Știu, știu, vă așteptați s-o dau în politic, iată că nu are legătură. Fapte, oameni și cum eu, da, eu am greșit și ea a avut dreptate.

Înțeleg că toată lumea se va întreaba cine e ea, cine știe, cunoaște, vorbă mare a unui ilustru anonim, iar ea, pe vremuri, alte vremuri, a fost cea mai bună prietenă a mea.

Cumva, într-un fel – mă rog, așa sunt eu și cred că în orice fel de relație există două părți vinovate și două care au dreptate în egală măsură. Uite că cineva, mai demult, mi-a spus un adevăr pe care atunci l-am crezut pe jumătate și am crezut până mai zilele trecute, cu tărie, că eu am dreptate. Nu, m-am înșelat. 95% ea a avut dreptate și eu am greșit. De ce doar 95%? Pentru că în alea 5% nu îi dau dreptate nici azi cum nu i-am dat nici atunci și nu o voi face niciodată, dar lucrurile astea le-am știut mereu una despre alta și le-am acceptat.

Dar vedeți cum e timpul, până nu îți demonstrează el anumite lucruri nu se lasă. Să începem așa – fără a da nume – : ipocrizie, prefăcătorie, false sentimente de depresie pentru a atrage mila, prefăcătorie, din nou, pentru că, la un moment dat, s-a dovedit că doar banii contează. Fără a avea vreo importanță că la acei bani au mai contribuit și alții. Să continuăm. Favorizarea infracțiunilor, sclaviei și multor altora, sub pretextul prieteniei, pentru bani, desigur, doar nu era vorba despre vreo prietenie sinceră. Și când mă gândesc că veșnicul nostru prieten, al ei din copilărie, al meu mai de vreo opt-nouă ani, spunea tot timpul chestia asta. Dar cine să-l asculte pe el? Și cine să o asculte pe ea care chiar le-a pătimit și eu, de cele mai multe ori, auzeam cu urechile minții ceea ce îmi spunea ea atunci plângând. Vedeam tiparele, gesturile de atunci, falsa depresie și aceeași prefăcătorie. Doar pentru bani. Mă repet, știu. Dar iată, draga mea, tu ai avut dreptate. Nu contează pe cine vinde, nu are moralitate, decât în anumite momente, dar dacă îi arunci cu banii în față, uită de principii.

Și atunci n-am înțeles pentru că eram sub un imperiu al dreptății de mijloc. Și n-am vrut să accept că tu chiar știi ce e mai bine pentru tine. Ce pot spune, țâcneala ta a fost creată și de el. Te-a ajutat să mergi în direcția aia, te-a împins de la spate. Și acum știu clar că ai făcut cea mai bună alegere. Pentru că, îmi dau seama, nu ai contat pentru el decât atâta timp cât ai făcut mai mult decât a putut el. Pentru că, așa cum sunt majoritatea în ziua de azi, s-a bazat pe tine să faci mai mult decât el. Te-a lăsat pe tine să te trezești la șapte să ai grijă de copil și de afacere, să aibă el timp să doarmă cât are chef, dar când venea vorba să judece, să te judece pentru acțiunile tale, parcă nici nu mai erai femeia aia care îi făcuse un copil. Mă întreb cât e el în stare să se judece imoral fiind cu oamenii pe care-i angajează. Sigur, a avut un profesor al dracului de bun, și dacă ar fi trei s-ar numi grup infracțional – bine, poate că sunt trei și nu știu eu. La câte am aflat în numai câteva săptămâni chiar mă întreb dacă nu cumva sunt mai mulți.

Niște oameni care au impresia că încă trăiesc pe vremea sclavagismului, atât că nu contează culoarea pielii. E sclavagism modern. Și depresiile sunt la modă, așa că de ce nu?

Nu pot spune că în ultimul an nu am prins prefăcătoriile, dar am crezut că bunul simț, totuși, va învinge. Care bun simț?

Da, tu ai avut dreptate! Și eu m-am trezit!

E duminică, îmi e rău, somn și nu pot să dorm – pentru că îmi e rău, dacă nu s-a înțeles. Dar un gând nu-mi dă pace de vreo două săptămâni. Mă tot întreb, voi de câte ori ați auzit “îmi pare rău”?, asta după ce un om/oamă(sic), pentru a nu discrimina, v-a spus că vrea, că drege, că face, dar apoi îi pare rău. Nu că n-ar putea, doar pentru că nu e sigur/sigură, dar cu toate astea, cumva, îți dă viața peste cap preț de câteva secunde. Adică ai vrea să crezi și, din dorința de-a fi, chiar o faci. Dacă cumva mai ești visător/visătoare, evident că te arunci cu capul înainte și vrei să crezi. Asta e mai rău decât alea câteva secunde în care crezi, pentru că te trezești după un timp că ai crezut atât de mult, ți-ai pus speranțe și apoi auzi: “Îmi pare rău”. Și ce ai mai putea să spui? Așa și? Dacă îți pare ce? De nu ți-a părut înainte de-a vorbi? Da, știu, ea/el știe că pentru o secundă chiar și tu ai crezut ce ai spus, atunci a fost din suflet, dar ți-a trecut. Nu, probabil că nu sufletul ți-a trecut. Probabil că ți-a părut rău imediat după ce ai spus lucruri, dar cum era să le mai iei înapoi? Atunci, pentru secunda ta, ai crezut că poți… nu, greșit din nou, ai crezut că vrei.

Ei bine, asta mă macină. Văd zilnic, aproape zilnic, mă rog, hai, să nu fiu chiar atât de încrâncenată, dar o văd săptămânal. Oameni care sunt: încerc, vreau, pot știu că o s-o fac corect, știu ce vreau… și aici e cu dus și întors pentru că unii chiar spun toate lucrurile alea și chiar le cred, după câteva zile nu mai vor pentru că nu mai vor și caută motive pentru a nu o mai face. Și nici măcar nu are importanță despre ce e vorba.

Știți, vouă celor care vă pare rău tot timpul, n-ar fi bine să gândiți cu adevărat înainte de-a lua un om sau mai mulți și de-a vă spune dorința clar și răspicat? Nu de alta dar distrugesti suflete, așteptări și multe altele, distrugeți oameni pe bandă rulantă, de parcă nici nu ar conta. Le dați aripi apoi le tăiați și aveți impresia că un simplu “îmi pare rău” e de ajuns, rezolvă problema. Celălalt o să înțeleagă, doar regreți, nu? Și o faci oarecum sincer, dar oare ei chiar vă cred sau le pasă dacă vă pare rău sau nu? Poate că voi chiar aveți regrete reale… dar mai degrabă nu. E cel mai simplu să spui că regreți fără explicații sau alte lucruri care să-l lămurească și pe celălalt că nu e un simplu retardat care a crezut, o simplă marionetă care s-a expus dântu-ți posibilitatea de a-l răni. De ce i-ar mai păsa de regretele tale, când tu nu îți poți asuma nici măcar o chestie simplă.

Urăsc propoziția asta. “Îmi pare rău!”. De ce? Nu ar trebui. Serios. Spune mai bine: nu pot, nu vreau, nu sunt capabil, mi-am schimbat opțiunile, am mințit, nu mai doresc ce voiam cu două zile în urmă, nu mă mai interesează. Sunt om și-mi schimb opțiunile. Nu, nu-mi pare rău. Da, poate că am greșit pentru că am vorbit înainte de-a-mi dori cu adevărat lucrul respectiv. Nu m-am gândit suficient. Eram beat/beată, plauzibil de altfel, spunem multe tâmpenii la beție. Dar să nu îți mai pară rău. Asumă-ți ce ai făcut. Trăiește cu faptul că ai sedus un suflet și apoi l-ai abandonat într-o groapă fără nicio speranță. Las-o baltă! Părerile de rău, jur, nu contează pentru nimeni. Nici lacrimile. Nu ai putut o dată și totuși, cu nu știu ce minte diabolică, o mai faci o dată. Culmea prostiei, ți se mai dă o șansă. Doar că, la dracu’, după un timp rostești aceleași cuvinte și speri să fie suficiente din nou.

Nu prietene/prietenă, nu-ți pare rău. Ești doar un om care habar nu are ce dorește de la viață. Doar ai impresia uneori că dorești, dar na, nu ești făcut pentru asta și apoi regreți că ai spus, făcut etc. Dar vrei să nu-i mai bagi pe alții în aceeași ciorbă. Înțeleg că unii dintre noi suntem niște insensibili incurabili. Poate nu așa am fost mereu, dar viața, deh… Pot spune cu mâna pe inimă că atunci când am făcut-o eu, nu, nu mi-a părut rău și nici n-am spus-o. Am spus exact ce aveam de spus: “sunt om, am dreptul să mă răzgândesc, da, sentimentele mele se schimbă după o secundă pe alta” Sorry, nu îmi pare rău, atâta pot. Sunt o scorpie/ un dobitoc, sunt ceva ce nu pot controla.

Da, eu recunosc că nu pot și nici nu vreau să mă controlez, dar, spre deosebire de voi, nu îi mai atrag și pe alții în rahat. Sau, dacă fără să vreau chiar o fac, nu mă duc să-i spun omului că am o părere de rău pentru că aș minți. Îi spun adevărul, fie că-l acceptă sau nu. Mai lăsați părerile astea de rău când pe voi nu vă interesează decât să găsiți o cale pentru a vă fi bine.

Mai bine ați învăța să vă înțelegeți de unii singuri. Când o să reușiți să vă suportați voi pe voi, probabil că veți reuși să o faceți și cu alții.

Și încă ceva. Așa scorpie cum sunt eu, chiar mă mai pun și în locul celuilalt, pentru că aș vrea, la un moment dat în viață, cineva să se pună și în locul meu. Categoric că nu vom simți la fel, dar măcar ne putem da seama că rănim oameni. Eu zic să nu o mai facem. Eu zic să lăsăm dracului expresia asta și să începem să fim sinceri cu noi. Părerile de rău, jur, nu ajută cu nimic, poate doar îi vor provoca ceva depresii celuilalt. Felicitări! Știu, îți pare rău. Perfect, poți să mori acum?

E urmarea unei discuții triste dacă mă întrebați pe mine.

Există doi oameni, pe mine nu mă băgați în seamă, sunt doar observator și clar acum vorbesc neîntrebată. Doi oameni foarte deștepți. Unul susține că minciuna este în noi toți, important e să taci, să înghiți și să știi că oricât de mult te-ar minți celălalt totuși te poți baza pe el/ea. Buzzzzz! Mai spune, de asemenea, că uneori e necesar să împachetezi adevărul pentru a nu răni. Obositor până acum. Celălalt susține contrariul. Și aici vin și eu, observatorul. Cel care a ascultat și a tras concluzia.

Bun, acceptăm o dată o minciună, o acceptăm și pe a doua, să mor dacă mă mai încălzește că mă pot baza pe X și pe Y. Minciuna e ca alcoolul, odată ce ai început să trăiești cu ea devii dependent. Nu mai bine, dacă tot nu vrei să spui ceva, nu spui pur și simplu? Fără scuze jalnice? Adică un simplu “Nu vreau să mă pronunț! Nu vreau să-ți spun!” etc, n-ar fi mai corect?

Dacă eu înfrumusețez adevărul pentru a te simți tu mai bine (oricine ai fi tu), realitatea ta se va schimba? Eu nu cred.

Ok, sunt de acord, sunt lucruri pe care nu le poți spune sau nu vrei să le spui, oricare, ok, atunci taci. Mai bine așa decât să cauți o minciună cât de mică pentru a înfrumuseța ceva ce nu poate fi împachetat. Se spune, din popor, că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. Tot pe principiul ăsta nu mai bine un adevăr dur decât o minciună elevată?

Nu, și știți de ce?, simplu, pentru că nu suportați adevărul. Dacă ar fi să vă analizați fiecare în parte nu v-ar plăcea ceea ce ați descoperi și atunci vă mințiți și voi pe voi. Eu, personal, nu mai înțeleg nimic din omenire. Sunteți furioși când cineva vă minte, dar nici nu suportați adevărul.

Ăștia suntem noi – desigur că mă refer la cei din poză – oameni manipulați să facem și să spunem ce trebuie. Doar v-am explicat că diplomația, toată, fără excepții, e o minciună. Dacă-i spui omului adevărul – greu de acceptat – te va urî întreaga viață, dacă-i spui o minciună te va pupa. Și cum să faci să taci atunci când aluatul tău e altul. Că doar ți-a intrat în cap baliverna aia cu “greșeala recunoscută e pe jumătate iertată” și “adevărul e mai bun decât prefăcătoria”. Să vă iasă, așa ceva nu se aplică nici la englezi. Bine, nu că ar fi ei diplomații pământului, până și ăsta e doar un mit.

Observ zilnic cum suntem trași de sfoara aia invizibilă și obligați să ne ținem gura sau să ne prefacem că nici măcar n-am auzit. “Ce dacă te-a jignit, ce dacă n-a avut dreptate?, taci și înghite”. Cam ăștia suntem noi. Robi ai unei societăți bolnave, probabil că ar trebui să mai primească niște pedepse din alea biblice să se mai curețe. Șapte plăgi, dacă nu mă înșeală memoria. Ei bine, vă spun clar și răspicat că aici nu pot să tac, dacă vin plăgile sau sfârșitul sau ce o fi, eu voi fi cea mai bucuroasă.

O să-i iau pe Vali Badea și pe Alin Niță, ne vom sui pe cea mai înaltă clădire, ne vom aprinde o țigară – să moară Cioloș de ciudă – și vom observa până ne va lua și pe noi. Eu n-am regrete dacă se întâmplă. Am vizitat, am citit, am scris, chiar dacă n-am avut o viață simplă, sufletul meu a rămas acolo, intact. S-a bucurat de nimicuri și chiar când a fost cel mai nefericit a găsit răspunsul pentru puțină căldură. De ce să-mi pară rău? Eu rău n-am făcut, alții mi-au făcut mie. Eu i-am aceptat pe toți așa cum sunt ei și am încercat să-i înțeleg, alții n-au făcut-o cu mine. Nu m-am băgat în viața nimănui, pentru că niciodată nu m-am crezut Dumneze, dar ei s-au băgat în a mea, chiar dacă pentru asta a trebuit să inventeze romane proaste pe care nici cititorii Sandrei nu le-ar fi cumpărat. Și bârfele, da, le-am auzit, că na, nu sunt surdă, dar mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe alta, pentru că nu sunt Țața Floarea să stau pe șanț să duc vorba mai depare – auzi maică…

Cred în continuare că mergem spre involuție. Și vă dați seama că nu mă refer la internet, știință, descoperiri etc, nu, sufletele noastre involuează pentru că sunt măcinate de boala aia cruntă care se numește răutate, boala aia care se numește invidie. Asta ne ucide, ne torturează, iar când unul îți spune, pe un ton amabil, adevărul, atunci boala crește și mai mult, pentru că 90% din populația globului nu vrea să-l audă. NU, NU ADEVĂRUL DESPRE MINE. NU, MI-AM CUSUT ATÂTEA MĂȘTI SĂ VII TU SĂ SPUI CĂ NU SUNT REAL?

Dar să vă mai spun ceva. Boala vine și de aici. Și dacă eu nu știu, nimeni nu mai știe. Dacă nu vorbești, dacă nu te descarci, te poți îmbolnăvi și încă rău. Este real, nu e o aberație de-a mea, citiți și voi. Nu trebuie, cu siguranță, să vă descărcați colegului de birou, nu, nu, asta e greșeală colosală, dar un psiholog sau cineva în care aveți mare încredere ar trebui să vă asculte măcar o dată pe săptămână, astfel vă descărcați de toate acele sentimente negative pe care le strângeți în voi.

E greu, știu, să faci față unei nedreptăți, dar, în era noastră, e singura soluție. Nu mai ai voie la sinceritate și trebuie să te obișnuiești cu lucrul ăsta, oricât ar fi de absurd. Sunt puțini cei care o vor accepta, cu ei poți fi, dar nu te încrede în cei care spun că acceptă, pentru că nu e așa. Și fiți foarte, dar foarte atenți la oamenii care spun “Sincer să-ți spun sau Sunt sincer etc” pentru că în următoarea frază urmează să spună o minciună. Ține pentru tine ce auzi și nu da mai departe, pentru că viața ta nu în asta constă. Nu trăiești cu bârfele de la colțuri, trăiești cu sufletul și liniștea ta.

Paradoxul minciunii este destul de interesant. Când suntem copii, părinții ne învață să nu mințim, adică să nu-i mințim pe ei, pentru că, dacă ne întâlnim cu anumite situații, de teamă, de plăcere sau pentru a părea ceea ce nu suntem, spunem câte o minciunică pe care apoi o gogonăm atât de mult că începem s-o credem și noi. Minciunile sunt și ele de trei feluri mari și late, asta spun sinergologii, adică acei specialiști în limbajul trupului și al microgesturilor.

Așadar avem minciuna de supraevaluare, pe înțelesul tuturor e treaba aia când ne dăm ceea ce nu suntem și vrem să părem mai importanți decât suntem de fapt. Adică nu putem recunoaște că nu avem niște capacități deosebite și nemaipomenite, așa că ne inventăm o altă identitate până ajungem și noi să credem în ea. În loc să spunem ceea ce suntem ne supravelauăm și spunem că valorăm mai mult decât o facem cu adevărat.

Minciuna de încuviințare, este acea minciună pe care o spunem – mai degrabă nu o spunem – din lașitate. Adică atunci când cineva îți spune un lucru cu care tu nu ești de acord, în loc să-l combați zici ca el tocmai pentru a nu crea o dispută. Aceasta de fapt este una dintre formele mari de ipocrizie ale omenirii.

Și mai avem minciuna prin omisiune, care nu pare chiar o minciună, dar nici nu spunem tot adevărul. Un exemplu ar fi: “am ieșit în oraș și m-am întors târziu, lucru pentru care îți cer scuze”, dar deliberat uiți să spui cu cine ai fost și unde.  Trebuie ținut cont că mincinosul de profesie e un tip/ă inteligent. Și, pentru că mai des le lăudăm inteligența decât le denunțăm minciuna, mincinoșii au multe zile de trăit.

Dar cea mai mare problemă e că noi învățăm să mințim din pricina părinților și a celor care ne educă la școală – societatea. De teamă să nu fim certați că am luat o notă mică ne mințim părinții, de teamă că n-am învățat ne mințim profesorii, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru că dacă societatea nu ne-ar obliga să mințim, spunând adevărul, am fi pedepsiți. Ia să ne gândim că un profesor i-ar spune elevului său “Gigi, spune adevărul și nu ți se va întâmpla nimic”, acesta l-ar spune și chiar nu i s-ar întâmpla nimic, din contră, ar fi încurajat astfel să nu mai mintă.

Îmi aduc aminte clar că atunci când am ajuns eu în clasa a opta s-a introdus ora de religie obligatorie. Aveam o profesoară tânără și de treabă. Era ultima oră într-o zi de vineri. Cine voia să stea vinerea la ora de religie? Nu știu, dar eu nu. Așa că tot chiuleam. Într-o zi profa m-a prins pe hol și m-a întrebat de ce nu vin la oră. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus: “Îți promit că dacă nu mă minți nu vei avea nici o problemă și nici nu te voi mai trece absentă”. Am avut încredere în ea și i-am spus: “Doamnă, mă duc să joc biliard, prefer asta decât să stau la oră”. Femeia mi-a mulțumit că am fost sinceră și mi-a spus că trebuie să-i spun mereu unde sunt în timpul orei ei, pentru că dacă mi se întâmplă ceva ea e direct răspunzătoare de mine. Și am înțeles, așa era. De atunci, înainte să înceapă ora, o așteptam și îi spuneam sincer unde mă duc, astfel încât femeia să știe, mai ales că biliardul era în spatele școlii și știa de unde să mă ia în caz de ceva. La sfârșitul orei trebuia să mă întorc pentru ca ea să fie convinsă că sunt întreagă și nevătămată. Aceea a fost singura profesoară din viața mea care m-a învățat că adevărul, chiar dacă dureros și greu de acceptat, este mult mai bun decât o minciună.

Din păcate, în societatea noastră, nu, nu numai în a noastră, la nivel global, minciuna a devenit un mod de viață, iar adevărul supără al dracului de tare. Iar noi, ca dobitocii, în loc să spunem ce gândim, mințim ca să nu-i rănim pe alții, dar ne rănim propria conștiință.

Da, cu toții mințim, dar unii dintre noi ajung să facă din asta o artă. Și vă întreb eu pe voi, ce preferați? un adevăr dureros sau o minciună care să vă gâdile orgoliul? Și dacă vă răspundeți la asta, nu vă mințiți voi pe voi, chiar dacă pe mine mă puteți minți. Există și microgesturi care trădează acest lucru, atunci când pe gură îți iese una, dar creierul gândește altceva, numai că despre asta nu am de gând să vă povestesc. Doar vă rog să vă gândiți fiecare la voi și să nu vă mințiți în primul rând pe voi și apoi să alegeți dacă e mai bine să spui că nu poți, decât să te bați cu pumnii în piept că ești cel mai tare de pe pământ. Nu de alta, dar se va dovedi până la urmă că nu e așa și tot tu cazi în dizgrație. Asa că… dacă vreți vreodată să aflați cum să vă feriți de mincinoși sau cum să nu vă mai mințiți voi pe voi, încercați niște cursuri de sinergologie. Eu nu dezvălui, momentan cercetez.