“De ce sunt aici? Ce sunt chemat să fac? Cum îmi găsesc calea? Cum îmi pot împlini cel mai bine destinul?”

Elizabeth Gilbert vă propune o carte în care să vă regăsiți pe voi și propria creativitate, indiferent care ar fi domeniul în care lucrați sau în care v-ar face plăcere să lucrați. Autoare a celebrului, deja, roman “Mănâncă, roagă-te, iubește” a trecut prin multe stări, sentimente, contradicții și povești de viață pe care dorește să le împărtășească cu oricine vrea să o asculte. Mărturisesc că sunt de acord sută la sută cu tot ceea ce a scris aici.

Îmi amintesc foarte bine de propriile angoase, propriile frici, propriile împliniri și neîmpliniri. Dar tocmai aici este secretul. Dacă nu ai neîmpliniri nu poți ști cum este succesul. Mai mult de atât, abia când dăm greș înțelegem cât de important e să mergem mai departe. Important e să nu gândiți niciodată ce ar spune lumea despre arta voastră, ci ceea ce credeți voi despre ea. Sunt proiecte care încep și nu se termină, dar asta nu e o tragedie, treceți la următorul. Important e să nu vă părăsiți creativitatea, pentru că dacă voi o faceți același lucru îl va face și ea și va pleca în altă parte. Autoarea a întrebat mai mulți oameni dacă își iubesc creativitatea, ei au spus un “Da” hotărât. Dar la întrebarea: “Creativitatea vă iubește pe voi?”, majoritatea au spus “NU”. Tocmai asta încearcă să ne explice Gilbert. Zeii cretivității, cum îi numește ea, ne iubesc, altfel nu ar veni la noi, s-ar duce în altă parte. Și dacă noi nu credem în dragostea lor, ei cum să creadă în capacitatea noastră de-a crea?

Ne vorbește, de asemenea, despre acel artist tragic, care crede că nu poate crea decât dacă e deprimat, bea sau are o viață undeva într-o gaură de canal. Artistul tipic neînțeles de societate. Și aici trebuie să fiu de acord cu ea. Dacă nu creezi cu bucurie, atunci lasă-te. Scriitoarea Rebecca Solnit a exprimat destul de bine această idee: “Atâția dintre noi cred în perfecțiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e și inamicul lucrului realist, posibil și distractiv“. Autoarea spune: “Cred că perfecționismul e de fapt frica împopoțonată cu pantofi excentrici și haină de nurcă, pretinzând că e elegantă, când de fapt e doar îngrozită“. Frica de-a nu crea ceva bun nu e o opțiune. Din orice lucru prost poate ieși o idee măreață.

Autoarea ne povestește ce face atunci când creativitatea se ascunde de ea. Nu se încăpățânează să o țină cu forța, ci o ajută să revină, căutând să învețe alte lucruri creative, cum ar fi grădinăritul.

De fapt, ceea ce ni se propune aici este un ghid de creativitate. Un ghid pe care îl iubesc, pentru că, în sfârșit, cineva este de acord că artistul nu e omul beat, drogat, nefericit, din contră, ca să atragi deosebitul trebuie să fii exact contrariul. Potrivit autoarei fiecare dintre noi are un potențial creativ, ceea ce nu este o nesăbuință sau o dovadă de egoism dacă-l valorificăm – dimpotrivă, este calea cea mai sigură spre o viață plină de satisfacții. Această carte este, în același timp, și o lecție utilă despre relația cu propriile persoane, dar și cu cele care ne înconjoară.

Elizabeth Gilber, până la urmă, își povestește propria experiență creativă, propria experiență cu eul ei care a făcut-o să vadă lumea cu acei ochi pe care, cei ce își refuză creativitatea, nu îi dețin. O minunată experiență în lumea creației și a creativității. Ar fi mare păcat să nu o citiți.

Asta îmi tot doresc de vreo cinci ani, să se ducă fiecare. An după an. Parcă îmi doresc degeaba că vine altul și mai rău sau, cel mai bine, cam asemănător cu cel care a trecut. Acum chiar sper că 2016 va fi mai bun, măcar mai stabil, mai întreg la cap, cu oameni care gândesc, cu minciuni mai puține, cu bețivi mai puțini, cu… nu știu, până la urmă noi toți facem regulile, dar nu suntem împreună. Suntem un popor de oameni care se urăsc între ei, poate tot de aceea nu ne dă nici Universul, nu are cui.

Dar până una alta eu mă bucur că s-a dus. Mă bucur că după mulți ani am făcut un revelion în care m-am simțit în largul meu și s-a reunit Formația vocal instrumentală “Trei coceni și restul paie” :)) Desigur, o glumă de-a noastră, dar o adorăm.

Sper, doar sper, altceva ce pot să fac? Și cred că de data asta speranța va fi și justificată. Măcar am intrat bine în noul an, exact așa cum am vrut să fie.

Recunosc că aș fi vrut să stau să aștept. Veștile rele vin mereu când nu trebuie, când crezi că vei avea o noapte frumoasă, că doar e trecerea dintre ani. Dar până la urmă decizia – nu doar decizia, dar și promisiunea – m-au făcut să aleg. O să merg, nu știu cât o să petrec, nu știu cât pot aștepta, dar așa a fost să fie. Nu prea am eu răbdare de felul meu, dar asta este. Însă vă doresc vouă ce e mai bun: sănătate, libertate mintală și sufletească și curajul de-a face ceea ce vă doriți – atâta timp cât vă doriți lucruri bune. Un an mai bun pentru toată lumea. Măcar speranța lui să-l avem. La mulți ani!

Nu sunt un om bun, nu sunt nici un om rău, sunt o persoană obișnuită. Am calități și defecte. Nu aș ști să spun care primează, dar un lucru îl știu sigur. Ajungi undeva. Undeva unde ți-ai dorit să ajungi. Și muncești pentru asta, te zbați, intri în lumea aia nebună a creativității. Inițial nu o faci pentru tine. Știi că poți și vrei ca lumea să recunoască asta, să vadă – apropo de asta, le mulțumesc celor de la wikipedia România că nu au văzut, dar cei din Franța au observat. Eu nu înțeleg asta. Sunt scriitori pe siteul ăsta care nu au palmaresul meu, să înțeleg că și asta e pe pile? Dar nu despre asta era vorba în conținut.

Spuneam că te trezești într-o zi că ai reușit, nu la un nivel extraordinar, dar ești acolo. Ai o carte publicată în Anglia de o editură independentă, urmează să mai ai una publicată în Franța și o promisiune în Italia. Am scris peste șaisprezece cărți. Unele fantasy, altele polițiste și câteva care fac parte dintr-un gen nedefint mie, să-i zicem pur și simplu proză. Am scris piese de teatru, una pentru America, aletele pentru mine și una pentru penitenciarul din Slobozia. Hai că m-am mișcat ceva, chiar dacă timpul nu a fost cel mai bun prieten al meu în ultimii patru-cinci ani. – Mi-aș dori ca în 2016 să devină mai prietenos -. Am avut și momente de cădere după ce mi s-au întâmplat lucruri urâte, apoi a murit cea mai dragă ființă mie: pisoiul. Și tot așa am dus niște ani la rând târându-mă cum am putut. Dar am rezistat.

Și totuși, nici despre asta nu era vorba. Voiam să vă vorbesc despre fani. Da, îmi plac fanii, cum să fiu ipocrită și să spun că nu? Sunt cei discreți, din umbră, care uneori, la ceva timp, fac gesturi drăguțe pentru mine. Mici, dar contează. Astea mă bucură cel mai mult. O poză cu o carte, o apariție la o lansare, poate câte un pix mai ciudat sau carnețele pe care să-mi notez ideile. Vorbim uneori, dar atât cât să nu intrăm prea mult unii în viața celorlalți. Dar mai sunt și cei agresivi care au impresia că timpul tău este nelimitat și ar trebui să faci doar asta, adică să stai și să vorbești până te epuizezi.

Oameni buni, sunt destul de epuizată. Nu îmi mai doresc de foarte mult timp să fiu un idol. Îmi doresc să scriu pentru mine și să mă bucur de fiecare reușită a mea pe care mi-o port alături de Crime Scene Press sau, cine știe, poate și de altă editură – aici vorbind de alt gen literar, pentru că romanele polițiste sunt doar ale celor de la Crime Scene Press care m-au adoptat ca pe propriul copil. Și eu îi ador pe George Arion și pe Stelian Țurlea, dar nu îi stresez. Vorbim când avem de vorbit. Le citesc cărțile și îmi doresc, mereu și mereu, să ajung să scriu ca ei. Datorită lui George Arion am ajuns să iubesc romanul polițist. Recunosc că încerc să ajung măcar la jumătatea dânsului – ca scriitură vorbind, că nu știu dacă o să mai și apuc să trăiesc până la onorabila sa etate. Dar atât cât o să-mi stea în putință o să mă străduiesc. Și da, recunosc că-l studiez. Aproape că nici nu mai citesc povestea în sine, ci fac analiza felului de a scrie, a semanticii, a rețetei, dacă vreți. Toți avem idoli și idealuri la care vrem să ajungem, dar vreau să vă gândiți că sunt și ei oameni și nu trăiesc cu mintea în nori gândindu-se zilnic ce să mai scrie, mai au și alte vieți, unele nu tocmai plăcute. Așa că și noi avem probleme și uneori ne simțim agasați. Nu asta înseamnă să “iubești” pe cineva. Dar discuția e prea lungă pentru ora asta și parcă aș mai avea nevoie de vreo două ore de somn.

La final nu vă pot dori decât un an așa cum îl vreți voi, dar să aducă și sănătate! La mulți ani, restul e can-can!

Ar fi păcat să intrați în anul nou fără să vă faceți un cadou vouă sau celor dragi. Și ce e mai frumos decât o carte polițistă? Ceva care să vă destindă, mai ales că la Crime Scene Press, editură deticată literaturii de gen, aveți de unde alege. Cărți bune, autori buni, traduceri inedite și unice în România. Ca să nu mai spun că autorii români de crime nu-i găsiți decât aici.  Eu nu mă mai pun la socoteală, dar George Arion și Stelian Țurlea sunt Dumnezei pe pământ în materie de crime. Așa că citiți, citiți, citiți!

Poate fi vorba despre tine, despre ea sau despre el. Poate fi vorba despre oricine. Eu mă exclud că am scris clar “o să mori”. Povestea acestei cărți e mai lungă decât începutul lumii, adică ideea a venit dinainte de-a apărea prima plantă pe pământ că despre om nici nu putea fi vorba. Dar eu știam de atunci, de când eram o particulă enervantă undeva în univers că o să existe și omenire. Ce? credeți că exagerez? Vorba lui Puric, e metafizică, frate! Și lăsând gluma la o parte nu e metafizică. Cartea a fost scrisă undeva prin 2010. A fost corectată, îmbunătățită, iar corectată, iar îmbunătățită, dar tot nu a ieșit așa cum o visam eu. Știți cum e, nu toate ies. Ideea e că am învățat că atunci când te apuci de ceva creativ trebuie să duci la bun sfârșit chiar dacă e sau nu e la nivelul așteptărilor. Prin 2013 trebuia să fie publicată, dar a veni “sfârșitul lumii legăturii editoriale” și decât să facă ei burta mare pe munca mea am zis “hai, lăsați!” și am lăsat. Apoi a apărut Editura Digitală – care culmea și plătește- acum nu vă imaginați că aruncă cu milioanele, dar acolo de o gumă și tot e bine.

Am zis să încerc, de ce nu? Ce am de pierdut? E o carte bună, e chiar metafizică. Are suspans, are multă cultură asiatică și un personaj fabulos care pare destul de prostuț, dar nu prea e. Ei bine am făcut pasul și am prima mea carte pentru dispozitivele electronice care se poate cumpăra de aici, mai precis de la linkurile indicate după interviu. Țin mult la cartea asta pentru că la un moment dat am crezut că or s-o publice unii, alții, după ce mor. Cum n-am murit, am publicat-o la Editura Digitală. Cum nici nu o să mor, aveți grijă că mâine e miercuri și destinul nu prea iartă.

Recunosc cu mâna pe inimă că nu l-am așteptat. Dar ori de câte ori deschideam o pagină: facebook, twitter, etc. mă trezeam cu figurine din vestita producție. Da, mi-a plăcut și mie atunci, la timpul lui. Dar de data asta am avut o revelație înainte de-al vedea, am presimțimt dezamăgirea. Pe 25 neavînd nimic mai bun de făcut am zis să-l văd și eu, mai ales că nu era aglomerație. Nu-mi place să mă aglomereze lumea la cinema. Prost crescuți cu glume răsuflate și cu gurile până la urechi. Așa că iată. M-am urcat în vestita mașină a Iolandei Știreanu (firește, personajul romanelor mele polițiste) și cu tupeu am aterizat la cinema – nu înainte de-a-mi cumpăra o carte (face parte din protocol). Am luat biletul, am luat cartea, o tonă de nachos cu salsa și dă-i drumul în sala numărul trei a cinematografului.

Prima constatare: 3d, îmi place. Nu știu de ce, dar îmi plac filmele 3d. A doua, personajele au îmbătrânit, dar era firesc. Altele mai tinere le-au luat locul, dar fără substanță. Nu contează. Începe jihadul. N-am priceput mai bine de jumătate de film pentru ce mama dracului se bat, apoi am înțeles: să-l găsească pe Luke să-i dea sabia aia șmecheră – oare nu putea trăi fără ea?. Leia și ea pe acolo personaj secundar. De data asta Darth Vader nu mai era tac-su, era fi-su. Și tot n-am priceput de ce fi-su l-a omorât pe tac-su, asta dacă o fi murit că în filmele astea nu știi niciodată.

Da, după o oră am vrut să mă ridic și să plec, nu mai aveam nici ce mânca, dar mai era o gură de apă și o curiozitate diabolică. Dialoguri fade, chiar cretine, unele care s-au mai spus, nimic demn de-a sta două ore și ceva într-un scaun. Hai să zic că singurul plus a fost Chewbacca, singurul care a rămas întreg la cap dacă se poate spune așa. A, da, și pasiunea mea pentru 3d, dar data viitoare când o să mai am presimțirea dezamăgirii o să aleg un film de animație. Și acum poate-mi explică și mie cineva de ce s-a făcut atâta tam-tam pentru filmul ăsta și nu-mi dați argumentul banilor că asta o știam deja. Altceva care să-mi aducă o posibilă revelație, dacă se poate, dacă nu, asta e, o să mor proastă.