N-am apucat să fac poze, așa cum am mai spus. Ba din lipsă de baterie, ba din lipsă de timp. Dar tot am pus și noi mâna pe trofeu măcar așa, puțin.

Eh, aș putea spune din culise, dar ce sens mai are? Important e că a ieșit bine. Important e că acești copii care au muncit trei luni de zile, care s-au dedicat concursului și-au primit și răsplata.

Să fim serioși, premiul e un nimic, în comparație cu cât s-o fi câștigat în spate, adică cât a câștigat Pro TV-ul, dar nu asta contează, important e că tinerii de la Bascov au învățat să lupte pentru ei. Și au făcut-o cu atâta dragoste, pasiune și bucurie că încep și eu să cred că, poate, țara asta mai are o șansă.

Nu zic că ceilalți copii, concurența, nu au fost minunați. Unii dintre ei, serios vorbind, atât de dulci, atât de pasionați și plini de viață. Dar, din păcate, dacă ne uităm cu atenție, tot părinții îi strică. Atâtea orgolii, atâtea meschinării, cum să învețe copilul să piardă cu demnitate, cum să învețe să nu judece, să nu bârfească, să nu fie un necioplit, dacă asta văd de la părinți și, respectiv, de la coregrafii lor, care nu s-au lăsat mai prejos în jigniri. De parcă n-ar fi fost toți tineri, de parcă n-ar fi muncit toți și de parcă unii sunt zei și alții ciume. Da, acei copii au învățat că noi suntem țigani, ciume, mafioți… de ce?, pentru că orgoliile celor mari sunt nemăsurate. În loc să îi susțineți și să-i încurajați voi nu faceți decât să le arătați fața urâtă a lumii, fețe foastre urâte și sufletele voastre pline de venin.

Deagaba avem tineri excepționali, dacă acasă văd ura, răutatea, răzbunarea și alte lucruri oribile.

Asta a fost tot ce am regretat din culisele PRO TV-ului, bine, da, a mai fost și frigul îndurat, dar să zicem că nu te pui cu vremea.

În rest ce să spun: copiii ăștia minunați, pe lângă dansurile lor populare au mai învățat o coregrafie de latino în două zile și jumătate. Coregrafie care a început cu Cristi Miu, pe care am mai schimbat-o și eu și mai apoi și cel mai bun coregraf din județ, domnul Oancea. Așa că în două zile jumătate au învățat din mers tot ce ne-a trecut nouă prin cap. A, să nu uit, a mai schimbat și Lorena Toma la ea 🙂 Nu cred că le-a fost ușor nici lor să ne asculte pe fiecare în parte și să se adapteze după cum ne venea nouă, dar nu s-au plând niciodată, jur, nu i-am auzit să zică nimic. Au făcut tot și au făcut bine. Iar reprezentația finală a fost magistrală. Le-a ieșit mai bine decât la orice repetiție. Vorba unuia dintre băieți: “Așa suntem noi, arătăm ce putem în fața camerelor, nu la repetiții” 😀 Minunați, jur, minunați!

Am mare încredere în voi. Toți ați fost la înălțime.

Lumea mea pe care o iubesc, alături de doamna Racovițeanu și Biblioteca Județeană din Slobozia, George Arion și Stelian Țurlea. Undeva, ascuns de camere și aparate foto, într-un birou din București, omul care face lucrurile posibile pentru noi, adică Alexandru Arion. Adevăratele clipe pe care merită să le trăiești.

Paradoxul minciunii este destul de interesant. Când suntem copii, părinții ne învață să nu mințim, adică să nu-i mințim pe ei, pentru că, dacă ne întâlnim cu anumite situații, de teamă, de plăcere sau pentru a părea ceea ce nu suntem, spunem câte o minciunică pe care apoi o gogonăm atât de mult că începem s-o credem și noi. Minciunile sunt și ele de trei feluri mari și late, asta spun sinergologii, adică acei specialiști în limbajul trupului și al microgesturilor.

Așadar avem minciuna de supraevaluare, pe înțelesul tuturor e treaba aia când ne dăm ceea ce nu suntem și vrem să părem mai importanți decât suntem de fapt. Adică nu putem recunoaște că nu avem niște capacități deosebite și nemaipomenite, așa că ne inventăm o altă identitate până ajungem și noi să credem în ea. În loc să spunem ceea ce suntem ne supravelauăm și spunem că valorăm mai mult decât o facem cu adevărat.

Minciuna de încuviințare, este acea minciună pe care o spunem – mai degrabă nu o spunem – din lașitate. Adică atunci când cineva îți spune un lucru cu care tu nu ești de acord, în loc să-l combați zici ca el tocmai pentru a nu crea o dispută. Aceasta de fapt este una dintre formele mari de ipocrizie ale omenirii.

Și mai avem minciuna prin omisiune, care nu pare chiar o minciună, dar nici nu spunem tot adevărul. Un exemplu ar fi: “am ieșit în oraș și m-am întors târziu, lucru pentru care îți cer scuze”, dar deliberat uiți să spui cu cine ai fost și unde.  Trebuie ținut cont că mincinosul de profesie e un tip/ă inteligent. Și, pentru că mai des le lăudăm inteligența decât le denunțăm minciuna, mincinoșii au multe zile de trăit.

Dar cea mai mare problemă e că noi învățăm să mințim din pricina părinților și a celor care ne educă la școală – societatea. De teamă să nu fim certați că am luat o notă mică ne mințim părinții, de teamă că n-am învățat ne mințim profesorii, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru că dacă societatea nu ne-ar obliga să mințim, spunând adevărul, am fi pedepsiți. Ia să ne gândim că un profesor i-ar spune elevului său “Gigi, spune adevărul și nu ți se va întâmpla nimic”, acesta l-ar spune și chiar nu i s-ar întâmpla nimic, din contră, ar fi încurajat astfel să nu mai mintă.

Îmi aduc aminte clar că atunci când am ajuns eu în clasa a opta s-a introdus ora de religie obligatorie. Aveam o profesoară tânără și de treabă. Era ultima oră într-o zi de vineri. Cine voia să stea vinerea la ora de religie? Nu știu, dar eu nu. Așa că tot chiuleam. Într-o zi profa m-a prins pe hol și m-a întrebat de ce nu vin la oră. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus: “Îți promit că dacă nu mă minți nu vei avea nici o problemă și nici nu te voi mai trece absentă”. Am avut încredere în ea și i-am spus: “Doamnă, mă duc să joc biliard, prefer asta decât să stau la oră”. Femeia mi-a mulțumit că am fost sinceră și mi-a spus că trebuie să-i spun mereu unde sunt în timpul orei ei, pentru că dacă mi se întâmplă ceva ea e direct răspunzătoare de mine. Și am înțeles, așa era. De atunci, înainte să înceapă ora, o așteptam și îi spuneam sincer unde mă duc, astfel încât femeia să știe, mai ales că biliardul era în spatele școlii și știa de unde să mă ia în caz de ceva. La sfârșitul orei trebuia să mă întorc pentru ca ea să fie convinsă că sunt întreagă și nevătămată. Aceea a fost singura profesoară din viața mea care m-a învățat că adevărul, chiar dacă dureros și greu de acceptat, este mult mai bun decât o minciună.

Din păcate, în societatea noastră, nu, nu numai în a noastră, la nivel global, minciuna a devenit un mod de viață, iar adevărul supără al dracului de tare. Iar noi, ca dobitocii, în loc să spunem ce gândim, mințim ca să nu-i rănim pe alții, dar ne rănim propria conștiință.

Da, cu toții mințim, dar unii dintre noi ajung să facă din asta o artă. Și vă întreb eu pe voi, ce preferați? un adevăr dureros sau o minciună care să vă gâdile orgoliul? Și dacă vă răspundeți la asta, nu vă mințiți voi pe voi, chiar dacă pe mine mă puteți minți. Există și microgesturi care trădează acest lucru, atunci când pe gură îți iese una, dar creierul gândește altceva, numai că despre asta nu am de gând să vă povestesc. Doar vă rog să vă gândiți fiecare la voi și să nu vă mințiți în primul rând pe voi și apoi să alegeți dacă e mai bine să spui că nu poți, decât să te bați cu pumnii în piept că ești cel mai tare de pe pământ. Nu de alta, dar se va dovedi până la urmă că nu e așa și tot tu cazi în dizgrație. Asa că… dacă vreți vreodată să aflați cum să vă feriți de mincinoși sau cum să nu vă mai mințiți voi pe voi, încercați niște cursuri de sinergologie. Eu nu dezvălui, momentan cercetez.

Artistul nu e o poveste, nu e un om cu mintea în nori, nu e un oropsit al sorții, este doar cineva la care a venit, într-o zi, pe pusă sau nepusă masă, creativitatea. Și o să vă întrebați tâmpi ce rost au eprubetele alea acolo? Dacă chimistul, matematicianul, fizicianul etc, nu ar avea creativitate și imaginație multe ar fi încă nedescoperite. Gândiți-vă numai la Da Vinci câte a creat și câte a construit din imaginația lui bogată care, până la urmă, s-a dovedit a fi mai mult decât utilă. Totul este creativitate. Și omul care dă cu sapa are creativitatea lui, dar poate că singurul mod în care vrea și poate să o folosească e acesta.

Aseară am avut o discuție pe care am înțeles-o abia când am realizat că într-un timp eram la fel. Mă zbăteam, mă omoram cu toată lumea, nu acceptam nici sfaturi, dar să mai fie vorba de critici – și fie vorba între noi, din critici am învățat cel mai mult în viața asta. A fost o vreme în care mi-am târât, pur și simplu, creativitatea în mocirlă. Am luat-o cu forța într-o luptă care nu-i aparținea. Dacă am învățat ceva după atâta timp sunt următoarele lucruri:

• nu îi cereți creativității să vă scoată din foame, dacă, prin vreun noroc se întâmplă asta, atunci foarte bine, dacă nu continuați să o udați zilnic ca pe o plantă – nu, nu o confundați cu un copil, pentru că la un moment dat veți vinde ceea ce creați, iar copilul numai un nebun și l-ar vinde ca să facă altul și s-o ia de la capăt.
• dacă ești un om creativ, un artist, trebuie să-ți întâmpini munca cu bucurie, indiferet dacă scrii, pictezi, cânți etc, nu te amăgi că artiștii sunt ăia boemi, tot timpul marginalizați și neînțeleși și pentru asta trebuie să te îneci în alcool, droguri sau mai știu eu ce altceva. Arta e dragoste, iar dragostea nu o faci la beție că a doua zi s-ar putea să-ți pară rău. Învață să faci lucrul acela cu bucuria unui copil, să-ți umple sufletul de fericire și să-ți invadeze mintea de frumusețe.
• da, o să fii călcat în picioare, o să fii hulit, o să fii iubit, apreciat, idolatrizat, dar toate astea nu contează. Ești tu cu arta ta. Vei fi respins de mii de ori, vei fi, poate, apreciat din prima, dar tot arta ta trebuie să conteze.
• vor exista momente în care creativitatea își va lua o pauză. Nu dispera, implică-te în altceva, nu o forța să revină, știe ea când să se întoarcă. Poate că ai obosit-o prea tare, poate vrea să meargă într-o vizită, tu tot dispui de imaginație și veselie așa că poți face orice până zeul creativității se va instala din nou, comod, în sufrageria ta.
• Nu vă imaginați că eu sau alții n-am trecut prin clipe negre. Am făcut-o, zece ani am tot făcut-o și scriu de când am învățat s-o fac și m-am luptat cu morile de vânt – că nu degeaba o fi scris el Cervantes despre asta. Și mi-am dorit, ba chiar am ținut cu dinții. A fost un timp în care mi-am maltratat atât de mult creativitatea încât am zis că asta e, acolo s-a terminat drumul meu. Dar am acceptat. Nu m-am înecat nici în alcool, nici în depresii, doar m-am implicat în altceva și după doi an s-a întors. M-a privit și mi-a spus: “Mai scriem și noi ceva?”.
• Eu cred în acel potențial creativ al fiecărui om, nimeni, dar nimeni, nu poate fi judecat pentru arta sau creativitatea sa. Toți au șanse egale. Firește, unii reușesc, alții nu, dar ideea e aceea de-a continua și de-a o face cu bucurie, lăsând în urmă orice altceva te-ar putea distrage. Nu or să vă ajute certurile cu unii sau cu alții pe tema creației voastre. Pentru că nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți, unii or s-o vadă măreață, alții o balegă la colțul străzii. Și asta e realitatea. Nu vă mai forțați creativitatea să vă ducă pe culmile gloriei, acolo veți ajunge cu muncă multă, nu cu ajutorul ei. Ea doar vă îndrumă, munca vă aparține. Și, firește, norocul. Cam așa stă treaba cu arta. Nu aveți nevoie nici de alcool, nici de droguri, nici de depresii, doar de bucuria de-a o face și restul vine de la sine. A, da, și orgoliile vă vor mânca sufletul. Sunteți voi cu arta voastră, restul e can-can.