Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?