Despre autor:
Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud. A început să scrie la mijlocul anilor ’90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.
„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.
Jack Taylor, un Mladin Irlandez, dar mult mai beat, sau un Marlowe englezesc și poate tot cam atât de beat.
Jack Taylor este dat afară din Gardă, poliția Irlandeză, din cauza bețiilor repetate. Chiar dacă pe vremea când el a intrat în acest servicu băutura era ceva de genul must have, regulile s-au mai schimat cu timpul.
Neavînd nici un alt fel de venit, Jack decide să devină detectiv. Bine, nu decide de la sine, dar este angajat pentru un job pe care nu-l poate refuza. – De reținut este faptul că în Irlanda nu există detectivi particulari.
La început lui Jack totul i se pare o nimica toată, dar habar nu are în ce joc periculos va intra.
O aparentă sinucidere îl pune pe bețivul Jack Taylor în acțiune. La început simte un fel de milă pentru femeia a cărei fată se presupune că s-a sinucis, dar mai târziu nici iubirea nu iese din discuție. Între o luptă între el și el, dar și între el și foști sau actuali membri ai gărzii, unde mai punem și ceva oameni puternici, Jack trebuie să facă față unor lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat când încă mai făcea parte din gardă. Cu siguranță că nici băutura nu-l ajuta prea mult și totuși instinctul lui de polițai îl ajuta să miroasă urma.
Inițial am văzut în “Garda” doar o altă carte polițistă. Un alt autor care-și dorește un Marlowe ceva mai modern, dar nimic mai fals de atât. Jack este un irlandez cu vise mari, doar că acestea i se tot spulberă cu moartea celor mai dragi prieteni. Ajunge în stradă, iubește o femeie care-i împărtășește pentru un timp dragostea, dar, cel mai important, reușește să înțeleagă cum a murit de fapt fiica acesteia.
În ciuda faptului că este o carte destul de tristă, autoironia și hazul de necaz nu lipsesc din ecuație. E o carte care merită citită. Nu aveți nevoie decât de trei ore pentru a o devora.
“La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.
Planul meu.
O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.
Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.
Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.
Asta era tot. Doar să aştept.
Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.
Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:
– Vreun semn cu plecarea ta?
– În curând.
A mormăit o binecuvântare.
Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.
Perfect.
Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.
Paradisul într-o coajă de nucă.
J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.
Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.
|n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.
Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:
– Dl. Taylor?
– Da.
– Putem vorbi puţin?
– Sigur, luaţi loc.
De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:
– Pot să vă ofer ceva de băut?
– Domnul îmi aduce nişte cafea.
Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:
– Vezi-ţi de treaba ta.
După ce s-a îndepărtat, ea a zis:
– E aşa de fragil…
Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:
– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.
A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:
– Ce doriţi?
Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:
– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
– Cum?
– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.
– Dacă pot.
– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.
Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:
– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.
Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:
– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.
– După?
– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.
Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:
– Poftim?
– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.
Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.
– Ann… Ann Henderson.
Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:
– Doamnă Henderson… eu…
– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.
– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.
Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:
– El ştia.
Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:
– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.
Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:
– O să încercaţi?
– Nu pot să promit nimic.
Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:
– De ce sunteţi beţiv?
M-a luat pe neaşteptate. Am zis:
– Ce te face să crezi că am de ales?
– Ah, astea-s prostii!
Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:
– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?
S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:
– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.
Şi a dispărut.”
Comentarii recente