de Crăciun”. Se menține perioada. Scrooge, face ce știe el mai bine, adică dă bani cu camătă, în timp ce partenerul său Marley este ucis. Aici este adevărata poveste. Pe lângă viața celorlalte personaje în jurul cărora scenaristul s-a învârtit foarte frumos: vieți ruinate din cauza averilor, fericirea e mai mare a celor săraci, căsătorii aranjate, hoți, târfe și “domni” în toată regula care vor să pună mâna pe banii doamnelor. Depravarea, firește, nu lipsește. Oricum Londra acelor timpuri a fost una a depravării ipocrite. Toți erau domni, dar toți urmăreau ceva. Mă rog, nu cred că s-a schimbat mare lucru în sensul acesta nici acum.

Oricum, povestea se învârte în jurul morții lui Marley. Ucigașul trebuie găsit, chiar dacă victima a fost de o depravare și o răutate ieșită din comun. Dar când e crimă, e crimă.

Dacă vă place Dickens și dacă vreți să vedeți povestea din jurul poveștii, Anglia aceea întunecată, searbădă, plină de petreceri, dar și de sărăcie, atunci chiar recomand serialul. Este o adevărată încântare pentru orice iubitor al lui Dickens, dar mai ales este o adevărată încântare să privești lumea de atunci după ce a avansat atât de mult totul. Eu zic să vă bucurați de serial, face parte din categoria celor foarte bune.