În vremea când eram scriitor full time – că mai scriam și la Media Pro – și lansam alături de Lucia Verona și Adrian Năstase – da, el, “penalul”, știu că nu vă convine – și sala era plină ochi. Participa inclusiv Gabriela Firea, Corina Crețu și da, ne-am băut cafeaua și cu Ion Iliescu, pentru că mie nu îmi e rușine să recunosc, ba chiar sunt mândră. Pentru că, oricum aș fi eu, moartea nu am dorit-o nimănui, iar politicianul de clasă l-am recunoscut oriunde. În vremea aceea când eu și Mana Ciutacu ne cumpăram genți de la turci și ne blamau cucoanele pe net că suntem mult prea bogate și ostentative – fără să știe că dădusem un maxim de cincizeci de euro pe gențile noastre de fițe, ei bine, da, pe vremea aia cred că eram cel mai timid om din lume. Cumva, atunci s-a întâmplat să fiu și în top zece bloggeri, că deh, nu era Facebook la modă și tot cumva se întâmpla să merg la toate întâlnirile cu acei politicieni “penali” la care, culmea, veneau și ceilalți bloggeri. Și Doamne cum le mai pupau ei dosurile, dar acum au uitat. Eu n-am uitat, am fost acolo, am văzut și ca să vezi, am și poze.

Acum, majoritate dintre ei, nu vorbesc despre Daniel, măcar el a rămas așa cum îl știu, fac înconjurul televiziunilor spunând cât de nașpa sunt oamenii ăia care atunci îi invitau la dineuri de elită, iar unii dintre ei – spre deosebire de dobitoaca de mine – mai primeau și sponsorizări – că doar de aia s-au ridicat de nu le mai ajungi la nas și se prefac că nu te-au cunoscut niciodată.

Tot în vremea aia era așa un fel de frăție a celor mai cunoscuți bloggeri. Eram, majoritatea, mici și emoționați de ceea ce ni se întâmplă. Intrasem în liga mare peste noapte. Am cunoscut atunci oameni pe care alții nu-i cunosc într-o viață. Doar că unora le-a rămas coloana acolo unde trebuie, pe când celorlalți… În vremurile acelea dacă strigam la unul dintre ei să vină să-mi prezinte o carte nici nu se punea problema să nu, azi… nu își amintesc prea bine de unde să mă ia. O, da, pe vremea aceea era și Adi Hădean în gașcă, nu zic că omul ar zice nu acum, dar parcă faima i s-a urcat și lui la cap și a schimbat puțin destinația. A uitat că se întâlnea cu noi pe te miri unde și ne gătea pe unde apuca.

Atunci aveam impresia că oamenii sunt oameni. Cât de mult m-am înșelat. Ei, stați calmi, mi-a trecut. Până și Adrian Năstase și-a amintit de mine prin târgurile ulterioare lansărilor noastre împreună, dar na, unii stau mai bine cu memoria și chiar dacă sunt “aroganți”, îi mai ajută bunul simț.

Nu știu dacă îmi e dor neapărat de acele timpuri. Pentru că zi de zi descopăr alți scriitori unii mai buni decât alții: Cristina Nemerovschi, Lorena Lupu pe care o știu de mult timp și care știe să scrie într-un mare fel. Trăiește toate poveștile pe care le pune pe hârtie, Monica Ramirez care mi-a fost și colegă ceva ani și a rămas om. Pe partea celaltă am reușit să dau și de oameni de “Facebook” dacă le pot spune așa încântați să promoveze autorul român. Aici aș încadra-o pe jumătate și pe Violeta Loredana Pascal, cu toate că ea are și un site de profil.

Ideea e că din 2008 de când îi știu pe majoritatea am impresia că fiecare în parte ne luptăm cu o piață a cărții destul de nișată. Ne ridicăm și coborâm și tot așa. Și dacă pierdem chiar și un an fără să avem ceva spectaculos – ba chiar și ceva prostește de spus – suntem îngropați de vii, adică uitați pe undeva prin colțurile site-urile și a librăriilor. De bine, de rău, niciunul dintre noi nu s-a îngropat prea adânc, ceea ce, cred eu, ne mai dă niște speranțe. Și într-o zi voi spune: “Azi când sunt scriitor…”, spre infarctul unora 😀

De obicei deciziile mele sunt radicale. Mereu e alb sau negru și, tot de obicei, am constatat, e minunat să fie așa. Doar că nu mereu fac asta. Pentru că uneori mă gândesc mai mult la ceilalți decât la mine. Mereu am impresia că oamenii merită măcar șansa de-a fi prieteni sau amici sau cunoștințe. Sau că merită să-i ajuți atunci când chiar sunt disperați și tu ești ultima lor scăpare. Sau, cel puțin, ultimul om care ar putea întinde o mână. Dar știți cum e, dacă i-o întinzi de prea multe ori ți-o ia cu totul și apoi te trezești până-n gât că nu mai faci altceva decât să alergi pentru binele altuia, să îți faci griji că n-are, că nu poate, că nu știe și tu trebuie să fii mereu stâlpul de sprijin.

Ai fie, asta n-ar fi nimic, dar chiar și făcând toate astea ți se reproșează diverse și stai să te întrebi ce dracu’ e în capul tău. Cu toate astea o iei de la capăt pentru că nu ai vrea să faci omul să sufere, pentru că nu ai vrea ca omul să creadă că nu se poate baza pe tine și alte bazaconii de felul ăsta.

Tocmai de aia trebuie să-i mulțumesc lui Sorin – și atât că nu vrea reclamă – pentru că la sfârșitul lui 2017 mi-a deschis ochii: “Cu unii oameni nu poți rămâne prietenă, pentru nu că fac decât să te tragă în jos, să te întoarcă înapoi și să-ți distrugă orice drum pe care l-ai începe. Cel mai bine ar fi să tai firul cu totul”. Recunosc, în acel precis moment nu mi-a convenit prea mult. M-am gândit imediat cum se va descurca fără să fiu acolo când are nevoie. Apoi am stat și am analizat cum, de fapt, pe orice drum aș porni eu, personajul, chiar dacă nu are acces la informație ci doar un al șaselea simț bine dezvoltat, reușește să mă facă să simt o vinovăție absurdă, de parcă aș fi omorât un om și trebuie musai să-mi spăl păcatele. Ceea ce înseamnă, în viziunea lui, să mă închid într-o cameră și pe cât posibil să nu mai comunic cu nimeni până nu mă lecuiesc.

Fix pe data de întâi parcă am avut revelația. Da, trebuie să se încheie acest ciclu nefast pentru mine. Nu numai că mă ține pe loc, dar are și darul de-a mă tot face să mă întorc cu gândul în trecut. Și cum să ai și tu o viață normală – bine, normalitatea la mine oricum e relativă, dar e a mea – dacă tot nu tai firele și apoi sfoara? Așa că am început mai întâi cu eliminarea cunoștințelor comune. Asta e, selecție naturală. Am înțeles și faptul că personajul nu are capacitatea, discernământul, de-a pricepe lucrurile astea. Așa cum nu a avut niciodată capacitatea de-a pricepe altceva în afară de propria persoană. Drept urmare am zis că decizia mea, de data asta, va veni fără explicații pentru că nu are sens să ne tot explicăm în fața unora care oricum te scot vinovat în fața planetei, dar mai ales în fața lor, după ce te-ai zbătut, i-ai ajutat, ți-ai călcat pe orgoliu de zeci de ori. Da, așa cum spuneam, anul ăsta sunt decisă să elimin orice persoană toxică din viața mea. Încerci să mă convingi că deții dreptatea absolută? Atunci, pa! Încerci să mă convingi că e vina mea deși am stat după tine când erai pe moarte, atunci, hai, pa! Încerci să-mi controlezi acțiunile și sentimentele, în acest caz te poți întoarce la origini fără drept de apel. Dar cel mai rău mor pe ăia care îmi spun cum să mă port, cum să mă îmbrac, cum să nu îmi lipesc chestii pe față și să nu cumva să-mi fac tatuaje, dar n-au nimic împotrivă dacă-mi toarnă alcool în pahar, nu de alta, dar ăla face bine și la neuron și la ficat. Hai, marș, sunt sătulă de ipocriți. O, da, și mai e categoria care-i judecă pe toți. Mai judecați voi pe cineva în fața mea și o să vedeți pe dracu’ în persoană. De parcă ați ști voi ce e în mintea și sufletul omului. De parcă ați fi perfecții pământului. Și mai rău, la rândul vostru vă întrebați de ce oamenii vă judecă la rândul lor. Pentru că meritați. Și din nou, mai bine pa pentru că nu am nevoie de așa ceva. Nu se învârte soarele după voi, jur, am observat eu.

În rest, să fiți fericiți! Nu vă judec și nu vă condam, doar vă alung!

Nu-mi plac Revelioanele. Nu-mi plac. Și nu sunt o ciudată, dar în ultimii ani dacă n-am fost chinuită prin cârciumi de unde doar am privit – bine, a fost unul drăguț la Curtea de Argeș cu Taraful Cătălin Iancu – atunci am stat acasă alergând pisica pe care nu o mai am. Sau ea pe mine. Cumva așa. Nu-mi plac și din alt motiv. Până vin ele, eu deja sunt plictisită de petrecut. Și vorba fratelui meu/ nașului, cum vrea el, Gabi Matei: “dar câte Revelioane să mai facem?” :))

Bine, sinceră să fiu, urăsc perioada asta cu totul dintr-un motiv foarte simplu. Nu te poți niciunde să îți iei o pâine că e full. Nu te poți duce la Mall să-ți cumperi o carte că e full. Nu poți ieși cu mașina în oraș din același motiv. Și te întrebi de la Crăciun până după Anul Nou dacă lumea asta mai e cumva întreagă la cap. Zici că asta e singura perioadă a anului în care oamenii văd mâncare – pe care apoi știm prea bine că o aruncă cu tonele.  Și de aici încep plângerile divelor și divilor că s-au îngrășat. Că n-au mai avut limite. Nu mai spunem că unii ajung la spital că doar au văzut porc tăiat pentru prima oară în viața lor și n-au vrut să le mai dea și rudelor.

Și uite așa începi să te refugiezi și să fugi de sărbători ca Dracu’ de tămâie – cu toate că am auzit eu că nu fuge de tămâie, dar mna, nu cred că-l știu personal și nici el pe mine.

Ce mi-a plăcut anul ăsta, în sfârșit? Cumva, fără să-mi propun, chiar dacă am luat cârciumile orașului la rând, mă rog, m-am mai și extins că nu mi-a ajuns doar un oraș, a fost faptul că fix în zilele în care a contat chiar am fost lângă prieteni. Mai mult coincidență că nu a fost stabilit cu un an înainte ci așa niște invitații de moment. Și iată că momentele astea au ieșit cum mi-aș fi dorit să iasă. Liniște, cântat – între noi – nu prea multă mâncare, pisici și oameni normali la cap. Pot spune că anul ăsta chiar am trăit Crăciunul. Așa da – și scutiți-mă cu sintagma “Crăciunul se face în familie”, se face acolo unde te simți bine. Mi s-a luat de prosteala asta. Mai ales că treaba asta a venit dintr-o altă poveste pe care n-am chef să o exprim acum.

Mi s-ar părea puțin mai logic să treci anul nou lângă familie, dar asta ar însemna să mă mor de plictiseală și părinții mei chiar nu vor să mă vadă la nebuni. Ai voștri nu știu, treaba lor și a voastră.

O noapte, o noapte în care trecem dintr-un an în altul. Nu e mare lucru. O noapte în care, zic eu, ar fi perfect să fim lângă oameni care chiar ne plac. O noapte ca oricare alta, pentru că majoritatea a doua sau a treia zi se duc la muncă. Hei, e doar o noapte din care avem tendința de-a face o nebunie. Eu una nu mai suport să mă gândesc că de fiecare dată cu trecerea anului îmbătrânesc și eu, și tu, și oamenii pe care-i plac. Devenim toți, din an în an, mai responsabili, mai împovărați – bine, scuze, sunt unii care nici la cincizeci n-au terminat studenția, ăia nu se pun – mai bolnavi și mai stresați. Personal nici nu vreau să mă gândesc câte am de făcut de la anul. Cum spuneam, din ce în ce mai multe. Cam asta e cu anul nou.

Să aveți parte de bucurii! Fără stres și cu multe distracții! Păcăliți așa anul 2018 pentru a trece mai ușor peste. Eu nu-mi doresc mare lucru de la el, doar să fie blând, măcar cât a fost și 2017. Restul vom trăi și vom vedea.

Să ne auzim cu bine peste un an!

Știu, Cătălin Rădulescu este un personaj controversat, dar ce-i al lui e pus de o parte. Îmi asum înjurăturile, așa cum îmi asum orice în viață. Dacă mi-am dorit acest interviu mi l-am dorit nu pentru a da de pământ cu omul controversat și pentru că am știut că Deputatul a lucrat la aceste legi.

Ce nu o să înțeleg niciodată este de ce o mână de oameni nu dorește răspundere magistraților – ori pentru că n-au trecut prin abuzurile legii, ori pentru că sunt plătiți bine pentru a susține că judecătorul. Oricum, omule, nu știu dacă ți-ar conveni să fii în pielea unui acuzat, să  ți se greșească sentința și să realizezi că nimeni nu răspunde pentru asta.

Vă invit să aveți răbdare și să vă deschideți mintea. Puteți urmări interviul pe Arges Plus sau pe paginilie noastre. Chiar și pe youtube. Sigur, dacă o veți face punându-l pe “nu” în față. nu are sens. Am înțeles că nu vă convine ca procurorii să răspundă pentru greșelile comise, așa cum se întâmplă în orice altă țară. Culmea, așa cum explica și Cătălin Rădulescu, judecătorii sau procurorii de pe lângă Înalta Curte au fost de acord cu modificările. Bun, înțeleg că vreți ca DNA să conduncă țara, perfect, dar intrăm iar în dictatură doar pentru că nu putem face legi cum trebuie?

Atenție! S-a discutat strict pe legile justiției. Iar treaba asta cu ridicatul mingiei la fileu e o prostie. Ori ascultăm ce are omul de spus, ori ne punem în cur ca ăia mici că vrem bomboane. Înjurăturile voastre sunt acceptate, dacă mai mult de atât nu puteți.

Ca o ultimă informație trebuie să știți că Deputatul de Argeș este unul dintre cei care au lucrat și lucrează la aceste legi. În doar o lună de zile are patruzeci și trei de propuneri legislative. Alții nu le au într-o viață.

Controversat sau nu, chiar nu puteți spune că nu a explicat pentru orice om cu orice nivel de pregătire. În proști nu mai cred, dar în rea voință da. Nu poți pune omul la zid pentru că, în sfârșit, găsești un PSD-ist care e dispus să explice. Pentru că lipsa asta de comunicare a fost mereu o problemă în acest partid. Dar Rădulescu a putut să spună punct cu punct tot ceea ce trebuie comunicat.

Cum spuneam, vă aștept să înjurați pentru că oricum altceva nu știți să faceți iar la asta suntem campioni naționali.

Încă odată: Toată lumea trebuie să răspundă în fața legii dacă greșește. Nu-ți poți bate joc de viața unui om și să ridici nepăsător din umeri că nu ți se poate întâmpla nimic.

Nu sunt mingi ridicate la fileu, nici măcar minge n-am avut. Sunt doar întrebări menite pentru a lămuri. Nu o să te lămurească nimeni dacă îi pui arma la tâmplă și mi se pare firesc. Consider că orice om pe lumea asta, tratat cu respect, va ști să răspundă cu același respect.

Așa cum consider că unii pesediști, mari, ai județului nostru au uitat cu totul de acest cuvânt și li se pare că vor fi acolo pentru totdeauna. Dar pentru fiecare în parte va exista reversul.

Cum am spus și o mai repet, în orice partid sunt oameni și oameni. Iar unii dintre cei care începuseră bine la PSD și nu mai știau cum să dea din coadă pentru voturi, acum stau bine mersi pe niște bani publici și mai sunt și plini de ei.

Vă spun doar atât, dacă Nicolescu – pe care nu-l pot compara cu vreunul dintre voi – a căzut, voi sunteți victime sigure. Dar, da, bucurați-vă cât mai puteți și faceți pe aroganții cât vă mai ține, dați-vă la gioale unii altora că doar asta ați știut să faceți mereu. Unde ați văzut puțin cașcaval ați trecut peste cadavrul colegului vostru pentru a obține și voi măcar un sfert. Măcar dacă ați fi știut vreodată să fiți uniți, dar nu știți, ceea ce presupune că nu aveți nici coloană. Oh, da, și dați contracte celor din presă care vă suflă în fund, pentru că altfel… Dar sunt prea puțini și într-o zi, dacă un gigant al Argeșului a căzut, voi o să vă loviți rău de tot și fără demnitate.

Îi mulțumesc încă o dată domnului Deputat Cătălin Rădulescu că și-a făcut timp să ne explice și le mulțumesc colegilor mei că nu mi-au impus ce să fac și cum să fac.

Să tot fie vreo zece ani de când n-am mai fost interesată de-a avea ceva de-a face proiectele pentru anul ce va veni.

Nu că nu aș fi avut, dar știam că se vor pierde undeva pe drum și, în plus, nu aveam niciun chef să fac o asemnea listă. Toată lumea mă zăpăcea la cap cu liste impresionante pe care le aveau în cap. În anul care vine fac și aia și ailaltă, dar mai e loc și de altele. Și uneori ajungeam să citesc liste interminabile, doar așa, să văd cam ce și-au propus alții să facă și eu nu mi-am propus. Sigur, printre zecile de prostii erau și lucruri serioase. Dar, fie ele oricum ar fi, nu au fost realizate. Și aici vorbesc despre cei pe care-i cunosc personalt. Ceilalți… nu știu, unora le-or fi ieșit că nu și-or fi făcut toți liste degeaba.

Nu, nici acum nu-mi fac listă și nu schițez teme. Știu clar ce am de făcut. Și mai știu la fel de clar că m-am înhămat la atât de multe că nu o să mai am timp să mă vait de răceala care vrea să mă prindă din urmă, de oboseală sau alte lucruri neimportante. Dar mai sunt câteva zile până la anul, așa că o să mă vait repede.

Cumva, fără să vreau asta în mod neapărat, m-am axat mai mult pe ce pot face profesional. Din 2014 viața mea personală a fost undeva pe ultimul loc și când zic “viață personală” mă refer inclusiv la momentele alea în care vrei să fii tu cu tine. Cine mai are timp de ele? Restul e can-can. Iubire, dorințe, despre familie nu vorbim, pentru că vorba unui coleg de-al meu, după ce am făcut optsprezece ani apoi am început să număr optsprezece plus unu, plus doi, până când am decis că e mai bine să rămân la cifra inițială pentru a nu zăpăci audiența 😛

Una peste alta de anul ăsta nu mă pot plânge prea tare, dar pot să mă plâng de 2016… tâmpit an. De bine, de rău 2017 a adus multe schimbări. Nu au fost majore, dar, cumva s-au resimțit mult mai bine decât în anul în care tâmpisem cu politica argeșeană, nu mai știam exact unde îmi e locul în lume și atunci când ajungeam acasă era ca și cum aș merge la un hotel unde nu mă mai aștepta nici măcar portarul… Nu, Nu, nici acum nu mă așteaptă, dar măcar reușesc să mai văd și casa, ceea ce pare absolut minunat. În fine, cred că e prea mult spus, dar patul meu, cel puțin în ultima vreme, beneficiază destul de mult de prezența mea. Da, e un pat norocos.

Ei bine, cu toate astea, de data asta, am și eu câteva planuri pentru anul care o să vină. Nu, nu-mi propun ca din ianuarie să slăbesc. Ce rost are? Nici să merg la sală, asta nu mi-a ieșit nici în jumătatea anului. Nu-mi propun nici să am o casă mare, familie, copii și nici măcar pisici – momentan și aici mă refer stric la pisici. Dar îmi propun ca toate proiectele începute acum să fie duse până la capăt, indiferent care ar fi ăla.

Pentru că dacă e ceva ce înțeleg de la an la an, e faptul că întotdeauna se ivește câte o oportunitate. Sigur, nu le văd pe toate pentru că nu mai am timp și chef, dar măcar văd câteva dintre el, care, zic eu, contează. Acum, na, nici eu nu pot alege mereu ce e mai bine. Dar cui îi pasă? Până la urmă alegerile astea ne sunt date pentru a învăța ceva. Dacă nu merge una, până la urmă, va merge alta. Nu știu ce înseamnă “până la urmă” și nici nu mă mai chinui să-mi dau seama. Dar știu că acel moment dat va veni. A, da, începând cu anul viitor cred că e un moment dat.

Și cu asta, iată, tot nu am o listă. Dar am niște ambiții. Ceea ce e mai bine decât în alte dăți.

Dap, vorbim despre Dănileț și ai lui 700 de magistrați, conform Știripesurse.ro. Un omuleț absolut îngrozitor, din punctul meu de vedere, ca să nu mai spunem că dă ușor în oligofrenie. Nu că ăsta ar fi un păcat. Conform aceluiași site se pare că cei de la Curtea de Apel București se delimitează de acțiunea de protest a celor 700.

Firește, ca să fie în ton cu #Rezist, au protestat și ei pentru aceleași lucruri, adică legile justiției. Nici de asta nu-mi pasă prea mult, fiecare protestează pentru ce dorește. Ceea ce mă surprinde cu adevărat – eu care eram convinsă că nu mă mai surprinde nimic pe lume – este faptul că 700 de oameni chiar l-au băgat în seamă pe Dănileț. Doamne, cum să-l bagi în seamă pe omușorul ăsta? Nici măcar fața lui nu inspiră vreo încredere.

Știți vorba aia: o poză face cât o mie de cuvinte. Și atunci mă întreb iar tâmpă: cum dracu’, mă, să-l urmeze pe acest personaj de caricatură 700 de oameni? Cum? Păi dacă e pe așa vă cam dați seama ce justiție e în țărișoara asta și mai ales cine e la butoanele ei. Dacă n-ar fi de râs, jur că aș plange în pumni. Dar e prea de dimineață să pot plânge, râsul face mult mai bine. Măcar să fie haz de necaz că bine nu ne mai facem oricâți phisiatrii ni s-ar pune la dispoziție pe cap de locuitor.

Sibiul văzut prin telefonul meu. Da, pozele nu sunt profi.

Povestea:

Săptămâna trecută vorbesc cu niște fete, dansatoare de salsa, să mergem la Sibiu la un party/workshop. Evident, prețurile decente, în weekend, minunat, doar că s-au schimbat planurile. Ceea ce m-a făcut să nu mai ajung nici la workshopul de Kizomba pe care chiar mi-l doream. Asta e. Cum vine vremea sacrificării porcilor nu prea poți să te opui. Plus că îți mai revezi prieteni, rude, etc. Așa că am sacrificat ziua și porcul. Dar parcă nu eram eu împăcată cu asta. Aș fi mers rău la Sibiu să dansez măcar o bachata. Normal, fetele au plecat că doar nu așteptau sacrificiile porcilor și revederile mele. Tata mă tot întreba de ce sunt cu dânsul în sus. Păi cum să nu fiu când toți ori au treabă, ori sunt plecați și nimeni nu merge cu mine până la Sibiu să fac un dans: “Păi nu merge tac-tu cu tine? Vițea ce ești. Zi așa că ne urcăm în mașină și vedem și luminițele, mâncăm vată pe băț și te duce tata și la dans”.

Ooo, zis și făcut. Ne urcăm în mașină, pe vreme frumoasă, și pornim la drum. Dar înainte l-am sunat pe Ț/ul să-l anunț de inopinanta mea vizită.

Și am mers noi, și am cântat, și am vorbit, și am prins ploaie, puțină zăpadă, vijelie și vizibilitate zero că nu e niciun bec pe niciunde de zici că trăim în pustiul Europei – știu că lui Iohannis nu-i trebuie lumină că doar are coloană oficială, dar eu n-am, bă! Și ajungem la Sibiu. Eu cu ochii bulbucați, obosită după o zi de mers pe colo și pe dincolo. Frig al dracului la Sibiu și se mai pusese și vântul – bine, e normal, totuși e decembrie. Ne preia Ț/ul și ne duce la marele târg. Fâs, Fâs, Fâs. Da, ce e drept, piața mică parcă mai frumușică, în rest, Doamne, am avut senzația că sunt în Piteștiul lui Pendiuc unde nu lipseau micii și “șaormele” și alte mirosuri de care nu mai aveai scăpare.

Târgul? Hmm, O cupolă din lumini, frumușică și multe proiecții pe clădiri, frumușele, dar cam atât. M-am așteptat așa la o mini Viena că doar imaginile trunchiate de la TV așa prezintă situația. “Orașul Președintelui rivalizează cu Viena”, poate cu Viena în timpul ocupării. Mizerie cum nu vezi nici chiar în Pitești. Singurul lor noroc e cu clădirile alea absolut superbe care, într-adevăr, schimbă aerul și peisajul. Dar ce să te faci cu toți cerșetorii din centru și cu toată mizeria de pe jos. Să nu mai zic că la cârciumile cu terase nu existau scrumiere. Dă pe jos că doar e orașul minune.

Mioveni

Domn’ Preș’, dacă tot vreți să rivalizați cu marile capitale UE vă invit la Mioveni, chiar și la Pitești.

Ajung la Mioveni cu treabă, repede, repede, undeva pe șase sau șapte decembrie. De cum am intrat parcă m-a izbit așa în plex. Lumină, veselie, spiritul Crăciunului, capitală Europeană frate. Și e un oraș cu două mii de locuitori, dar cu un primar care se preocupă. Pozele au fost făcute pe fugă că trebuia să ajung repede și în Pitești. Doamne dar ce mult mi-a plăcut. Așa că le-am promis alor mei că îi duc să vadă ce înseamnă cu adevărat un târg de Crăciun făcut aici, în Argeș, pe plaiuri mioritice.

Ce m-a frapat și mai mult, dar nu am poze, este faptul că și Piteștiul arată mult mai bine decât Sibiul. Chiar dacă anul ăsta nu sunt tradiționalele căsuțe ale Moșului se vede diferența.

Așa că mai lăsați-mă cu Sibiul cel mai frumos oraș din țară de Crăciun. O dezamăgire totală. Atât de dezamăgiți am fost că nu l-am mai dus pe tata nici la dans și nici n-am mai cântat până la Pitești. Asta e viața. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Recunosc că s-a dus vremea în care te așteptam cuminte, chiar dacă, în sufletul meu, știam că nu prea fusesem. S-a dus vremea în care așteptam la geam să-ți văd sania și renii. Și da, a fost o vreme când știam cum îi cheamă pe toți, acum am uitat. Nu mai aștept cadouri, cel puțin nu din cele materiale. Acum aștept altceva, ceva ce nu mi-ai mai adus de foarte mult timp: liniștea din creierul meu. 

Bătăliile astea neauzite și nevăzute din mintea mea mă ucid zi de zi. Aș vrea, măcar pentru o clipă – oricât ar dura ea – să se facă liniște. Să nu mai am “demoni” pe care să-i confrunt, lucruri de care să mă leg, decizii pe care să le iau. Să se aștearnă așa, un fel de zăpadă, albă și pufoasă, în creier și în suflet. Să nu mai aud, să nu mai văd, să nu mai am confruntări interioare – cu cele exterioare încă mă descurc destul de bine. 

Anul ăsta nu vreau nimic. Nici anul trecut nu am vrut și nici în urmă cu doi ani, mă rog, cred că au tot trecut vreo zece ani de când nu mai vreau, nu-mi mai doresc… Îmi fac singură mici plăceri nevinovate. Dacă am învățat ceva de la unii mai deștepți decât mine e că singurele cadouri din sulfet le primești tu de le la tine, ceea ce și aplic. De la tine vreau doar liniște. Știu că nu ești menit să dai astfel de cadouri și undeva, în mintea mea, îmi vei spune că tot eu trebuie să găsesc calea. Știu, da, teoria o știu pe toată, dar nu prea mă descurc cu practica. Așa că anul ăsta o să te rog pe tine să pui în practică pentru mine asta. La anul mă voi revanșa cumva. Și chiar ți-aș face eu ție un cadou, poate o vacanță de Crăciun că o meriți după atâtea sute de ani. 

Așa că Moșule fă ce știi tu mai bine și dă-mi și mie un pic de liniște, un pic de singurătate și un pic de odihnă. Dacă cer prea mult vezi de unde tai. Presupun că știi tu mai bine.

Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

Iată că mintea mea nu a funcționat deloc aseară așa că am ratat acel moment în care pozele chiar contau. Dar mă bazez pe faptul că profesioniștii care au fost acolo le vor da în curând drumul pe internet.

Ei, da, aseară s-a deschis Clubul Paso Adelante – pentru că nu pot spune că ar fi altceva. Pot afirma cu siguranță că este singurul club de salsa din Pitești.

Ce nu s-a văzut?

Ce nu s-a văzut? Desigur, munca din spate. Am surprins-o de zeci de ori pe Ioana în “patru labe” frecând podelele, agățată de vreun cui enervant, tăind mochetă, ba chiar și punând din parchet. A muncit enorm. A cărat, a tras, s-a enervat, nu vreau să știu detaliile cu exactitate, dar știu că așa a fost 😀 Dar, mai presus de orice a avut emoții. Ei, da, Ioana pare genul care nu se emoționează niciodată, dar ieri, înainte de-a ni-l prezenta nouă, novicilor, pe Pedro Gomez în persoană, era ca un butoi de pulbere. Ar fi putut exploda din orice, fără să conteze dacă e de bine sau de rău. Garantez, chiar dacă ea va nega, că ar fi putut face implozie. Nu, n-a făcut și, presupun, după ce a văzut că majoritatea s-a ținut de cuvânt, s-a liniștit.

Piteștiul merita un club de salsa.

Nu știu cum nu s-a gândit nimeni până acum. Poate pentru că munca e enormă. Poate pentru că nu toți au avut vise atât de mărețe sau poate pentru că au știut că nu e ușor deloc să te bagi în așa ceva. Și nu, nu e. Nici nu vreau să mă gândesc câte înjurături, dar și bucurii, câtă oboseală și câți nervi s-au cumulat înainte de deschidere. Să te bagi în așa ceva e pur și simplu inuman de obositor.

Cu toate astea Ioana a reușit să-i aducă pe cei mai buni dintre cei mai buni – nu, greșit exprimat, ei au vrut să fie alături de ea. Și aici mă refer la Pedro Gomez și Dragoș Bâlea, tătici în salsa.

Recunosc, când am văzut sala plină am crezut că nu vom mai putea respira unul de celălalt, dar ne-am descurcat. S-a dansat non-stop și s-a simțit buna dispoziție. Eh, ca la orice party de început s-a mai spart un bec, o sticlă, dar toate astea pentru a alunga ghinionul.

Cu admirație pentru toată munca depusă de Ioana, cu admirație pentru toți cei care au fost acolo, dar și cu o oarecare surprindere de faptul că Pedro Gomez este un tip atât, dar atât de modest cum n-am mai văzut de mult, mult timp, cu bucurie, desigur, pentru că există în sfârșit un club dedicat strict dansului latino – și nu numai, de ce nu – cu emoție chiar, vreau, îmi doresc și știu că va deveni unul dintre cele mai importante cluburi din țară.

Bravo, Ioana! Bravo, Paso Adelante! Nu numai că ai făcut ceva pentru comunitatea salsa, dar fără să-ți dai seama ai făcut ceva nemaipomenit pentru Pitești! Sper să ne distrăm acolo cu bastoanele după noi înconjurați de generațiile care vin din urmă.

Hei, la dracu’, noi chiar avem un club de salsa 😀