Împachetatul aduce surprize. Din cauza lipsei de timp împachetez pe apucate, când și când. Încerc să mă mișc repede, dar chiar și așa mă mișc repede fără folos pentru că mă duc degeaba pe drumul meu în momentul ăsta. Trebuie să aștept momentul ăla… dar asta e o discuție ce nu trebuie luată în discuție (sic).

Una peste alta am descoperit chestii, multe chestii. Lucruri pe care uneori le-am căutat, de altele, recunosc, am uitat cu desăvârșire dar m-am bucurat să le reîntâlnesc. Atât de măi, măi. Ufaaa. Cum am putut trăi fără ele? Cum am putut uita de ele? Și cum de le-am ascuns atât de bine încât n-am mai dat nas în nas cu domniile lor mai bine de doi ani? Ei, nu mai contează acum. Important e că am descoperit că am. Deci am 😀 Cred că trebuie să mă mut mai des. Așa mai aflu și eu ce mai am prin casă.

În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.

De cele mai multe ori ador ploaia. Îmi place ploaia de vară la nebunie. Poți dansa în ploaie, poți medita, te poți gândi la mii de lucruri și, cel mai important, poți crea. Sigur, există și acea ploaie rece cu tunete și fulgere, care, dacă nu ești prea fițos, te ajută să dormi ca un nou născut.

Dar, desigur, nu despre asta este vorba.

Tot aud în ultimul timp: “plouă, nu ies din casă”. Așa cum am auzit toată vara: “E prea cald, prefer să stau la umbră”. Ok, lucruri când mai faceți. Dar nu, nu asta, voi când v-ați născut era genul acela de temperatură perfectă? Mă întreb dacă în copilăria acestor oameni or fi existat ploi, zăpezi, caniculă și alte fenomene meteo? Sau imediat după împușcarea lui Ceaușescu au început ăștia să schimbe vremea așa, doar pentru a vă enerva?

M-am săturat de plângerile astea. Iar plouă, iar ninge, iar e caniculă. Ei, da, iar, iar și iar, pentru că asta e natura, de aia avem nori, de aia avem soare și toate cele. Fenomenele meteo, vrem, nu vrem, există. Că e ploaie, că e vânt, soare sau ninsoare, toate au farmecul lor și ar trebui să învățăm să le acceptăm. Nici mie nu-mi place zăpada. Ani de zile nici n-am suportat să o ating, dar asta nu înseamnă că mă încui în casă pentru că pământul a devenit alb. Din păcate, vrem ori ba, trebuie să facem lucruri și atunci când vremea nu e chiar pe placul nostru. Sunt de acord că unele fenomene meteo ne deprimă, ne obosesc, ne dau acea senzație de neplăcere. Dar, până la urmă, asta vine și din noi, din ceea ce ne dorim de la noi. Automat că dacă mă trezesc cu fundul în sus și nu fac nimic să-l aduc la locul lui o să îi scot din sărite și pe cei care nu au nicio vină că am eu capsa pusă. 

Uneori e bine, indiferent de cum e timpul, să ne mai și impunem să zâmbim. S-ar putea să producem un miracol în noi. Ar fi bine să ne mai și impunem să iertăm sau să uităm, dar și să vedem partea plină a paharului. Pentru că nicio situație nu e doar neagră sau doar albă, dacă vedem griul pe undeva atunci avem o șansă.

Fix așa e și cu ploaia. Nu am văzut om topit de ploaie, cum nici pe mine nu m-a ucis până acum zăpada. Nu am văzut om care să se dezintegreze pentru că a picat apă pe el. Ploaia e bună, desigur, dacă vorbim de uragane nu mai e la fel, dar, până una, alta noi am cam fost feriți de fenomene extreme, iar ploaia, da, ploaia ajută pământul să dea roade și noi ne hrănim din ele. Așa că mai lăsați fițele astea. Vine iarna, toamna și-a intrat deja în drepturi. E normal să plouă, cum va fi normal să și ningă la un moment dat. An de an parcă vedem pentru prima oară apă și zăpadă. Ce dracu’ e cu lumea asta? Ne plângem până și de normalitate pentru că nu mai avem valoarea a ceea ce e firesc. Oare ne mai mulțumește ceva pe lume?

… nu, nici evenimentele din viață nu te lasă. Ceva se întâmplă mereu și îți reamintește.

Era mic în poza de mai sus și destul de neastâmpărat.

Da, știu, au trecut aproape patru ani, dar, cumva, în sufletul meu a rămas singura ființă pe care am iubit-o mai presus de mine. Și acum mai am impresia, uneori, că e undeva prin casă și așteaptă tăcut să mă sperie, așa cum făcea adesea. Presupun că era una din distracțiile lui principale.

E greu să iubești un om cu aceeași intensitate după ce un asemenea suflet ți-a oferit mai mult decât ai fi crezut. Doar așa ca ființă poți să cunoști iubirea supremă, iar el a oferit cu toată intensitate. Doar că lucrurile nu se opresc aici, când are impresia că l-am uitat, face cum face să îmi aduc aminte, să-mi fie dor și, de ce să mint, să-mi stoarcă așa o lacrimă.

Zilele trecute mama mi-a spus că a păstrat ceva pentru mine, nu contează ce. Un cadou pe care-l are de la “doctorul nostru”. Ca să ne înțelegem “doctorul nostru” a fost omul care a avut grijă de toate pisicile și cățeii din dotare. Omul la care, culmea, niciun suflețel nu protesta, pentru că le iubea. Deși tânăr și genial ca veterinar a murit cu doar câteva luni înainte să se ducă atât Piți cât și Guguș. Ambii pisoi, menționez, chiar îl iubeau și pentru ambii a fost ceva rar, ei nu prea iubeau necunoscuți. Ni i-a salvat de la moarte de atâtea ori că era imposibil să nu-l adori. În plus, a fost un om minunat, cum rar întâlnești în viață.

Și uite așa, omul ăsta care ne-a umplut sufletele de umanitate, în primul rând, și la care am ținut ca la un membru al familiei, a lăsat ceva în urmă, ceva care să mă facă să nu-l uit nici pe el, dar nici pe pisoi.

Cu toate că nu acesta era gândul unei zile în care am cedat cam din toate punctele de vedere, la ora asta a fost adierea unei amintiri care, într-un fel ciudat, m-a făcut fericită, chiar dacă îmi e dor de ei.

Cu toate că nici nu știu ce se mai întâmplă prin țară. Cine mai e la putere, cine a mai demisionat, cine a mai fost arestat și cu ce dracu’ se mai ocupă ăia de la DNA în afară de sex între ei… Cu toate că timpul meu de-a respira s-a limitat la nevoia imediată de-a nu muri, ei, iată că tot mai observ chestii care nu țin neapărat de mine.

Am mulți prieteni, bărbați, mai mici sau cam de aceeași vârstă cu mine. Trebuie să recunosc că sunt destul de responabili pentru o generație atât de ușor de manipulat. Chiar și colegii mei, toți bărbați, sunt mai mici, dar când i-ai trimis la muncă, Doamne, nici Dumnezeu nu le stă în cale. Dar trebuie să le dai calea 😀 asta fiind o altă poveste. Mă uit la ei, majoritatea au și familii. Se trezesc de dimineață, morți, copți și cu zâmbetul pe buze, culmea, fac ce e de făcut. Nu că am fi vreunul perfect și că le-am face pe toate bine, dar fiecare își dă silința la maxim. Plus buna dispoziție care contează.

Mă uit, de asemenea, la Ionuț, colegul Ioanei – de la Paso Adelante – adică dans, partener, nu coleg, sunt praf. Cred că e undeva pe la treizeci și de ani. Cum încearcă el să-i învețe, chiar și pe cei mai în etate, să respecte femeia, să se miște bărbatul – nu ca la alte școli să fugim noi după ei. Ideea e că încearcă să-i educe pe bărbați într-un sens.

Și uite așa îmi dau seama că cei care nu au ajuns la patruzeci au o șansă de-a fi oameni, ba chiar sunt oameni. Muncesc, respectă și își dau silința.

Bine, acum nu vorbim despre pițiponci.

Perfect, ajungem la cei trecuți de patruzeci. Zici că au fost născuți în era nemuncii. Pe lângă faptul că au obosit să muncească, sunt mai mereu bolnavi, se vaită mai rau decât mine în acea perioadă fatidică și dorm cât ursul care se pune la hibernat. Am impresia că e un făcut, toți cei de peste patruzeci pe care-i cunosc fac asta. Că cică au muncit destul, responsabilitatea trebuie să mai cadă și pe umerii altora și ce mama dracu’, hai să le dăm și pensie și, dacă se poate și vreți voi, băutură moca.

Sigur, nici în acest caz nu generalizăm, vorbesc doar din experiența proprie.

Unde mai pui că se pensează, epilează și mai știu eu ce mai rău decât mine în zilele toride de vară. Cunosc câția, peste patruzeci – vă pot da nume, prenume, CNP, adresă și orice alte detalii – care mă înnebuneau să-i programez la pensat. Nici asta n-ar fi chiar o tragedie. Dar îi vezi cum așteaptă ei ca femeile să facă, să se ducă după ei, să le aducă, să muncească și apoi le mai ia și la întrebări că de ce sunt obosite.

Eu știu că în ultimul timp n-am prea fost pe planetă fiind până peste cap în ale mele, dar totuși, când dracu’ s-a întors lumea invers și mie nu mi-a spus nimeni? Că uite așa îți vine să intri în rândul divelor și să pui mâna pe unul mai tânăr decât tine doar pentru că e responsabil și mai știe și cum să te flateze din când în când și nu virtual.

Dap, s-a complicat lumea masculină. Mai lipsesc o perioadă de pe planetă, faceți ceva să aduceți lumea pe poziții normale până mă întorc.

C

N-am fost inspirată să fac o poză, dar cam asta e ideea.

Ei bine, după o zi cumplit de lungă în care lucrurile au părut că se prăvălesc spre mine pe la ora nouăsprezece mă trezesc cu un telefon de la colegii mei: “Putem să venim acum?”. Ca să înțelegeți, nu că n-am fi fost fiecare pe metereze, dar fiecare în altă parte. La mine acasă trebuia făcută o treabă și doi dintre băieții au găsit timpul să o facă. Ok, le-am dat cheia, i-am îndrumat și mi-am văzut de treabă. Când ajung acasă îmi amintesc că de cinci zile aș bea un vin fiert.

Vinul era, dar din trei tirbușoane nu mai găsesc niciunul. Așa că îmi amintesc că unul dintre băieți se mai pricepe la alcoolice și îl rog să-mi desfacă și mie minunea de sticlă. Celălalt are minunata ideea de-a folosi burghiul, ceva asemănător cu imaginea de mai sus. Firește că s-a mai operat și cu șurubelnița că doar cu din astea lucrăm.

Până la urmă eu sunt fericită. Am vin fiert, sunt ruptă de oboseală și în trei minute, probabil, o să pic lată. Dar l-am desfăcut, nu? L-am desfăcut. Mai contează cum?

De obicei nu mă plâng de ziua de luni. Ori că e ori că nu e tot obosită sunt. Nu e ca și cum în ultimul mult timp aș fi avut vreun weekend în care să zac pentru a plânge după el. Aiurea. Ori luni, ori marți cam tot aia. Oricum, una peste alta, lunea pentru mine e chiar una din zilele alea în care nu prea mă întreabă nimeni de vorbă pentru că na… și pentru restul e luni. Prin urmare nu simt ziua cu pricina. Dar azi am simțit-o. A fost acea zi de luni, fix acea zi de luni. Culmea, când să vreau și eu să fug la un pahar de bârfă, deschid Facebook și văd că Ioana (profa de dans) e în flăcări. Și, la drept vorbind, Ioana e singura căreia nu i-aș sta în cale când e nervoasă. Așa că n-am mai ieșit din birou că nu simțeam nevoia să se dea cu mine de pământ, ba nici n-am întrebat-o care-i baiul, tot din același motiv.

Dar cum să scapi de stresul zilei de luni?

Ei, iată, aceasta e secretul.

Cu toate că eram ruptă de toate oasele, creirul nu-mi mai funcționa pentru că a reușit, cumva, mama să mă căpieze, pe la 18:00, ducându-mă alene spre birou decid eu că apoi mă duc acasă, baie și somn. Am intrat în birou, am salutat, am adresat vreo două întrebări sau trei și am ieșit ca vijelia spre casă. Nu-mi aduc aminte dacă am mai și spus că plec. Fuga în casă decisă la maxim să mă duc la dans. M-am schimbat așa cu ultimele puteri și zvâc pe ușă.

Cum îți schimbă dansul viziunea asupra vieții?

Da, știu, mereu spun: “Azi mă duc să dorm chiar dacă mă ucide Ioana”, dar niciodată nu mă țin de cuvânt. Nu că mi-ar fi foarte frică de moarte, dar așa cum îmi spunea cineva azi: “Lumea zice că sunt drogat, luni seara după ce vin la dans parcă a trecut toată ziua. Uit de toate, iar marți sunt cel mai vesel. Oricum nu le spun care e secretul fericirii”. Ei, da, o oră și vreo douăzeci de minute de dans, oricât de obosită aș fi, mă face să uit că mă doare, că îmi e somn, că, că..

Azi am și plusat pentru că oboseala psihică e prea multă așa că mai aveam nevoie de ceva și am decis că e cazul să bag niște exerciții pentru coloană la timp dublu. Și acum sunt obosită, dar relaxată. Toată încordarea de peste zi parcă a dispărut undeva în aer. Și mâine e ziua aia cu trei ceasuri rele? Pff, chiar că mă încui în birou.

Măi, nene, măi. Da, sunt un om complicat și aici vorbesc din punct de vedere uman, nu al sexului. Sunt un om care vrea lucruri normale, unele, pentru omenirea muritoare puțin ciudate. Cum ar fi dacă vreau să dorm, zău că vreau să dorm. Dacă am treabă și după prea multă treabă obosesc și îmi doresc un moment de respiro doar pentru mine este fix pentru că asta vrea. Înțeleg, complicat pentru majoritatea. Uite de aia nu mai bag oamenii în seamă, bărbații nici atât. Îi spui omului că ești ocupat, că ai nevoie de timp pentru una, pentru alta, pentru cealaltă că dracu’ n-ai cum să le rezolvi pe toate dacă stai ca șarpele la soare sau, mai bine spus, prin pilotă dormitând. Am uitat eu să-mi sun unul dintre cei mai buni prieteni care a venit în weekend din Sibiu. Am uitat și asta îmi e greu să mi-o iert, dar nu prea am avut timp să respir. Azi mi-am amintit, dar era deja prea târziu. Fir’ar.

Dar altceva e ce nu înțeleg eu. Se tot spine că female sunt complicate. Da, sunt. Sunt pentru că ele duc greul. Sunt mai serioase, vor să facă treabă nu să doarmă pe ele. Vor să ducă lucrurile la bun sfârșit. Uneori vor să discute serios cu oamenii, dacă au cu cine. Când văd că nu, aia e, se lasă păgubașe, unele. Altele pot reacționa violent sau, mai rău, se pot închide în ele de nu le mai deschizi nici cu forcepsul.

Chestia ciudată care mie mi s-a întâmplat, ținând cont că femeile sunt alea care pricep altceva decât ceea ce spune bărbatul, este că eu vorbesc una și se ajunge la o concluzie care nu are nicio legătură cu absolut nimic. Și mai ziceți voi că noi suntem complicate. Hai să fim serioși, e dovedit științific că noi avem capacitatea de-a înțelege lucruri pe care masculii nici măcar nu le percep. Dar așa ceva mai rar. Povestești o chestie și se ajunge la… fix capătul celălalt al pământului. Mna acum, de acord că există și isterice, și nebune, și, și… dar nici cu partea masculină nu îmi e jenă în sensul ăsta. Plus că noi vrem să râdem, să glumim, dar uneori mai sunt și lucruri serioase de spus, zău că nu putem lua totul la mișto.

Bine, plus că nu mă mai țin nervii și asta nu de ieri de azi. Și stau să mă întreb: bărbații când sunt serioși la ce dracu’ se gândesc că ei chiar dacă par să asculte, clar doar par. Pfff. Hai că nu vreau să mă enervez iar, trebuie să mai și dorm.

Sunt genul acela de om care are nevoie de odihnă. Și nu vorbim de odihnă puțină ci multă, multă. Sunt câțiva ani de când n-am mai avut parte. Sâmbete, duminici, răruțe. Chiar dacă au fost destinate odihnei, din prea multă oboseală energică – dacă înțelegeți conceptul – n-am reușit să fac ce trebuie, preferând să mi le stric cumva și să obosesc până la epuizare.

Cu toate astea refuz vehement să lucrez în weekend-uri dacă nu e o criză globală sau vreun taifun. Dar chiar și așa reușesc cu multă grație să fac munci și munculițe.

Cine mă știe din epoca dinozaurilor știe, de asemenea, că eu eram omul care abia se trezea la o oră douăsprezece. Și atunci că insistau alții nu că mi-aș fi dorit. Ei bine, de vreo patru ani mă trezesc cam pe la șase dimineața. Iar pe vremea când lucram în Vâlcea mă trezeam chiar la cinci. O minunăție. De atunci mă tot trezesc și ăsta n-ar fi un bai, dar mă mai apuc și de treabă.

Acum, sincer vorbind, nu prea am de ales. Trebuie să mă mișc cu talent. Nu pot lăsa lucrurile să-mi scape. Dacă era cald și vară mai era cum era, dar iarna bate la ușâ și e din ce în ce mai frig. Așa că mutatul este prioritar dacă nu vreau să dorm prin firmă ca…

Și uite așa, în loc să stau eu liniștită în pat, să mă uit la un film sau să citesc o carte, iată cum mai bag o doză de cofeină și o iau din loc. Dar ca să mă simt deja epuizată mai întâi băgăm o jumătate de oră exerciții pentru coloană, nu de alta, dar iar s-a trezit cu pretenții de divă străfulgerându-mi dureri.

Nu-i bai, borna aceea, mă odihnesc pe alaltă lume 😀

P.S: Asta că oamenii sub patruzeci de ani nu obosesc e o tâmpenie, eu sunt obosită de la naștere și atunci aveam câteva zile.

# A vrea!

Vreau să le fac pe toate. Vreau să iasă toate așa cum trebuie. Doar că timpul, tot el, bată-l vină, nu e cât trebuie. Oricât ar fi de organizat apar tot mai multe neprevăzute. Culmea e că de ce apar tot mai multe chestii pe care nu le am planificat și-mi încurcă timpul, parcă de aia trag mai mult să le rezolv pe cele care aveau, în mintea mea, o prioritate. Cumva se așează. Vreau sau nu și celelalte, într-un fel sau altul se mulează după mine. Ufff, în ultima săptămâna, cel puțin, am simțit că am trăit o mie de ani. Dar cel mai mult vreau să dorm.

# A putea!

Teoretic poți să faci orice, practic… ei, știți voi, practica ne omoară. În afara lucrurile neprevăzute, uneori mai apar și durerile fizice care chiar te opresc din orice ai avea de făcut. Na, cum să mai gândești sau să mai muncești cu durerea după tine? Pauzele astea mă ucid. Pierd timp, nu mă odihnesc și nu mai pot. Deci a putea e relativ, cel puțin în cazul de față.

# A înfăptui!

Poți, nu poți tot ajungi să le înfăptuiești mai devreme sau mai târziu.

S-a întâmplat ca Ioana să fie cu zugrăvit, pus parchet și să depună munca a zece bărbați aproape singură. S-a întâmplat ca ai mei colegi să facă aproximativ același lucru. Să zugrăvească și să facă șmotru în sediul nou. Și s-a întâmplat ca după patru luni de la semnarea unui precontract eu să mă mut. În cele din urmă, dorințele fiecăruia dintre noi s-au înfăptuit, dar nici una fără muncă, sacrificii și timpi pierduți. Uneori poate că ne-am năucit, alteori, din năuceala aia ne-am revenit și am făcut. Mai încet, mai greu, mai pas cu pas, iată că toți suntem pe cale de-a ne împlini niște vise.

# A te bucura!

A fi cel mai fericit om când cheltui aproape tot pe draperii și perdele.

Cine ar fi crezut că eu?

Mereu am fost pro modern. Jaluzele din plea de le schimbi la an, pentru că e mai simplu. Chestii moderne care nu ocupă spațiu dar sunt încăpătoare. Nu că nu mi-ar fi plăcut clasicul, doar că mi s-a părut mereu greu de întreținut. Doar că în noua locație modernul parcă nu își mai are locul. Nu de alta, dar și omul care se mută s-a schimbat din multe puncte de vedere. Poate că mi-am pierdut romantismul uman, dar l-am regăsit pe cel artistic. Iar clasic înseamnă artă, artă pură, pentru că modernul face parte dintr-un fel de artă care nu se potrivește cu romanticul.

P.S: singurul lucru care o să-mi lipsească cu adevărat e senzația aia că Piți e cu mine (tot la pisoi mă refer), dar presupun că oricum va fi acolo.

P.S2: Hai, încă avem treabă 😉