Da, știu, e ilogic ce vă spun, dar mi s-a reproșat la un moment dat în viață că nu suport ca o femeie să-mi fie șefă. Habar nu am de unde a mai apărut și ideea asta, dar mna, cine sunt eu să știu ce și cum?

Mă rog, oamenii nu știu că la Media Pro am avut două șefe, zău că nu m-au deranjat. În curând o să am trei sau patru sau toate :)) și sigur cel puțin două vor țipa la mine, dar ele țipă cu stil. Oricum, important e că am mintea limpede după mult, mult timp, chiar dacă încă simt o oboseală cronică. Gata. Încep să gândesc din nou.

Grădinița Nr.1 Mioveni sau zona A-uri.

Am întâlnit câțiva profesori din Pitești care lucrează la Mioveni, nu vă imaginați că pe alte salarii și, mai presus, puneți și naveta. Știu, nu e departe, dar tot faci douăzeci și cinci de minute cu mașina într-o zi bună, poți ajunge și la mai mult dacă dai de vreun accident pe drum sau dacă vremea e capricioasă. Plus că naveta costă, banii proesorilor și ai educatorilor sunt banii aceia, știți voi. Ăia de îi dă Guvernul pentru educația copiilor, viitorul țării.

M-am întrebat și eu de ce profesorii vin la Mioveni, mai ales că unii dintre ei chiar au locuri în Pitești și cel puțin ar scuti banii de navetă. Răspunsul a fost grăitor CONDIȚIILE.  Nu ar da condițiile de aici pe nici o școală sau grădiniță din Pitești. Și știți ceva? Mi se pare corect, nici eu n-aș face-o. Nu ar avea ce să-mi ofere Piteștiul la capitolul condiții ce nu-mi dă Mioveniul. Ca să nu mai spun că la Centru Cultural Mioveni sunt spectacole din București.

Aceasta este una dintre cele două grădinițe ultra moderne. Este impecabil interiorul. Dacă intrați acolo veți vedea că totul este dezinfectat. Clanțele ușilor sunt învelite în tifon îmbibat cu dezinfectant. Nu se poate intra decât cu papuci speciali, iar la cantina lor – nu, aia nu e cantină, e restaurant – miroase delicios fără ca mirosul să se împrăștie în restul incintei. Cum naiba să vrei să pleci în Pitești?

E urmarea unei discuții triste dacă mă întrebați pe mine.

Există doi oameni, pe mine nu mă băgați în seamă, sunt doar observator și clar acum vorbesc neîntrebată. Doi oameni foarte deștepți. Unul susține că minciuna este în noi toți, important e să taci, să înghiți și să știi că oricât de mult te-ar minți celălalt totuși te poți baza pe el/ea. Buzzzzz! Mai spune, de asemenea, că uneori e necesar să împachetezi adevărul pentru a nu răni. Obositor până acum. Celălalt susține contrariul. Și aici vin și eu, observatorul. Cel care a ascultat și a tras concluzia.

Bun, acceptăm o dată o minciună, o acceptăm și pe a doua, să mor dacă mă mai încălzește că mă pot baza pe X și pe Y. Minciuna e ca alcoolul, odată ce ai început să trăiești cu ea devii dependent. Nu mai bine, dacă tot nu vrei să spui ceva, nu spui pur și simplu? Fără scuze jalnice? Adică un simplu “Nu vreau să mă pronunț! Nu vreau să-ți spun!” etc, n-ar fi mai corect?

Dacă eu înfrumusețez adevărul pentru a te simți tu mai bine (oricine ai fi tu), realitatea ta se va schimba? Eu nu cred.

Ok, sunt de acord, sunt lucruri pe care nu le poți spune sau nu vrei să le spui, oricare, ok, atunci taci. Mai bine așa decât să cauți o minciună cât de mică pentru a înfrumuseța ceva ce nu poate fi împachetat. Se spune, din popor, că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. Tot pe principiul ăsta nu mai bine un adevăr dur decât o minciună elevată?

Nu, și știți de ce?, simplu, pentru că nu suportați adevărul. Dacă ar fi să vă analizați fiecare în parte nu v-ar plăcea ceea ce ați descoperi și atunci vă mințiți și voi pe voi. Eu, personal, nu mai înțeleg nimic din omenire. Sunteți furioși când cineva vă minte, dar nici nu suportați adevărul.

Da, pe lumea asta sunt personalități mici și personalități mari. Oameni care știu să lucreze cu oamenii și oameni care habar nu au ce să facă cu ceilalți oameni. Șefi deschiși la minte și șefi mai încuiați decât încuiații lui Harry Potter.

Pot spune doar că în ultimii trei ani un noroc l-am avut constant. Norocul Șefilor și scriu cu literă mare pentru că așa merită. Norocul meu în privința asta nu s-a schimbat nici acum. Că a fost la privat sau la stat, am întâlnit și continui să întâlnesc oameni deschiși, care înțeleg importanța comunicării, importanța unei bune camapanii, importanța de-a-i ajuta și pe alții, dar, ceea ce mă impresionează cel mai mult e importanța de-a da oricărui suflet speranță la viață și aici mă refer la animalele fără stăpân pe care mulți dintre noi nu dăm doi bani.

Sigur, am avut și genul de șef care umbla cu păducelul după el urlând în stânga și în dreapta, chiar dacă nimeni nu spunea nimic, ca mai apoi să spună că din cauza mea sau a altora moare de inimă. Din fericire nu a fost decât unul, tot din fericire am scăpat de el când m-am deșteptat eu că el, bietul, neacceptîndu-se nici pe sine, tot cu păducelul în buzunar umblă, problema e acum pe cine mai dă vină că l-au părăsit toți angajații. Eh… dar merită și experiențele astea, pentru că dacă nu ai da peste un om ca ăsta, nu ai ști să-i apreciezi pe ceilalți.

Da, încă o dată, din fericire, la Șefi norocul mi-a rămas constant. Cel puțin în ultimul an am întâlnit oameni atât de buni în ceea ce fac, chiar dacă stresați, înconjurați de probleme, poate nervoși uneori, nu s-au lăsat conduși de furie. Acum mă uit și îmi spun zilnic, nu aș vrea să fiu în pielea anumitor Șefi, chiar nu aș vrea. Multă răspundere, mulți oameni în subordine, numai să ai răbdarea să-i asculți pe toți și să fii deschis la ideile lor mie mi se pare o muncă titanică, ca să nu mai vorbim de problemele care apar pe teren și alte lucruri. Azi a fost ziua aia în care am mai descoperit un alt om deschis, chiar dacă asaltat de probleme, un om de la care ai ce învăța în primul rând, pentru că asta ar trebui să facă orice Șef să îți ofere șansa de-a învăța de la el, altfel nu ar fi un lider, ar fi doar un om dintr-o mulțime. Așa că în fiecare zi există ceva bun în viețile noastre. Descoperiri care par neimportante, pentru că nu știm să mai vedem oamenii, dar, care, de fapt, sunt colosale. Ehe… știu că nu veți înțelege niciodată sau nu veți ști să vă bucurați de oamenii prețioși din viața voastră. Cei care vă dau o lecție atunci când trebuie dată.

P.S: De câte ori intru în Pitești îmi vine ori să mă întorc înapoi, ori să ies pe partea cealaltă. E o nedumerire a mea față de mine. Ce o fi cu orașul ăsta, au dat cu prafuri?

… sau orice alt animal, ba chiar să fim toți copii…

Cred că am putea fi mai buni. Am putea oferi acea iubire pură și am încerca să vedem viața dincolo de cuvinte. Am iubi în felul acela tăcut, dar fiecare ar simți. Pentru că așa cum te iubește un animal nu te poate iubi nici un om. De multe ori animalele ne-au dat lecții de viață pe care n-am fost capabili să le înțelegem decât foarte puțini dintre noi.

Exact așa fac și copiii, ne dau lecții de viață pe care noi nu le înregistrăm pentru că nu știm cum. Îi privim ca pe niște pici fără minte și nu vrem să luăm cunoștință de înțelepciunea jocului lor. Măcar de-ar fi un joc. Puritatea e în animale și în copii. Imediat cum am crescut societatea are grijă să strice tot ceea ce a creat Universul. Ne colonizează, ne spală creierul, ne îndobitocește. Și atunci nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să evoluăm și în nici un caz nu am lua aminte la ceea ce ne transmit animalele sau ne spun copiii, pentru că noi suntem adulți și știm mai bine. Știm pe dracu’! Suntem o colonie îndobitocită, condusă, mânată de mâna aceea invizibilă. Suntem incapabili să mai gândim cu propria materie cenușie, pentru că, la drept vorbind, suntem doar o turmă. Oi, oi, oi și măcar de-am fi lăsați în grija ciobanului adevărat. Dar noi suntem lăsați în mâna ciobanului guvernant. Cam așa stă treaba. Nu învățăm nimic pentru că nu ne dorim. Nu vrem să știm nimic, pentru că e mult mai bine să fii prost și să mergi cu turma, decât să ieși din ea și să riști să te mănânce lupul.

Dar, de-a lungul istoriei, vieții, cum vreți voi, nimeni nu ar fi ieșit din turmă, nu ar fi ascultat, nu ar fi gândit, atunci n-am mai fi existat. Așa că mai treziți-vă și voi puțin la viață. Mai puneți-vă creierul la contribuție și nu mai ascultați tot ce vă spun alții. Chiar dacă ideile voastre sunt mai proaste măcar vă aparțin. Nu împrumutați capetele altora pentru asta. Îl aveți pe al vostru, e păcat să-l țineți pe umeri doar să vă făliți cu el. Chiar e păcat.

De felul meu sunt un om tăcut. Nu vorbesc cu mulți oameni (trei), dar îi las în treaba lor. Nu mă enervez pe proști, nici pe cei care încearcă să mă scoată din zona confortului mintal, nici pe cei care țin morțiș să mă enerveze, firește, asta până chiar reușesc.

Dar altfel nu mă interesează cine cu cine și de ce. Treaba fiecăruia. Iar dacă unul are o idee fixă eu n-am nici cel mai mic motiv să-l conving de contrariul. Asta ar însemna să pierd energie degeaba.

Tocmai de aceea nu înțeleg nici în ruptul capului de ce unii tot încearcă să se bage în viața mea. Să-mi dea sfaturi. NU VREAU SFATURI! Am așa o tendință de-a mi le da singură, ceva de speriat. Bune, rele, cum sunt ele, măcar mi le asum. Dar altceva mă frapează mai rău “Nu vorbi cu Y pentru că…”, ținând cont că habar n-am cine e personajul. Înțeleg că suntem prieteni pe facebook. Ok, am avut cinci mii de prieteni, am șters vreo patru sute. Voi credeți că eu stau de vorbă în privat pe rețele de socializare? Mi se pare plictisitor. Când poți rezolva o discuție care ține zece ore pe facebook, în trei minute la telefon. Eu nu vorbesc nici cu cine trebuie să vorbesc, decât dacă e musai. Iar când mi se spune că Y îmi spune și îmi face, mi se ridică părul pe ceafă. Hai să fim serioși. Nu îmi poate spune ceva un om pe care nu-l cunosc și n-am comunicat în viața mea cu el. În plus de asta eu nu mă ascult nici pe mine, de ce ar crede cineva că ascult de alții, decât dacă e sarcină de serviciu, în rest, fâl-fâl…

Și da, recunosc, sunt oameni pe care aș vrea să-i văd și să vorbesc cu ei, mă mir că-mi mai răspund la telefon pentru că eu în locul lor nu mi-aș mai răspunde, dar nici timpul nu-mi mai permite. Și oamenii aceia nu au nici o vină. Asta e. Comunic puțin, recunosc. Uneori nu vreau să o fac, mă simt agasată, pentru că am multe de făcut și oamenii tot vorbesc și tot vorbesc. Dacă tot vorbim măcar să o facem pentru a crea ceva pozitiv nu doar pentru a ne da cu părerea și a ne agasa. Asta o facem când nu avem altele de făcut și dorim să ne relaxăm, adică vorbim ca să vorbim și să “ne simtem bine”.

Până la urmă lumea asta la atât se rezumă, la vorbe aiurea și bârfe, dar chiar dacă mă bârfiți – lucru care chiar nu mă doare, din contră – nu mai vorbiți aiureli cu mine. Scurt și la obiect că n-am timp de stat la palavre despre vreme. Zău!