Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?