Doar nu credeți că ar exista vreo rețetă. Sau, dacă chiar e, eu habar nu am care, ce și cum.

Când abia mai ai timp să rezolvi una, alta, mutatul pare ceva ce poate fi făcut cu ușurință.

Mai întâi există acea poveste cu Oficiul de Cadastru. Dacă e să mă întrebați pe mine cea mai incompetentă instituție din Pitești. Am tot fost pe la instituții de stat având nevoie de diverse, dar niciunde n-am pățit ca aici. Nu am să intru în toate detaliile, nu pentru că n-aș putea, dar nu vreau. Ei bine, de-a lungul acestor luni mi-au fost cerute mai multe acte de la oficiul de cadastru. Documente care expiră după o zi pe alta. Pe la al treilea constat cu surprindere că oamenii în loc de Oana au scris Ioana, ceea ce era o problemă gravă. Le spun iar ei, în replică, îmi cer două sute de lei pentru a face schimbarea numelui. Ei aici a fost greșeala lor pentru că am luat foc, așa, dintr-o dată. “Păi e vina mea că sunteți voi proști și nu știți să citiți?”. Nu, că, mâr, că una, că alta. Când am cerut să vorbesc cu directorul imediat s-au autosesizat și și-au recunoscut vina. Bun, azi, în sfârșit, la finalul jocului, mai trebuia dus un act cerut de notar de o săptămână. Dar ce să vezi, acea angajată care se ocupa de lucrul ăsta e mutată în altă parte, așa că nimeni nu mai face nimic. Concluzia, femeia aia era singura care știa ce face. Bun, ținând cont că era ultima zi în care puteam face și drege, încep presiunile, notarul, eu, banca, divinitatea și tot așa. Păi ce? credeți că a fost simplu? Nuuuu, ziceai că cer codul BCR-ului de la seif. Și nu, nu puteam ridica eu hârtia pentru că trebuia să o facă notarul, de parcă notarul nu mi-o dădea tot mie. WTF. Nu vreau să mă aprind din nou.

Una peste alta e complicat să încerci să te muți când ai de alergat și în stânga, și în dreapta. La un moment dat uiți ce dracului mai vrei să faci. Sau ajungi mult prea obosit acasă și nu mai vrei, clachezi. Dar eu tot cred că am găsit soluția. Mai întâi cărțile și plușurile, apoi ce o mai fi să fie.

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.

Sunteți tinere… nu, nu neapărat tinere. Arătați cât de cât a oameni și nu a maimuțe? Perfect. Există un job perfect pentru voi, asta dacă vi-l doriți. Pentru că, desigur, frumusețea e relativă și dacă unul vă vede frumoasă, altul poate vă vede urâtă. Până la urmă, de ce nu, e o chestie de “vedere”. Dar să trecem la subiect. Salariu motivant 3.500 lei, program fix și, dacă sunteți drăguțe, firește că lucrurile vor fi mult mai bune. Ah, era să uit de mașină de serviciu cu plinul făcut. Ideea e că trebuie să fiți din Pitești, iar numele firmei dracu’ să-l ia. Mna, asistentă personală de Pitești care să țină legătura cu Bucureștiul și Clujul. Cam atât. Nu e mare lucru.

Bun, azi primesc un telefon în care mi se spune că se caută o asistentă personală în Pitești, pentru acești bani și aceste condiții. Plus că avem cunoștințe comune, dar bănuiesc că acestea nu au habar în totalitate de ce se întâmplă sau, dacă au, mă abțin că nu vreau să fac ca toți dracii. Recunosc că am o încântare, dar mi se spune că restul discutăm pe wass-up. Ok. După aproximativ 10 minute primesc poza patronului din Cluj care-și extinde afacerea dar și o descriere a ceea ce vrea: “o persoană elegantă, discretă și open mind”. Culmea, am trecut și testul vârstei – s-o fi gândit că dacă sunt mai bătrână sunt mai disperată. Apoi alt mesaj “poți deja să-ți faci formele de angajare”, urmând să-mi spună că zilele următoare vine la Pitești și e destul de urgent pentru că pe 1 august dă drumul biroului din Pitești. Apoi urmează: “salariu 3.500 lei, mașină de serviciu cu plinul făcut și dacă ești drăguță nu-ți va lipsi nimic”. Drăguță? Adică cum drăguță? Sigur că imediat am înțeles mesajul și l-am luat direct. Stai, mă nene, dacă vrei să-mi dai bani pentru sex nu e nevoie și de angajare. Desigur, îmi spune că am înțeles greșit, ideea e că dacă el rămâne din când în când în Pitești la un hotel și mă cheamă să stăm de vorbă poate există și chimie. Să mori tu?

Băi, nene, din nou, ai impresia că toată lumea e dispusă să facă compromisuri pentru niște bani? Răspunde: “un job bun înseamnă și compromisuri, măcar eu spun de la început ce vreau nu ca alții care caută apoi motive”. Să moară mă-ta când te naște. “Cine crezi că îți oferă, în ziua de azi un serviciu cu salariu european fără compromisuri? Uite de aia nu o să ajungi niciodată departe”. Iete că m-am edificat de ce tot stau eu pe loc, pentru că nu mă compromit.

Ceea ce nu pricep sub nicio formă este cum dracului de toți cretinii și obsedații trag la mine? Apoi, dacă toate job-urile se obțin pe acest criteriu ce pretenții mai aveți, măi, animalelor, ca alea botoxate și tunate să mai și muncească? Nu voi le învățați așa? Colac peste pupăză îmi spune că asistenta lui din Cluj, pe care o are de la 22 de ani, acum fiind mult mai învârstă, este măritată, are viața ei, iar ce e între ei, e între ei, ce e la ea acasă e altă treabă. Omul se numește Florin, din Cluj și pe 1 august va avea un birou aici în Pitești. Întrebare. Pe baza acestei discuții avute și salvată de mine cu cele mai mici detalii i se poate face plângere undeva? Nu de alta, dar vor fi multe tâmpite care vor pune botul și vor ajunge sclave și la prost, dar și acasă. Ca să nu mai spun că omul nu își dă seama că distruge vieți. Nu a proastei care va accepta, poate nemâncată de ani de zile, dar dacă aia mai are și un soț acasă și, cumva, până la urmă, află, ăla e un om care nu are nicio vină în povestea asta.

Așa că dacă sunteți dispuse să-l serviți pe domn, iată că vă pot ajuta. Am și numărul lui de telefon. Mă gândesc, poate e cineva interesat.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

Sigur, înțeleg. Oricine înțelege. Ai surplus de greutate. Nu neapărat din cauza faptului că ai mânca mult. Organismul tău reține apă și oricât de nemîncat/ă ai sta, tot aia e. Așa cum unii se balonează doar dacă respiră (dacă n-aș ști, n-aș mai povesti). Dar ce ne facem cu pasilele miraculoase, cu neopreonul și alte diete absolut enervante?

N-am ce face, Facebook-ul meu îmi arată mereu reclame cu tot felul de produse de slăbit. Eco nu știu cum, pantaloni din neopren, bluzițe și alte minuni. Și uite așa slăbești ca prin miracol mâncând oricând, oriunde, orice, oricum. Aiurea! Ok, nu le-am încercat. N-am crezut niciodată că aș avea nevoie de vreo cură, dar totuși, puțină grijă, puțină sală, puțină mișcare nu strică. Nu de alta, dar te și menține. De acord, nu toată lumea are arderi rapide, dar asta nu înseamnă să dați banii pe toate porcăriile. Zilele trecute chiar am primit o reclamă cu o alifie minune pe care ți-o dai pe coapse și abdomen și acestea dispar ca prin minune. M-am întrebat dacă acolo sunt niște canibali în miniatură care mănâncă rapid excesul de grăsime pentru că altfel nu înțeleg ideea.

Da, se poate slăbi cu diete echilibrate și sport, mult sport. Doar că și aici e o problemă. Absolut toți pe care-i știu și au încercat orice fel de dietă, ce să vezi, după ce au abandonat-o s-au îngrășat de trei ori mai mult. Problema e că odată începută dieta, nene, o ții toată viața. Totuși, cred eu, secretul e să te placi cum ești. Firește, dacă vezi că tot pui mai lasă dracului mâncatul. Nici ăsta nu e pentru oricine și, da, absolut, fă sport, cât de mult, când poți, unde poți. Dar cel mai important: ceaiuri, multe ceaiuri. Verzi, negre, mentă, tei, soc, ghimbir. Ceaiurile te ajută să elimini  apa pe care o reții, cea care, până la urmă, te umflă. Și, de ce nu, dacă a venit vara, pepene la greu.

Mai e și treaba aia cu neoprenul. Eu nu zic că n-ar funcționa, poate. Dar, acum să fim serioși, cam câte haine v-au slăbit până acum? Faptul că transpiri până la de două ori mai mult nu e neapărat și sănătos, puteți avea probleme grave cu rinichii după o poveste din asta. Dar, na, fiecare știe ce vrea să sacrifice pentru a arăta ca o divă. Oricum, vă spun un secret, divele au succes doar de moment, după…

Pe principiul: “Dacă tăceai filozof rămâneai”

Majoritatea celor din Pitești, cel puțin, dar și a celor din Mioveni, știu că în urma articolului de pe Financiarpress.ro, edilul Municipiului, cu toate că nici nu a fost menționat, s-a simțit dator să dea replica pe facebook. Adică dacă tot e s-o facem lată să fie și în public. Nu mai e la modă spălatul rufelor în familie. Nu ar fi niciun bai în povestea asta dar totuși e. O să explic clar. Sigur, a fost ceva la care nu ne-am gândit nici noi. Abia când am primit ceva telefoane de la prieteni din Mioveni care ne-au spus: “Vă rog eu să-i spuneți primarului vostru că eu îmi fac cumpărăturile din Bradu, nu din Pitești”, ne-am dat seama că și piteștenii tot de acolo și le fac. Dar na, obișnuiți cu faptul că totul e în Pitești am omis detalii. Acum, serios, dacă își vedea de administrație, fără să stea pe facebook, nu i se mai întâmpla. Până la urmă nu de la noi a pornit. Eu zic să o privim logic, nu emoțional.

Cealaltă parte e că cineva din presă – și am aflat și cine – cu un cont fals a început să ne amenințe cu DNA-ul. Ok, cu toate că mi se pare o tâmpenie să ne luăm între noi, o să răspund. În primul rând, oricât ai primi, de la oricine din politică, nu se merită. Ei se întorc mereu împotriva presei, sigur, poate nu împotriva ta, dar nu zi niciodată, niciodată. Punctul doi pe ordinea de zi: ai curaj să mergem și să cercetăm – sau să te duci – dacă am luat sau nu bani de la Mioveni? Nu de alta, dar articolul a fost spontan – nu ca protestele – și obiectiv. Nici nouă nu ne convine că Mioveniul face mai mult decât Piteștiul, dar nici nu putem spune că nu e așa. Și trei, da, să vină DNA-ul, chiar cu drag îl aștept. Nu de alta, dar să vedem dacă am cerut noi de la primăria Pitești, vreodată în viața asta, ceva. Ba mai mult, dacă am cerut informații, în favoarea edilului, timpul acestuia nu i-a permis să ne răspundă. Culmea, un primar mult mai ocupat fiind cel de la Mioveni, are timp să răspundă. Dar, na, unii când ajung acolo se cred intangibili. Deci eu aștept DNA-ul să putem vorbi de la om la ce or fi ei.

Bradu în topul celor mari

Trebuie să recunosc că îmi place tot mai mult ce se întâmplă în Bradu. Dincolo de orice s-ar fi întâmplat înainte, iată că Dănuț Stroe, chiar dacă, cumva, marginalizat de PSD-iști, poate și se zbate. N-am cum să nu apreciez lucrul ăsta și cum să nu remarc că omul vrea. Nu știu cât va putea, dar ținând cont că e cea mai bogată comună din Argeș, cine știe. Cu toate că aici nu e vorba doar de bogăție, mai e vorba și de sprijin moral, măcar, din partea celor care s-au bătut cu pumnii în piept că îl susțin. Din punctul meu de vedere, subiectiv, desigur, Dănuț Stroe e al doilea primar după Ion Georgescu.

Corbi la aniversare. Un alt primar care merită lăudat

Hai că nu avem doar rebuturi la capitolul primari, Virgil Baciu fiind unul dintre cei mai buni, de asemenea. A renunțat la multe pentru a ajunge primar. Lucruri la care eu, drept să spun, nu aș fi renunțat în veci. Mai mult de atât, Virgil Baciu este om. Știe să răspundă la telefon, se ține de cuvânt întotdeauna și întinde o mână dacă e nevoie, ceea ce nu pot spune despre majoritatea. Unde mai pui că păstorește și una dintre cele mai frumoase comune din Argeș.

Nu e o revistă a presei, e doar o altă chestie subiectivă

Categoric că nu avem doar lucruri rele în județ, cum nu or fi ele nici în țară. Dar bunul simț ar trebui să primeze. Iar unii, – și aici mă refer cam la 80% – dintre cei ajunși în funcții, își iau și avânt ținându-și nasul pe sus. Pentru că au uitat când mâncau mămăligă cu lapte, dar și faptul că foarte mulți dintre ei s-au trezit, la bătrânețe, cu inteligența la maxim și au făcut facultăți pariculare care le conferă titluri pompoase. Eu zic să nu uităm că unii dintre noi au învățat fără bani, trecând prin emoții și chinuri, iar voi vă credeți cei mai cei de pe pământ că ați reușit la 50 de ani să vă luați o licență.

Wekeend-ul ăsta ar trebui să fie dedicat cititului. Nu, desigur, nu e o impunere, e doar o plăcere la vedere. Plus că abia așteptam noua carte a Paulei Hawkins. Dar, dar, la Bradu – nu sunt răutăcioasă, dar trebuie s-o spună cineva, în comună care poate ridica problema de-a deveni municipiu, vine Lidia Buble.

N-aș prea vrea acum să intru în politică, dar Bradu arată, totuși, a comună europeană, Piteștiul mai greu cu încadrarea europeană că doar nu ne mințim pe noi doar pentru că avem o fântână care cântă.

Și uite așa se împarte wekeend-ul meu în două. Suferință, nene, nu glumă. Nu de alta, dar noaptea asta mi-am propus s-o pierd cu Paula, iar mâine, desigur, la Bradu, voi fi cheaună. Dar cui îi pasă? Vine Lidia 😀

Știți cum a început războiul din Troia? Simplu, sub un motiv fals, acela fiind Elena, dar miza fiind alta.

Nu cred neapărat în teoria conspirației, dar de data asta mi se pare ușor evident și plictisitor. Am avut parte de cel mai mare atac cybernetic din lume. Rusia a fost cea mai afectată, iar România s-a plasat abia pe locul 9 – deh, mai săraci. Însă Uzina Dacia a fost zdruncinată destul de bine, dar și alte companii Renault din țară. Ce mesaj a dat Microsoft? Desigur, că utilizatorii trebuie să-și upgradeze sistemul. Ce înseamnă asta? Exact, bani, nene, bani. 

Pe lângă faptul că multe companii importante au pierdut informații și probabil că le va lua timp, după atacul ăsta să se pună pe picioare, mie îmi e clar că a fost o chestie de bani. Adică hackerii cer bani, Microsoft cere bani. Că doar nu credeți că upgradarea aia se face moca. Nu. Firmele mari trebuie să aibă licență windows că altfel e belită. Bine, și la tine acasă trebuie să ai licență că dacă te prind ăștia e groasă. Totuși e ceva ce nu pricep. Bine, hai, nu ai bani ca firmă multinațională de IOS și de MAC, ok, să zicem, cu toate că un MAC e mai scump nu ți se cere licență și cu upgradarea te înțelegi, paractic ajungând la aceeași sumă pe care o tot investești într-un windows. Bun, să zicem că IOS-ul îți complică existența cu toate că nu e mai complicat decât windows-ul, dar, maică, ai un Linux care e moca și mai greu de dat jos. Adică ai destule posibilități. Mie mi se pare doar o hoție a ăstora de la Microsoft toată întâmplarea asta. Acum sigur că hackerii nu au zis nu că poate le ieșea și lor de o cafea în oraș, dacă nu le-o fi ieșit. Multe dintre mesajele afișate au conținut și cereri bănești între 300 și 600 de euro. Dacă pentru fiecare PC s-ar fi plătit suma asta clar că oamenii ar fi pus-o. Dar, nu știu de ce, cred eu că Microsoft le-a dat deja ceva, măcar de o înghețată pe băț. 

Sigur că nu se va ajunge niciunde. Vom urla câteva zile apoi ne vom potoli pentru că lucrurile vor reintra în normal. Companiile își vor upgrada sistemele sau vor cumpăra unele mai performante. Am curaj să fac pariu că Microsoft s-a apucat deja să scrie o nou variantă de windows, mai sigură și mai sofisticată. Deci cam așa stă treaba cu industria asta. Lași o breșă de intrare ca să mai poți face niște bani. Nu e greu, nu e greu deloc. 

La această întrebare a răspuns simplu o femeie:

• Ați văzut voi, vreodată, vreo femeie alergând după un bărbat prost doar pentru că are picioare frumoase?

Sigur că nu o să discutăm despre asta. Prostia e general valabilă și aparține ambelor sexe, adică, la drept vorbind, evenimentele din ultimele luni din România au dovedit-o clar. E o paritate zdrobitoare și dai de proști peste tot.

Dar spuneam că nu ăsta e obiectul discuției. Cui îi pasă până la urmă? Este destul de clar că bărbații, în felul lor misogin, preferă proastele frumoase. Măcar să arate bine lângă ei. Nu toți ce-i drept. Unii vor femei deștepte pentru a avea cine le proteja spatele la o adică. O femeie deșteaptă și puternică te scoate din multe încurcături pe care tu, bărbat, alegi să le creezi și apoi dai fuga la cea care poate veni cu soluția.

Oricum nu o să iasă cum îmi iese noaptea în minte

Da, le tot scrim, unele dintre ele înainte să adorm, adică fix în minte. Și da, mă gândeam zilele trecute, nu la prostia masculină, ci la faptul că prea puțini mai sunt și masculi. Și uite așa mi-au venit în minte mai multe tipologii. Oameni pe care i-am întâlnit și nu am avut cu toți contact direct, dar i-am observat.

Vorbește mult și nu dovedește nimic

Poate că sunt și femei pe lume care preferă să audă tot timpul: “te iubesc”, “ești totul pentru mine” etc., dar, în realitate rămân doar vorbele, pentru că dovezile nu vin niciodată. Da, probabil că ele își doresc să se mintă singure, chiar dacă nu văd dovezi se complac printre cuvinte, iar lor, desigur, le convine.

Genul boem

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să cunoașteți sau să întâlniți putori – cu scuzele de rigoare, dar altfel nu îi pot numi. Sunt cei care se ascund în spatele cuvintelor “sunt un boem”. Frate, și eu sunt boemă, dar tot mă dau jos din pat, tot mă spăl, tot mă duc la muncă. Firește, seara, în patul meu, pe timpul de lene sunt boemă cât vreau eu. Boemia asta ascunde de fapt lenea. Boemii așteaptă să le pice din cer pe principiul “pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”. Simplu, nu? Firește, ar fi simplu dacă s-ar și întâmpla. Dar încă n-am văzut să-i pice cuiva din cer. Boemii nici nu gândesc de teamă să nu-și altereze creierul, chiar dacă majoritatea nu sunt proști deloc. Dar de ce să arate că pot când e mai bine să stai cu cracii în sus și să fii servit? Vă spun eu, ăstora le e lene să vă facă și complimente. Uneori, când simt ei că sunt în pericol de-a nu mai fi slugăriți, abia, abia fac un minim efort, dar e greu. 

Suntem o echipă, doar că tu joci singură

Veșnicul “suntan o echipă”, dar el e mereu accidentat și trebuie să stea pe banca de rezervă. În cazul ăsta, vrei nu vrei, treci în teren și preiei controlul. Logic! Normal, dacă ți se întâmplă ție să fii accidentată într-o zi se dezlănțuie iadul, că doar el credea că voi sunteți o echipă și tu faci pe mimoza. Asta-i culmea, zău așa.

Ascunsul

E ăla care în față îți zice ce vrei să auzi, ba chiar și face ce vrei tu să facă, iar când scapă îți dai seama că mai bine nu zicea și nu făcea.

Ei știu tot, tu ești o varză

Ăștia sunt preferații mei. Nu contează că-ți sunt iubiți, prieteni, frați etc, ei știu tot ce e bine pentru tine. Tu ești proastă, n-ai capacitatea de a realiza ce te împlinește, dar el știe, firește, pentru că tu ești proastă. Degeaba i se explică că ce e bine pentru tine nu e bine și pentru mine, nu există așa ceva. Binele e general valabil și dacă nu vrei tu te obligă el să-ți fie. Sigur, el crede că așa e normal să-ți fie bine pe când tu te tăvălești de toate durerile de pe pământ. Desigur, e valabil și pentru femeile prea entuziaste, mai ales mamele care-și obligă copiii să le fie bine că doar știu ele mai bine, nu?

Și, tot aici, cel care știe tot vrea să și faci doar cum spune el, pentru că, desigur, tu ești o proastă și nu știi de una singură ce ai de făcut.

Genul “fă ce vrei”

Da există și acesta. Nu îi pasă ce faci că oricum și el face ce vrea, dar, în același timp, nici nu te-ar lăsa să pui ochii pe ceva mai bun, pentru că, se gândește el, într-o zi îi va păsa. Aiurea. 

Și genul morocănos

Dacă nu aveți unul în familie sigur l-ați văzut pe la petreceri. Tot timpul supărat. Nu îi convine nimic. Ai zâmbit prea mult, X e prea prost îmbrăcat, Y vorbește numai prostii, de ce dracu’ vrei să dansezi când muzica e atât de proastă? etc. Și uite așa, cu unul din ăsta mai bine te încui în casă decât să ieși în lume.

Nu voi vorbi despre psihopați, nu azi. Sigur, ăștia nu sunt ușor de recunoscut, dar dacă vezi totuși că după șase luni nu îți prezintă nici un prieten și totuși el pare perfect pune-ți niște semne de întrebare. 

La drept vorbind, rar, mai găsești și bărbați care să-și asume, dar fii serioasă, ăștia sunt deja luați și nu or să fie scăpați din mână. Tu, desigur, ai rămas cu resturile. Le poți arunca și îți poți vedea de viață, pentru că e al dracului de complicat să tragi și de tine și de el, sau te poți conforma. 

Nu cred că o să-mi iasă vreodată din minte când un tăntălău – puțin spus – îmi repeta într-una că sfidez lumea citind.

În existența mea de cititor am trecut prin multe critici, cel mai adesea, cu o oarecare milă, mi se spunea: “Da, e și cititul o chestie, cred”. Sigur, am renunțat demult să le explic faptul că a fi prost e și asta o chestie, pentru că nu prea e. 

O astfel de experiență am trăit-o chiar cu un om în a cărui inteligență credeam. Dar niciodată să nu spui niciodată, unii pur și simplu își ascund prostia în spatele unei mimici inteligente. Omul mi-a reproșat la un moment dat, chiar de față cu alții care au avut aceeași reacție mirată ca a mea, că: “Da, tu niciodată n-ai timp de ieșit în oraș că citești. Bine, nu zic eu că nu e și asta o treabă, adică decât să faci altceva, mai bine citești”. A spus-o  cu reproș de parcă aș fi fost cumva o nenorocită care atunci când își ridica capul din carte făcea prăpăd. Am mai întâlnit și genul de oameni care au ținut morțiș să-și arate prostia: “Ce, mă, tu crezi că citind devii mai inteligentă? Mai bine ai sta ancorată în realitate”. N-am înțeles unde era realitatea, la TV, în cârciumi, unde? 

Dar cea care mi-a rămas în minte și m-a bântuit mult timp, asta, din nou spun, pentru că am crezut că respectivul – nu o să-l numesc om și nu din cazua asta, dar clar că om nu e și nu a fost vreodată – are și ceva în cap. 

Pe vremea aceea aveam o cârciumă și, vrei ori nu, în fișa postului de deținător de serviciu public cam intră faptul că trebuie să fii acolo, mai ales la petreceri. Nu știi niciodată ce se întâmplă. Eu eram cu cartea mea. Sigur, cu un ochi supravegheam. Stăteam în bar, adică în interiorul lui, pe lăzile de bere și citeam. Respectivul, care făcea parte din structura cârciumii, vine nervos la mine și îmi spune: “Tu nu își dai seama că sfidezi pe toată lumea cu cititul tău?”. Șoc, șoc. Cum dracu’ poți sfida pe cineva când citești? Ce ei nu știu? Nu pot, n-au mai văzut? Se împiedică de mine? Care-i faza? Serios, și acum mă întreb cum am reușit să sfidez petrecăreții? S-au simțit brusc “necitiți”?, nu cred, nu mi s-a părut. 

Oricum, oamenii, de cele mai multe ori, doar par inteligenți. Unii mai spun și că citesc, dar apoi te lovești de niște chestii din astea și îți dai seama că în ziua de azi unii chiar te judecă pentru că citești, ba chiar îți reproșează. Da, noaptea minții.

Dar acum, pentru a trece de partea poveștilor horror, chiar vă recomand “Sindromul” de John Case, este scarry și psihologică. Foarte, foarte bună. Abia aștept să ajung la final ceea ce vă doresc și vouă.