Nu, nu fac o chestie de bravură, dar poate că sunt singurul argeșean care a fost tradus în Anglia. Poate și singurul care a scris în jur de 20 de cărți – SSFH și Crime – și toate au avut succes în țară. De la București în Ardeal (tot Ardealul chiar și unde se pune cuiul în hartă, adică prin Odorheiu, Maramureș, etc), Sibiu, Buzău, Vâlcea și câte or mai fi că le-am pierdut numărul. Am fost singurul argeșean care a lansat la Canary Wharf – dacă nu știți ce e asta, vedeți “Capitala Angliei” :)). Am fost unul dintre puținii din Argeș care l-a cunoscut pe Sir Iacobescu. Dar ce contează?

Din punctul ăsta de vedere am reprezentat Argeșul cu succes. Credeți că i-a păsat vreunui argeșean? Măcar piteștean? Nu!

În 2009, la Deva, cartea mea “Războiul Reginelor” a luat premiul întâi pentru cea mai bună carte pentru tineret. A știut cineva din urbea asta? I-a păsat vreunei autorități? Ați făcut totul să ignorați un om care a dus cultura județului vostru în țară. Singurul care a scris și a urlat în privința asta a fost regretatul Marin Ioniță.

Dar pentru voi sunt o paria și puțin vă pasă. Urăsc județul ăsta și pe cei din vârf care nu apreciază decât banul care și-l pot băga în buzunar.

Vă mulțumesc! Nici voi nu reprezentați pentru mine decât niște parveniți inculți.

Oho, și sunt multe, multe, mult mai multe de la 21 de ani de când scriu: Fantasy, Antologii, Interviuri, Cărți de dragoste etc. Asta sunt eu, dar voi nu sunteți decât niște politicieni fără cultură. Nu, nu sunteți intelectuali. Sunteți doar nepăsători… scuze, vă pasă de ce puteți băga în buzunar.

De la un timp observ, doar atât. Observ fără să mai dau sfaturi sau să mă mai bag. Mi-am dat seama că orice ai face, oricum ai face, oamenii nu sunt niciodată mulțumiți. Așa că, fără să-mi propun, m-am retras cumva într-un colț și observ. Da, trăim într-o lume absolut dementă. De ce am zis nebună? O lume în care orice lucru normal trebuie despicat în patru, opt, șaisprezece – așa, ca fibra optică. Nu mai știm să ne bucurăm de normalitate. Trebuie să facem din ea un monument de nebunie. Mai e ceva normal? Oho, habar nu aveți. Sunt atâtea și atâtea lucruri care țin de normalul nostru de zi cu zi, dar nu mai vedem. Păi ce?, mai avem timp? Nu, pentru că nici nu vrem să ne facem. Măcar eu recunosc, nu mai vreau timp pentru nimic.

Nu mai vreau libere fără explicații importante. M-am săturat de ele. Pe bune, ce 1 Mai și 1 Iunie? Ziua nebuniei mondiale? Uite, astea nu mi se par normale. Oamenii așteaptă cu disperare și înfrigurare orice motiv pentru a fi liberi. Bine, bine, n-am nimic împotrivă, dar chiar dacă o luăm pe urma francezilor, știți că ăia în cele câteva zile de muncă pe săptămână chiar muncesc? Nu dorm pe birouri, nu pleacă toată ziua în pauza de masă, nu găsesc motive să se învoiască din oră în oră. Noi avem libere, avem învoiri, avem pauze, avem de toate, numai cu munca nu prea le avem. Da, știu, suntem un popor boem.

Dar când vine vorba de bârfă s-a terminat cu boemia. Ne vine așa un chef de rar s-a mai văzut pe lume. Mai, mai că am și munci dacă n-am fi ocupați să aruncăm cu bățul în altă curte.

Nu, nu e vina noastră ca nație, observ că e o chestie general valabilă. Dacă e cu răutate, vrem, dacă e cu normalitate, ne plictisim.

Avem pietre, aruncăm, nu avem, le fabricăm. Păi nu putem noi? Nu suntem noi rasa superioară a Pământului ăsta? – Cât ne-o mai suporta – Noi nu ucidem pentru supraviețuire, o facem din pură plăcere. Oh, și ce ne mai place. Cum să nu ne placă. Dar ne place și mai mult să torturăm și să scoatem oamenii în piața publică să dăm cu pietre până își dă ultima suflare.

Părerea mea, nu ne mai merităm locul pe pământ și s-a dus dracu’ teoria cu rasa superioară. Noi suntem rasa distructivă.

Recunosc cu mâna pe inimă că e o meserie care-mi place tare mult și dacă ar mai fi ca în anii nouăzeci, chiar aș practica-o cu cea mai mare plăcere. Zilele astea mi-am tot auzit că lucrez pentru un anume site. Știu că e greu să mă disociați de presă, asta pentru că vă pot înjura și pe blog fără să-mi facă nimeni politica editorială. Și mă credeți ori ba, dacă m-aș chinui puțin mai mult, aș bate multe site-uri la număr de accesări. Dar încă n-am timp să mă chinui când am atâtea alte lucruri de făcut.

Na, m-am simțit flatată să aflu că o întreagă instituție m-a crezut capabilă să scriu tare urât despre ce se întâmplă acolo. Și aș fi scris, pentru că am tot dreptul. Până una alta tata a construit ceea ce voi distrugeți. E exact cum marii conducători construiau catedrale pe unde treceau. Nu are de ce să-mi fie rușine, chiar a construit. Cam ce proiecte care nu se bazează pe munca lui ați făcut, mă, voi? Știți că sunt primari în Argeșul ăsta care spun cu tot sufletul că dacă nu era el nu vedeau niciun metru de canalizare? Altora le e teamă, dar șoptesc lucrul ăsta. Așa cum le-a fost teamă la toți să mă ajute pentru că tata, pentru că eu nu mai aveam dreptul la viață, pentru că spun ce gândesc și merit să mor de foame. Ei, iată că mă descurc și fără ajutorul vostru. Dar spre deosebire de voi toți care ați fost ajutați de tata cum n-am fost eu, chiar le sunt recunoscătoare pe viață celor care mi-au întins o mână atunci când trebuia.

Diferența dintre mine și voi e că eu nu stau cu mâna întinsă la partid, chiar dacă, culmea, încă mai facem parte din aceeași formațiune politică. Încă. Formațiune care nu îți dă posibilitatea să te remarci dacă ți-ai dori. Dar e bine că sunteți voi obedienți și vă împroșcați toate frustrările spre mine. Și apropo, că tot suntem aici, solicit public contractul meu cu APĂ-CANAL pentru casa aia de ziceți voi că o am în Tudor și se învârte după soare. Eu am tot căutat-o, dar să o ia dracu’ dacă o găsesc.

De împroșcat ați putut mereu, e ușor, e simplu, plus că vă mai eliberați și voi de frustrări. E cam nasol să trăiești în umbra unuia care chiar a avut creier, nu? Aia e. Nu toți au parte.

Dar o să vă mai dezamăgesc încă o dată. Nu lucrez pentru noul ziar, cum nu lucrez nici pentru altul. De ce? Am să explic și asta. Pentru că eu scriu ceea ce e de scris. Eu vreau dovezi, nu vorbe – și aici mă refer la orice instituție de presă – în plus, eu vreau să scriu despre toată lumea. Ceea ce nu a înțeles azi politicul este faptul că dacă faci contract cu un ziar îl faci pentru PUBLICITATE, fix așa scrie în contract, fix pentru asta este, nu pentru a închide ochii când faceți tâmpenii. Nu, contractele sunt doar pentru PUBLICITATE, ziariștii care închid ochii doar pentru că au contracte, din punctul meu de vedere, pot fi considerați, vorba lui Werner:”PENALI”.

V-ați învățat să cumpărați presa, lucru pe care, să-mi fie iertat, eu nu-l pot accepta. Dacă vreau să scriu de stânga pentru că am dovezi, despre asta scriu, dacă vreau să scriu de dreapta, centru și epicentru – acum nu trebuie să și pricepeți gluma – asta scriu. Indiferent dacă am sau nu contract. Prin contractul ăla vin la evenimentele voastre jalnice și scriu despre ele, eventual vă promovez ca instituție care se ocupă cu împroșcare de rahat – e doar un exemplu – dar, în rest, scuze, nu sunteți scutiți de ochii presei.

Da, am ieșit din presă pentru că din punctul meu de vedere și ziariștii s-au învățat că dacă bagă un pic bățul prin gard primesc contracte, ceea ce nu e corect. Sunt oameni politici sau nu, care chiar nu merită asta. Și apoi, da, tu ziaristule, jur că nu e nimeni obligat să facă contract cu tine și ăsta nu e motiv de supărare. E ca și cum m-aș duce eu peste om în casă să-i dau internet, altfel îl ameninț că rămâne fără. Fiecare ia servicii de la cine dorește. Unii nici nu au bugete pentru toată lumea și atunci aleg în funcție de anumite lucruri – desigur, scotem din această ecuație CJ-ul că la ei e prea pe față. Dar să te duci la un primar de țară și să-i ceri și pe mă-sa și pe tac-su, e prea mult. Unii pot, alții nu. Unii greșesc că nu știu, chiar nu știu, dar noi nu mai avem niciun pic de bun simț. Bani, bani, bani.

Aici vina e împărțită. Voi, politcienii, directori de instituții publice etc, i-ați învățat că merge, iar ei, normal, au făcut în consecință. Ceea ce v-o meritați. Nu e corect, dar v-o meritați. Dacă ați fi voi, în primul rând corecți, nu v-ați supăra ori de câte ori scrie X sau Y despre voi. Din contră, dacă ați deține și ceva ouă, ați cere un drept la replică și v-ați explica, bine, dacă aveți ce.

Lumea asta a devenit foarte urâtă. Prea multă mâncătorie. Sunteți invidioși și pe ăia care n-au, doar pentru că dețin creier. Și nu, eu nu mă voi opri din scris atunci când voi vedea o nedreptate, așa cum nici nu mă veți putea face să tac – asta dacă nu comandați o crimă. Nu vă sunt datoare cu nimic, din contră, pot veni cu argumente, nume, prenume și ajutoarele care v-au fost oferite. Dacă e să o luăm corect unii dintre voi ăștia care mâncați rahat pe la colțuri sunteți datori vânduți, dar pe cine nu lași să moară…

Și stați calmi, dacă am ceva de scris despre voi semnez cu nume și prenume. N-am vreo jenă.

Am spus și mă repet: nu am multe principii. Am puține, fixe și ale mele. Dar dacă are cineva impresia că mie a doua zi îmi va fi rușine de ce am făcut pentru orice sumă din lumea asta, se înșeală. Și aici vorbesc la modul general. Dacă am învățat ceva de la viață a fost de la ai mei, care m-au tot bătut la cap că e mai important să rămân eu decât să devin sclavul cuiva și de la Victor Ciutacu care nu și-a vândut în veci principiile pentru nicio sumă.

Bine, e drept, mai e și din construcție. Așa cum nu știu să-mi vând prietenii, nu-mi vând nici neprietenii, am spus, îi dau gratis. Așa cum nu știu să plec fruntea, pentru că nu am de ce, uite tot așa nu am de gând nici să fac lucruri care să mă asocieze cu locuri, persoane sau fapte doar pentru că e în trend. Eu nu sunt în trend. Oricare ar fi ăla. Nu cred în proteste, nu cred în revoluții și, mai ales, nu cred în obiectivitate. Hai să fim serioși, câți dintre voi sunt obiectivi de nu mai pot? Câți dintre voi nu fac lucruri doar pentru că le chiorăie mațele? Frate, măcar să mă faci să cred un 5% din ideile tale, dar așa cu zero barat nu merge. Serios, nu funcționează.

Nu sunt nici pro, dar nici anti sistem. Sunt pro sau anti oameni. De ce? Pentru că așa mi se pare normal. Nu pot cataloga toți oamenii dintr-un grup – de orice fel ar fi el – a fi la fel. Asta e. Pe unii îi mai cunoști, pe alții nu, dar atâta timp cât un om ți-a arătat că te poți baza pe el și a doua zi îi duci copacul și maimuța în fața clădirii unde locuiește, zău că mi se pare doar ușor imoral și mi-ar fi rușine de mine.

Fac multe lucruri pro-bono, doar așa că îmi place să le fac. Dacă tot le fac moca, măcar să coincidă și cu ceea ce-mi doresc eu. Așa zic eu că e normal. Dacă azi iau un pumn de arginți și mâine îmi e rușine mie de mine pentru felul în care i-am câștigat nu mai sunt om eu în fața mea.

Indiferent că înțelegeți sau nu, că vă pasă sau nu, cel mai rău lucru pe lume e să te vinzi din proprie inițiativă. Măcar lasă-l pe altul să o facă, apoi vezi cum dracu’ îți răscumperi libertatea. Dar atâta timp cât pot trăi dor respirând noxe, nu o să se întâmple asta indiferent ce ar fi pe lume. Cum am spus: puține și fixe!!!

Nu-mi plac Revelioanele. Nu-mi plac. Și nu sunt o ciudată, dar în ultimii ani dacă n-am fost chinuită prin cârciumi de unde doar am privit – bine, a fost unul drăguț la Curtea de Argeș cu Taraful Cătălin Iancu – atunci am stat acasă alergând pisica pe care nu o mai am. Sau ea pe mine. Cumva așa. Nu-mi plac și din alt motiv. Până vin ele, eu deja sunt plictisită de petrecut. Și vorba fratelui meu/ nașului, cum vrea el, Gabi Matei: “dar câte Revelioane să mai facem?” :))

Bine, sinceră să fiu, urăsc perioada asta cu totul dintr-un motiv foarte simplu. Nu te poți niciunde să îți iei o pâine că e full. Nu te poți duce la Mall să-ți cumperi o carte că e full. Nu poți ieși cu mașina în oraș din același motiv. Și te întrebi de la Crăciun până după Anul Nou dacă lumea asta mai e cumva întreagă la cap. Zici că asta e singura perioadă a anului în care oamenii văd mâncare – pe care apoi știm prea bine că o aruncă cu tonele.  Și de aici încep plângerile divelor și divilor că s-au îngrășat. Că n-au mai avut limite. Nu mai spunem că unii ajung la spital că doar au văzut porc tăiat pentru prima oară în viața lor și n-au vrut să le mai dea și rudelor.

Și uite așa începi să te refugiezi și să fugi de sărbători ca Dracu’ de tămâie – cu toate că am auzit eu că nu fuge de tămâie, dar mna, nu cred că-l știu personal și nici el pe mine.

Ce mi-a plăcut anul ăsta, în sfârșit? Cumva, fără să-mi propun, chiar dacă am luat cârciumile orașului la rând, mă rog, m-am mai și extins că nu mi-a ajuns doar un oraș, a fost faptul că fix în zilele în care a contat chiar am fost lângă prieteni. Mai mult coincidență că nu a fost stabilit cu un an înainte ci așa niște invitații de moment. Și iată că momentele astea au ieșit cum mi-aș fi dorit să iasă. Liniște, cântat – între noi – nu prea multă mâncare, pisici și oameni normali la cap. Pot spune că anul ăsta chiar am trăit Crăciunul. Așa da – și scutiți-mă cu sintagma “Crăciunul se face în familie”, se face acolo unde te simți bine. Mi s-a luat de prosteala asta. Mai ales că treaba asta a venit dintr-o altă poveste pe care n-am chef să o exprim acum.

Mi s-ar părea puțin mai logic să treci anul nou lângă familie, dar asta ar însemna să mă mor de plictiseală și părinții mei chiar nu vor să mă vadă la nebuni. Ai voștri nu știu, treaba lor și a voastră.

O noapte, o noapte în care trecem dintr-un an în altul. Nu e mare lucru. O noapte în care, zic eu, ar fi perfect să fim lângă oameni care chiar ne plac. O noapte ca oricare alta, pentru că majoritatea a doua sau a treia zi se duc la muncă. Hei, e doar o noapte din care avem tendința de-a face o nebunie. Eu una nu mai suport să mă gândesc că de fiecare dată cu trecerea anului îmbătrânesc și eu, și tu, și oamenii pe care-i plac. Devenim toți, din an în an, mai responsabili, mai împovărați – bine, scuze, sunt unii care nici la cincizeci n-au terminat studenția, ăia nu se pun – mai bolnavi și mai stresați. Personal nici nu vreau să mă gândesc câte am de făcut de la anul. Cum spuneam, din ce în ce mai multe. Cam asta e cu anul nou.

Să aveți parte de bucurii! Fără stres și cu multe distracții! Păcăliți așa anul 2018 pentru a trece mai ușor peste. Eu nu-mi doresc mare lucru de la el, doar să fie blând, măcar cât a fost și 2017. Restul vom trăi și vom vedea.

Să ne auzim cu bine peste un an!

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Pentru că pot, pentru că vreau, pentru că merit

Ideea e că pentru prietenii mei, chiar dacă nu am putut, tot am vrut și, cumva, chiar dacă nu din prima, tot mi-a ieșit. Nu prea am știut să-i refuz. Am căutat soluții, dacă chiar nu le-am găsit m-am lăsat păgubașă. Dar întâi de toate am încercat.

Acum nu vreau să fiu înțeleasă greșit, știu că sunt câțiva care ar vrea dar nu au cum din diverse motive pe care le înțeleg clar. Mai e și Ioana care vrea, dar nici nu se pune problema, ce să fac cu 30 de kile îmbrăcată. Da, da, pe Lucian nu am cum să-l uit. El s-a oferit cu tot entuziasmul și iată, pe el nu l-am ajutat niciodată, în afara prezenței mele mirabuloase :D. Dar ideea e că mie îmi trebuie pac, pac, pac, pac. Repede și repede. Bine, asta undeva în weekend să fiu și eu 80% gata. Că așa nu are sens să ne târâm.

Toată țara vrea să mă mute 😀

După ce anunțam azi cu surle și trâmbițe pe facebook că e bine să ai prieteni în Sibiu că ei pot veni să te mute, iată că mă sună și Aradul, vor și ei să vină. Măi, măi. Copii, stați chill. Ar fi culmea acum să adun toată țara în Pitești să mă mute în vârf de munte. Gata, problema e rezolvată. Vă mulțumesc pentru intenție, dar zău că nu am nici unde vă caza pe toți. Încet, dar sigur, mă descurc. Fără să mai facă unii gât că, vezi Doamne, aș vrea să profit de specia masculină. Credeți ori ba chiar am prieteni de niște ani, prieteni nu cunoștințe provizorii. Singura problemă fiind că doar foarte puțini au și rămas în Pitești. Dar nu-i bai, dacă am probleme vin ei de pe unde sunt că de aia suntem prieteni. Mă rog, unii n-au cum să priceapă. E greu…

Cel mai mișto “interlop”

Majoritatea ați auzit de Marius Alexandru sau Televijen. Ba din scandalurile televizate, ba din zvonurile “interlope”. Ei, iată, omul ăsta a vorbit de două ori cu mine înainte de a îndrăzni prima oară să-l sun pentru că aveam probleme cu mașina. Avea treabă, dar în cinci minute, după ceas, era în fața blocului meu cu om de la service și cu tot ce trebuie pentru a mă ajuta. La un an diferență altă problemă, alt telefon. Era băgat până peste cap într-o mașină pe care o tapița el cu mâinile lui, dar a lăsat tot și în zece minute a venit să vadă unde-i buba. Apreciez și îi mulțumesc, pentru că oamenii pe care voi îi priviți cu scepticism și pe care-i judecați în fel și chip, chiar dacă nu vă sunt prieteni, chiar dacă nu ați trecut prin diverse împreună, uneori sunt mai sufletiști și mai săritori. Iar eu om ca Marius rar am întâlnit. Mulțumesc! Nici nu știu dacă am făcut-o vreodată.

Gaborii

Ei, da, să trecem și la partea legii. Am câteva cunoștințe. Pe unii i-am cunoscut când eram prin imobiliare, pe alții de prin presă. Cert e că am reușit să mă înțeleg bine cu ei – nu, nu sunt de la circulație. Azi mi-am amintit că aș avea ceva de rezolvat cu unul dintre ei. Alt om pe care nu l-am mai văzut de vreun an și jumătate și nici mari prietenii nu am avut. Dar când a răspuns a fost ceva de genul: “Blondo, fir’ar, știi că mă gândeam la tine și la cum săreai tu garduri cu fustele până la cur? Ce bine e să te mai sune din când în când un om aproximativ normal. Pot să te ajut cu ceva?” Da, m-a șocat pentru că eram convinsă că nu mă are în agenda telefonului. Dar oamenii, uneori, sunt surprinzători.

Praful

De speciile aster nu știu ce aș putea spune. Din punctul meu de vedere, cu indulgență, 85% din omenire e praf, fițe și tupeu. Nu zic că n-ar avea nimic în cap, dar au degeaba. Pentru ei e mai important să-și etaleze luxul care, de multe ori, e doar un fals. Însă, mna, despre ăștia mai bine să nu discutăm că ne pierdem timpul.

Ideea e simplă, cine vrea să fie om e, indiferent de statutul social pe care-l are. E suficient să fie acolo când e nevoie. Și dacă mai ești și tu om nu uiți și chiar dacă nu o să-i poți ajuta așa cum au făcut-o ei la un moment dat, cel puțin le poți mulțumi ori de câte ori îi întâlnești, pentru că așa e frumos!

Cu toate că nici nu știu ce se mai întâmplă prin țară. Cine mai e la putere, cine a mai demisionat, cine a mai fost arestat și cu ce dracu’ se mai ocupă ăia de la DNA în afară de sex între ei… Cu toate că timpul meu de-a respira s-a limitat la nevoia imediată de-a nu muri, ei, iată că tot mai observ chestii care nu țin neapărat de mine.

Am mulți prieteni, bărbați, mai mici sau cam de aceeași vârstă cu mine. Trebuie să recunosc că sunt destul de responabili pentru o generație atât de ușor de manipulat. Chiar și colegii mei, toți bărbați, sunt mai mici, dar când i-ai trimis la muncă, Doamne, nici Dumnezeu nu le stă în cale. Dar trebuie să le dai calea 😀 asta fiind o altă poveste. Mă uit la ei, majoritatea au și familii. Se trezesc de dimineață, morți, copți și cu zâmbetul pe buze, culmea, fac ce e de făcut. Nu că am fi vreunul perfect și că le-am face pe toate bine, dar fiecare își dă silința la maxim. Plus buna dispoziție care contează.

Mă uit, de asemenea, la Ionuț, colegul Ioanei – de la Paso Adelante – adică dans, partener, nu coleg, sunt praf. Cred că e undeva pe la treizeci și de ani. Cum încearcă el să-i învețe, chiar și pe cei mai în etate, să respecte femeia, să se miște bărbatul – nu ca la alte școli să fugim noi după ei. Ideea e că încearcă să-i educe pe bărbați într-un sens.

Și uite așa îmi dau seama că cei care nu au ajuns la patruzeci au o șansă de-a fi oameni, ba chiar sunt oameni. Muncesc, respectă și își dau silința.

Bine, acum nu vorbim despre pițiponci.

Perfect, ajungem la cei trecuți de patruzeci. Zici că au fost născuți în era nemuncii. Pe lângă faptul că au obosit să muncească, sunt mai mereu bolnavi, se vaită mai rau decât mine în acea perioadă fatidică și dorm cât ursul care se pune la hibernat. Am impresia că e un făcut, toți cei de peste patruzeci pe care-i cunosc fac asta. Că cică au muncit destul, responsabilitatea trebuie să mai cadă și pe umerii altora și ce mama dracu’, hai să le dăm și pensie și, dacă se poate și vreți voi, băutură moca.

Sigur, nici în acest caz nu generalizăm, vorbesc doar din experiența proprie.

Unde mai pui că se pensează, epilează și mai știu eu ce mai rău decât mine în zilele toride de vară. Cunosc câția, peste patruzeci – vă pot da nume, prenume, CNP, adresă și orice alte detalii – care mă înnebuneau să-i programez la pensat. Nici asta n-ar fi chiar o tragedie. Dar îi vezi cum așteaptă ei ca femeile să facă, să se ducă după ei, să le aducă, să muncească și apoi le mai ia și la întrebări că de ce sunt obosite.

Eu știu că în ultimul timp n-am prea fost pe planetă fiind până peste cap în ale mele, dar totuși, când dracu’ s-a întors lumea invers și mie nu mi-a spus nimeni? Că uite așa îți vine să intri în rândul divelor și să pui mâna pe unul mai tânăr decât tine doar pentru că e responsabil și mai știe și cum să te flateze din când în când și nu virtual.

Dap, s-a complicat lumea masculină. Mai lipsesc o perioadă de pe planetă, faceți ceva să aduceți lumea pe poziții normale până mă întorc.

C

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.