Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

Nu cred că o să-mi iasă vreodată din minte când un tăntălău – puțin spus – îmi repeta într-una că sfidez lumea citind.

În existența mea de cititor am trecut prin multe critici, cel mai adesea, cu o oarecare milă, mi se spunea: “Da, e și cititul o chestie, cred”. Sigur, am renunțat demult să le explic faptul că a fi prost e și asta o chestie, pentru că nu prea e. 

O astfel de experiență am trăit-o chiar cu un om în a cărui inteligență credeam. Dar niciodată să nu spui niciodată, unii pur și simplu își ascund prostia în spatele unei mimici inteligente. Omul mi-a reproșat la un moment dat, chiar de față cu alții care au avut aceeași reacție mirată ca a mea, că: “Da, tu niciodată n-ai timp de ieșit în oraș că citești. Bine, nu zic eu că nu e și asta o treabă, adică decât să faci altceva, mai bine citești”. A spus-o  cu reproș de parcă aș fi fost cumva o nenorocită care atunci când își ridica capul din carte făcea prăpăd. Am mai întâlnit și genul de oameni care au ținut morțiș să-și arate prostia: “Ce, mă, tu crezi că citind devii mai inteligentă? Mai bine ai sta ancorată în realitate”. N-am înțeles unde era realitatea, la TV, în cârciumi, unde? 

Dar cea care mi-a rămas în minte și m-a bântuit mult timp, asta, din nou spun, pentru că am crezut că respectivul – nu o să-l numesc om și nu din cazua asta, dar clar că om nu e și nu a fost vreodată – are și ceva în cap. 

Pe vremea aceea aveam o cârciumă și, vrei ori nu, în fișa postului de deținător de serviciu public cam intră faptul că trebuie să fii acolo, mai ales la petreceri. Nu știi niciodată ce se întâmplă. Eu eram cu cartea mea. Sigur, cu un ochi supravegheam. Stăteam în bar, adică în interiorul lui, pe lăzile de bere și citeam. Respectivul, care făcea parte din structura cârciumii, vine nervos la mine și îmi spune: “Tu nu își dai seama că sfidezi pe toată lumea cu cititul tău?”. Șoc, șoc. Cum dracu’ poți sfida pe cineva când citești? Ce ei nu știu? Nu pot, n-au mai văzut? Se împiedică de mine? Care-i faza? Serios, și acum mă întreb cum am reușit să sfidez petrecăreții? S-au simțit brusc “necitiți”?, nu cred, nu mi s-a părut. 

Oricum, oamenii, de cele mai multe ori, doar par inteligenți. Unii mai spun și că citesc, dar apoi te lovești de niște chestii din astea și îți dai seama că în ziua de azi unii chiar te judecă pentru că citești, ba chiar îți reproșează. Da, noaptea minții.

Dar acum, pentru a trece de partea poveștilor horror, chiar vă recomand “Sindromul” de John Case, este scarry și psihologică. Foarte, foarte bună. Abia aștept să ajung la final ceea ce vă doresc și vouă. 

Dap, nu prea aveam chef să scriu despre asta, în primul rând de lene, apoi pentru că mi s-a luat să conving pe X și Y că viața mea îmi aparține și dacă eu vreau să-mi iau glanda, păcat sau nu, e treaba mea. Păcatul meu, crucea mea. Ce te tot freacă pe tine ce fac eu? Atâta timp cât nu îți afectez ție viața, nu mi-o afecta nici tu pe a mea.

Sunt lucruri pe care nu le știți despre mine, dar hai să le spun. 

Nu noi toate avem instincte materne. Iată, eu nu am. Îmi plac copiii 30 de minute maxim, apoi mă enerevează și mă obosesc. Nu am răbdare cu ei și nici disponibilitatea de-a avea grijă de ei. N-am fost împotriva unui copil al meu, dar nici prea încântată de idee. Și oricum, dacă nu a fost să fie, mai bine. N-am avut vreodată vreun stres din cauza asta. Acum, însă, dacă stau să mă gândesc, nu mi l-aș mai dori aproape deloc. 

De acord, sunt femei care-și doresc cu dinții. Sunt femei care ar face orice sacrificiu pentru un copil. Bravo lor, le admir pentru asta. Ba chiar le și înțeleg, presupun că e o durere imensă pentru o femeie care își dorește și nu poate avea. Tot așa sunt și femei care nu își doresc și nu le poți obliga să aibă. Dar să lăsăm aceste cazuri. Sunt femei needucate, care nu știu de contracepție și nici bărbații care sunt cu ele nu știu prea multe. Din păcate, statul nostru, nu are un program pentru a învăța atât femeile cât și bărbații că există mijloace pentru a nu face copii. Dar, chiar și așa, s-a mai întâmplat și cu contracepție. S-a întâmplat și cu sterilet. Și femeia aia care și-a luat toate măsurile și totuși a rămas însărcinată ce să facă? Să-l facă doar pentru că așa vi se pare vouă moral? Poate că nu îl poate crește, poate că nu vrea să-l crească, poate că, poate că. Femeile, în ziua de azi, mai aleg dacă fac copilul sau nu și în funcție de bărbatul pe care-l au lângă ele. Hai să fim serioși, ne-am luat prea multe dintre atribuțiile bărbaților, când știi că ai de crescut și copil și bărbat, nu îți mai vine. Te gândești că viața ta acolo moare.

Fiecare are dreptul la propria fericire. Mă tot mir că nu se înțelege treaba asta. CE E BINE PENTRU MINE, NU E BINE ȘI PENTRU TINE. Da, poate ție, bărbat, îți e bine să ai un copil. Îți duce numele mai departe, dai dovadă că îi poți face, etc. Dar asta nu înseamnă că îi poți și crește. Că e moral sau imoral, nu e dreptul vostru să judecați. Că e păcat sau nu, nu e păcatul vostru. Că e bine sau rău, nu e nici binele, nici răul vostru. Și femeile sunt oameni, iar oamenii, contrar a tot ceea ce credeți voi în credința aia a voastră stalinistă, ne-am născut pentru a ne căuta fericirea, nu pentru a fi nefericiți pentru a-i mulțumii pe alții. Nimeni nu e stăpân pe viața nimănui: soț. soție, mamă, tată, frate, soră. NU, Nu aveți drept pe viața celuilalt, chiar dacă aveți voi impresia că lui îi e bine, poate că nu îi e. Ce e moral pentru tine, nu e obligatoriu să fie și pentru mine. Așa că dragii mei Dumnezei, nu, nu aveți dreptul de decizie. Nu sunteți zei peste viețile oamenilor și nici peste deciziile lor. PUNCT.

În lumina ultimelor evenimente țara s-a împărțit în două. Unde erau prieteni s-au găsit a fi dușmani, unde erau frați s-au găsit a fi vitregi și tot așa. S-a tot spus în spațiul virtual că lucrurile se vor calma, dar, poate, prieteniile nu se vor relua sau dacă se va întâmpla va fi destul de greu. Un alt lucru drăguț văzut ieri pe internet a fost următorul: “Unii spun ce gândesc, iar alții au prieteni”. Și clar să ne fie eu fac parte din prima categorie.

Ideea e simplă. Nu am de ce să cer iertare cuiva și nici nu aștept iertări de la nimeni. Serios, nu vreau să fiu iertată. În primul rând pentru că nu cer asta și în următorul chiar dacă v-ar trece prin cap că ați vrea să reluați o legătură cu mine, nu e cazul. De ce? Pentru că voi ați hotărât așa. V-am spus de mii de ori: nu am venit să țip la voi personal, nu v-am zis nici de bine, nici de rău și nu v-am cerut să vă băgați în seamă dacă nu era cazul. Cei pe care, oarecum, i-am crezut mai apropiați – că de prieteni nu poate fi vorba – și au decis așa, într-o doară că ar trebui să-și dea cu părerea despre ce cred sau fac eu, ba chiar să șteargă sau să blocheze doar pentru că nu le-a plăcut cum gândesc, ghinion, eu nu vă vreau înapoi. Au mai fost încercări timide. Frate, citește o carte și lasă-mă în pace. A fost decizia ta. Așa cum eu îmi asum deciziile, trebuie să ți le asumi și tu.

Nu am prieteni în afară de doi oameni pe care-i pot nominaliza și arăta cu degetul (sic). Am cunoștințe cu grămada. Nu vă sunt datoare cu nimic, nici moral, nici în altă formă. Nu m-ați ajutat cu nimic, nu mi-ați întins niciodată o mână, nu ați făcut decât să fiți prin preajmă în anumite conjuncturi. Poate am mai băut o cafea, poate ne-am mai întâlnit uneori, poate, poate. Ei bine, indiferent cum ar fi fost am rămas la același nivel de simple cunoștințe și tot așa vom rămâne și de acum încolo sau poate nu. Încercările astea de “reîmprietenire” nu își au sensul. Așa cum am spus: dacă niște relații s-au stricat erau menite să se strice. Dacă ne-am face acum că e totul minunat la un moment dat tot se va întâmpla. Așa că s-o lăsăm moartă. Îmi place să spun ce gândesc, cine acceptă bine, cine nu, asta e, nu am niciun sentiment de vină.

Nu știu cum dracu’ se face că am ajuns eu, tocmai eu, să ies la proteste și să mi se urce sângele la cap.

Nu aș fi ieșit vreodată la vreun protest chiar dacă aș fi fost de acord

Da, ei bine, în viața mea nu am crezut în proteste din diverse motive pe care nu o să le expun, dar situația asta m-a dus la o așa încrâncenare că nu mai pot. Așa că m-am alăturat bătrânilor de care s-a tot râs. Am fost la Cotroceni și vă jur că mi-au dat lacrimile văzându-i pe acei oameni. Dar pentru a înțelege asta, voi, tineri, frumoși și liberi, ar trebui să aveți și o inimă. Oamenii ăia nu au fost scoși de nimeni. Nu aveau ceai cald la dispoziție, mâncare sau lasere, nu ca în Piața Victoriei.

Opinia mea, opinia ta

Este incredibil cât de înverșunați sunt oamenii. Îi rog, mai am să-i implor, să își vadă în liniște de ideea lor. Nu am nevoie de sfaturi și nici de instigare, dar credeți că pot? nu, nu pot. Ei vin și îmi zic ba că nu am minte, ba că trăiesc în negură, ba că nu înțeleg nimic și apoi tot ei spun că eu nu le respect părerea. M-am tâmpit eu? Fraților, nu am venit să vă întreb de ce ați ieșit în stradă și care e motivația. Vi s-a dat ce ați cerut dar tot acolo sunteți, de ce? Dar nu, nu vreau să-mi spuneți, pentru că nu-mi pasă cu adevărat. Faceți ce vreți, dar eu de ce nu pot să fac ce vreau? Vă deranjează că nu pot să-mi bat joc de niște oameni bătrâni? că nu pot să râd de ei? Problema voastră, dar stați cu ea acolo, între voi, lăsați-mă pe mine în prostia mea că eu nu vin în prostia voastră. Fiecare cu prostia lui, da?

Generație care ne va duce de râpă

Asta nu e o generație normală, deloc, deloc. Nu o să fiu niciodată de acord să vă folosiți de copii pentru a vă atinge scopurile, să vă batjocoriți bătrânii pentru că sunteți voi mari și tari sau să torturați ființe care credeți voi că vă sunt inferioare. Asta nu e normalitate. Păcat, totuși, că unii dintre copiii ăștia sunt valori, dar e prea puțin.

Constituția zice că nu e bine, amenzile există dar e păcat că nu vi s-au aplicat

Un Klaus în stradă și zeci de tinier frumoși și liberi cu limbaj de pension

Tinerii corporatiști, frumoși și liberi, desigur, nu se mulțumesc cu amenințările directe de pe teren la adresa ziariștilor pe care nu îi plac, mai nou o fac și pe facebook, în privat. Bine că oamenii le arată public.

Nu înțeleg. Au ieșit în stradă – ok, dreptul lor. Nu au niciun fel de legimitate să o facă, mitingul nu a primit autorizație, cu toate astea nu le face nimeni nimic. Hai, fie, să zicem că e democrație. Ies oamenii, plătiți sau din convingere. Chiar nu contează care e motivația, din nou, e dreptul lor. Să stea în stradă. Dar Klaus, mediatorul poporului, ce caută să instige la violență, fie ea și verbală? Normal, la noi ca la nimeni. La noi se poate. Pentru că dacă făcea asta un președinte din oricare altă țară, acum era “belit”. Dar nu, al nostru e bine merci. Stă frumușel la Cotroceni și se crede buricul pământului.

Poate că Dragnea s-a dus pe bani publici la Trump, dar Klaus s-a dus pe bani publici în vacanțe

Și să nu uităm că după fiecare vacanță și-a luat și concediu, tot pe bani publici. Și acum vă întreb, dacă Klaus ar fi fost invitat la Trump nu s-ar fi dus? Nu înțeleg care e oftica aici. Că a fost invitat ălă și nu celălalt? Așa urât faceți voi, de obicei, dacă nu sunteți chemați la un party privat? Ofticoși așa? Îi luați capul ăluia de s-a dus? Și nu mă luați cu chestii de genul “ăla s-a dus pe bani publici”, pe bune? credeți că ălălalt s-ar fi dus pe banii lui de pâine? Mi s-ar părea ilogic din moment ce el nici în vacanță nu și-a folosit proprii bani. Dar pentru unii poate e logic, cine sunt eu să vă spun care e logica la prostia asta de o tot trâmbițați? Din nou, unii o urlă din credință prostească, dar ăia de au început au făcut-o pe ceva parale. Ușor de dus de nas poporul ăsta.

Dacă Guvernul nu îi amendează, chiar își merită soarta

Eu dacă aș ieși ilegal pe ușă cu siguranță aș fi amendată. Guvernul ăsta a dat liber două zile să iasă niște oameni în stradă? Nu cred, că doar nu au fost autorizați. Eu, în locul lui Grindeanu, nu numai că i-aș pune să recupereze până la sfârșitul anului și sâmbăta și duminica să se sature, dar i-aș fi amendat până acum de i-ar fi usturat. Pe bune? voi nu aveți nevoie de bani la buget? Uite, pentru pensii, pentru salarii, pentru alte cele, e nevoie de bani. Aveți de unde lua. De la mii de tineri frumoși și liberi ieșiți în stradă, iar politicienii care au fost acolo i-aș amenda triplu măcar să le fie de bine și să contribuie serios la buget. Mai lăsați-mă cu drepturile lor, atâta timp cât au ocupat spațiul public fără autorizație, nu au nici un drept. Mie mi s-a luat de “să fim diplomați”. Ba să nu fim. Ajunge cu diplomația.

Și totuși mă întreb: Oamenii ăștia nu mai au locuri de muncă de își permit să stea în stradă? Ziua ce fac, dorm?

Culmea e că unii chiar par inteligenți, dar când îi vezi în stradă îți dai seama că n-au citit nimic la viața lor.

Serios, pe vremea mea, la facultățile alea comuniste, se făceau și cursuri de manipulare a maselor. Culmea, le și învățam. Ba chiar citeam cu plăcere. Cum dracu’ să nu-ți placă când vezi cum guverne, ONG-uri sau chiar oameni simpli, manipulează cu atâta ușurință. Nu e complicat. Doar dai un subiect, aparent real și bine documentat, dar dedesubtul e altul. Nici măcar nu trebuie să te abați prea mult de la ce a spus Y, important e să nu lași oamenii să înțeleagă mesajul primar și să-i creezi un ambalaj. Și uite așa, ai o masă de manevră. 

În ziua de azi e mult mai simplu. Mediul online e cel mai bun pentru manipulare. Ce o fi așa complicat să urli pe facebook cu postacii de serviciu, plătiți cu 30 de cenți pe comentariu? Nu e greu. Așa îi mai agăți și pe alții, care, din păcate, nu primesc nimic, doar sunt ancorați într-o realitate falsă. 

Știu, sunt eu nebună și țin cu comuniștii. Ceea ce, în mare parte, e și adevărat. Doar că spre deosebire de alții înainte de-a acuza ascult. Și ascult bine. Chiar mă și spăl prin urechi. 

De asemenea mai știu și că îmi răcesc gura de pomană. Ăia plătiți vor urla oricum, iar cei care au intrat în mrejele jocului… mna, atât pot ei. Păi la ce să mai și citim istorie, manipulare și alte cele. Neah, stăm pe facebook și căscăm gura ca tâmpii și apoi ieșim în stradă ca să facem live-uri. Ce drăguț! :)) 

Sunt o agitată și jumătate. Știu asta. De cele mai multe ori încerc să las lucrurile în urmă și să-mi promit că nu mai fac aia sau cealaltă. Alteori renunț la promisiuni cam o jumătate de oră, după care îmi promit iar și iar că o să fac și o să dreg. Firește, lumea nu prea dorește să se învârtă după cum vreau eu. Atunci încep și dau vina pe natură, univers, gândire, oameni sau, de cele mai multe ori, pe mine. Însă toate astea se întâmplă pentru că eu nu am răbadre. Vreau totul și îl vreau acum. Ei bine, aproape niciodată nu am promis nimic pentru anul ce va urma? Ce să promit? Că voi fi mai bună? Că voi munci mai mult? Că voi înțelege oamenii? Că voi face ce nu au făcut nici regii? Aiureli. Nu o să le fac. Doar știu. Nu pentru că nu vreau, dar, la un moment dat, se va întâmpla ceva care să îmi deturneze mărețele gânduri. Voi deveni nervoasă, depresivă și supărată pe mine că nu am reușit. Nu merge așa. Chiar nu merge. Și ce să-mi mai promit? Nimic. Nu că aș fi făcut-o prea des, după cum vă povesteam. Ei bine, de data asta am intrat în 2017 cu promisiunea de-a avea răbdare și de-a lăsa lucrurile să se întâmple cum vor ele. 

De ce să mă pun în calea destinului? Rău, bun, răbdarea face lucrurile să meargă așa cum trebuie. Așa că răbdare. Se va întâmpla ce va trebui. Poate că nu o să-mi placă, dar intrăm în viața asta pentru a înțelege ceva. Așa că na, Oana, stai și învață lecțiile care-ți sunt predate. Dacă aș fi avut răbdare la timpul potrivit cine știe? dar nici acum nu e prea târziu. Așa că fără promisiuni idioate, doar răbdare. 

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.