Comanda se poate face de aici pentru mai multe tipuri de gadgeturi. Și cartea e destul de ieftină și destul de bună pentru a merita.

Trebuie să recunosc că-mi place. Nu m-am mai uitat de ceva vreme la un serial. Urmăresc câteva destul de bune când și când. Când am văzut că a apărut Dickensian m-am gândit că se reia “Poveste de Crăciun” a lui Charels Dickens, dar nici vorbă de așa ceva. Mă rog, ba da, dar nu.

De fapt este un serial polițist care conține toate personajele din “Poveste de Crăciun”. Se menține perioada. Scrooge, face ce știe el mai bine, adică dă bani cu camătă, în timp ce partenerul său Marley este ucis. Aici este adevărata poveste. Pe lângă viața celorlalte personaje în jurul cărora scenaristul s-a învârtit foarte frumos: vieți ruinate din cauza averilor, fericirea e mai mare a celor săraci, căsătorii aranjate, hoți, târfe și “domni” în toată regula care vor să pună mâna pe banii doamnelor. Depravarea, firește, nu lipsește. Oricum Londra acelor timpuri a fost una a depravării ipocrite. Toți erau domni, dar toți urmăreau ceva. Mă rog, nu cred că s-a schimbat mare lucru în sensul acesta nici acum.

Oricum, povestea se învârte în jurul morții lui Marley. Ucigașul trebuie găsit, chiar dacă victima a fost de o depravare și o răutate ieșită din comun. Dar când e crimă, e crimă.

Dacă vă place Dickens și dacă vreți să vedeți povestea din jurul poveștii, Anglia aceea întunecată, searbădă, plină de petreceri, dar și de sărăcie, atunci chiar recomand serialul. Este o adevărată încântare pentru orice iubitor al lui Dickens, dar mai ales este o adevărată încântare să privești lumea de atunci după ce a avansat atât de mult totul. Eu zic să vă bucurați de serial, face parte din categoria celor foarte bune.

… nu, prietene, dacă nu te duci ești.

Aud mulți oameni care spun că cei care se duc la psihiatru sunt nebuni, în condițiile clare în care chiar cei care o spun ar avea nevoie de unul. Mentalitatea românească tot primitivă a rămas. Acceptăm tehnologia și chiar înlocuirea creierului, dacă situația o cere, dar nu ne gândim să ne facem creierul și sufletul să se simtă bine.

Mulți au impresia că dacă se vor duce la psihiatru oamenii îi vor lua drept nebuni. Să vă spun ceva, americanii sunt obligați prin lege să o facă și majoritatea trăiesc cu prozacul în buzunar. Nu ești nebun dacă te duci. Stresul, neajunsurile, problemele de orice natură, până la urmă fac acel hormon al fericirii secretat de creier, serotonina, să dispară. Psihiatrul nu e numai cel care îți dă o pastilă pentru a ține serotonina creierului tău sub control, dar e și cel care-ți cunoaște trupul – că doar tot de medicină ține – dar și cel care te psihanalaizează, adică este și psihanalist. Te ascultă și caută baza problemei tale pentru a te ajuta să o înțelegi și să scapi de ea.

În ziua de azi se moare din pricina atacurilor de panică netratate, pentru că acestea, de cele mai multe ori, dau senzația unei boli de inimă. Altele sunt nedetectabile de subiectul care le are, dar sunt vizibile pentru cei care mai știu cu ce se mănâncă. Nesiguranța, transpirația palmelor, timiditatea excesivă, fuga de oameni etc, toate astea ar putea fi simptome ale unor atacuri de panică. Iar din unele minore se pot transforma în unele majore. Și da, poți face poc și asta e.

Dar românului îi e rușine să se ducă la psihiatru, îi e rușină chiar și să recunoască problema pe care o are sau să ceară ajutor. Nu am înțeles până acum de ce rahatul ăsta de stat nu obligă măcar oamenii muncii să se ducă la psiholog, nu la psihiatru, din când în când. Pentru că oriunde ați lucra tot apar probleme, tot există stres și vă confruntați cu situații pe care habar nu aveți cum să le gestionați. Atunci vă închideți în voi sau răbufniți, nici una nefiind o soluție. Dar încă o dată vă spun, românii, la capitolul ăsta, sunt primitivi și îndoctrinați. Îți trebuie o doză de creier și pentru a recunoaște că nu ești ceea ce pari a fi.

Da, știu, cultul personalității nu-mi permite să pun o poză cu orașul, dar aceasta este făcută în Chișinău.

Serios nu știu alții cum sunt, dar eu îmi amintesc doar lucruri minunate din Chișinău. Prima oară am fost pentru a lansa “Indicii anatomice”, alături de Stela Popa și editura de tristă amintire. Dar cum amintirile triste nu sunt pe lista de proiorități…

Ei da, Chișinăul arată cum arăta Bucureștiul cu douăzeci de ani în urmă – pe alocuri nu s-a schimbat nici acum prea mult. Dar îmi amintesc cramele sau cârciumile și chiar hotelurile. Pe afară nu dădeai doi bani, dar interioarele… ohooo, chiar și regii și-ar dori să stea acolo. Mâncare mai bună decât acolo doar în Israel am mai găsit și totuși nu atât de bună. Tot ce am zis în viața asta că eu nu mai mănânc acolo am făcut-o, dar avea alt gust. Orice. Imaginați-vă orice fel de mâncare. Gustați în oricare țară, apoi mergeți la Chișninău și o să vedeți diferența.

Ce m-a frapat cel mai mult au fost femeile. Nu vedeai pe stradă femeie nearanjată, neparfumată, nepusă la patru ace, chiar dacă se ducea până la colț să ducă gunoiul. Atunci m-a lovit un adevăr trist și dureros, nu ei ne prostesc pe noi, e tocmai invers. Le-am băgat în cap treaba asta cu emanciparea, cu UE, cu draci bălțați și România țara cea unde curge lapte și miere, iar ei și-au pierdut încet-încet din personalitatea absolut fabuloasă pe care o au.

Au început să devină ca noi: reci, aspri, plini de ifose și idei tâmpite. Acolo se face cultură. Acolo se pune preț pe cultură. Dar noi i-am învățat la Mall-uri și alte rahaturi moderne. În locul președintelui lor n-aș fi în veci de acord cu unirea cu țara asta. Prea multe personalități frumoase din toate punctele de vedere se pierd în țara asta. Se tâmpesc. Eu mi-aș dori să revăd același Chișinău pe care l-am văzut prima oară în urmă cu opt ani, dar, din păcate, nu mai e. Acum e mai mult un București unde se pune preț pe becalisme, cultura începe să moară și la ei. Nu știu cum facem noi, dar îi ucidem pe toți încet și sigur.

Păcat, eu din acel vechi Chișinău îmi aduc aminte numai de lucruri frumoase, lăsând deoparte gropile și clădirile comuniste, chiar și alea își aveau farmecul lor. Acum.. e acum.

Ospiciul IX

Camera în care au mutat-o era mai mare, mai luminoasă, avea două paturi și două birouri și o baie proprie cu un wc așa cum se cuvine și un duș micuț. Oricum, mult mai bine decât să meargă la dușurile comune. O anunțaseră de dimineață că un domn foarte bogat își internează fiica și ar dori să nu stea singură în cameră pentru că uneori stă nemișcată cu orele, iar lui îi e teamă să nu moară așa.

Gina nu a avut nimic împotrivă. Nu o speria moartea, iar dacă tipa cea nouă era tăcută și nemișcată cu atât mai bine. În plus îi dăruise și rezerva aceasta minunată, unde avea chiar și o noptieră, nu că i-ar fi folosit la ceva ținând cont că hainele și obiectele personale erau ținute într-un fel de dulap comun, iar fiecare obiect era etichetat pentru a ști cui aparține.

Sigur că dacă Gina ar fi fost o sinucigașă ar fi reușit să se spânzure cu furtunul de la duș, dar presupunea că Simion nu crezuse că avea să încerce așa ceva și chiar dacă ar fi făcut-o lui nu-i păsa.

La ora unsprezece și douăzeci de minute, după cum arăta ceasul din hol, un bătrân a pășit timid alături de o femeie frumoasă, brunetă, înaltă, cu privire pierdută, și de Andra. Asistenta i-a zâmbit și a salutat-o fluturându-și mâna. Apoi s-a apropiat și a șoptit cu blândețe:

– Aceasta este noua ta colegă, se numește Diana.

Gina a salutat dintr-o mișcare a capului, însă Diana nu a făcut nici un gest. Tatăl pacientei s-a scuzat repede.

– Până se obișnuiește.

Gina nu a spus nimic. Din partea ei putea la fel de bine să rămână mută, să se facă ghem în marginea patului și să putrezească acolo. Cu toate astea îi părea rău de ea, dar nici nu avea de gând să poarte discuții interminabile doar de dragul de-a nu se plictisi. Oricum ea nu se plictisea niciodată. Mintea Ginei era într-o călătorie continuă și rare ori revenea la ospiciu.

Andra i-a prezentat Dianei camera sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale Ginei. Femeia părea să nu aibă nici o reacție. Gina avea impresia că dacă ar fi pus-o într-un coteț plin de gâniaț pentru ea ar fi fost același lucru. Femeia s-a așezat pe patul din stânga și și-a priponit privirea spre fereastră. De acolo se vedeau copacii seculari, băncile și nebunii care își făceau plimbarea dinainte de prânz.

– Poate că azi ar fi mai bine să mănânce în cameră, i s-a adresat Andra lui Mihai.

Mihai a refuzat din privire. Gina putea să-și dea seama de asta. Nu studiase niciodată limbajul trupului, dar pentru ea era aproape înnăscută această percepție. Desigur, erau și momente în care dădea greș, dar destul de puține și mai mult pentru că nu le acorda atenția cuvenită.

Andra l-a tras de o parte pe tatăl noii paciente lăsând-o astfel pe Gina în afara discuției, dar, în cele din urmă nu era suficient de curioasă pentru a ști ce se întâmplă de fapt. A intrat în cameră și și-a studiat noua colegă. Aceasta continua să privească fix spre ceva anume. Nu-și dădea seama dacă copacii erau cei care-i atrăgeau privirea sau pacienții care se plimbau de colo-colo fără un scop anume.

A privit-o fix preț de mai multe minute, pentru că știa că atunci când faci lucrul ăsta celalălalt începe să se simtă deranjat, dar pe Diana părea să nu o deranjeze, de parcă ea nici n-ar fi existat acolo. Continua să o fixeze când Andra și bătrânul au invadat din nou spațiul.

– Gina, i s-a adresat asistenta, știu că preferi să iei prânzul în cameră, dar doar pentru astăzi te-ai supăra dacă ai merge cu Andra în sala de mese?

Femeia aceea tot nu se mișca, de parcă nici nu auzea, nici nu simțea și poate, Dumnezeu știe, nici nu vedea.

– Și cum o s-o luăm de acolo? Stă așa de când a venit.

– Nici o grijă, i s-a adresat cu durere în glas tatăl, va merge.

Gina dădu plictisită din umeri.

– În fine, dacă ziceți voi, n-am nimic împotrivă să mănânc cu toți ceilalți. Dar de ce ea nu poate mânca aici?

– E mai delicat, a explicat Andra. Trebuie s-o învățăm pe Diana să se integreze.

Roșcata a studiat-o din nou. Integrare pe dracu’, femeia aia era o moartă vie, nu avea să se integreze în veci. Dar nici nu dorea să se contrazică cu asistenta. Măcar pe ea o plăcea și dacă așa considera tac-su, cine era ea să se opună? Măcar de ar fi avut și ea un tată care măcar să vină s-o vadă. Sigur, avea unul, dar nu părea să-i pese prea tare, pentru că de mamă nici nu-și punea problema.

– Da, a mârâit Gina, s-o integrăm.

Andra a părut mulțumită, dar bătrânul a privit-o într-un fel care i-a displăcut. Probabil că simțea că se ia de “fetița” lui, ceea ce nu era în intenția ei cu siguranță. Așa că a încercat să aplaneze orice s-ar fi putut dovedi a deveni un conflict mai târziu.

– O să am grijă să fie bine, chiar dacă nu sunt sigură că asta ar intra în grija mea, dar cel puțin o să merg cu ea la masă și în parc și o să mă asigur că va fi în siguranță.

Chipul bătrânului s-a destins, ba chiar s-a repezit spre ea și i-a sărutat ambii obraji, ceea ce a uimit-o, dar i-a dat și un sentiment de bine. Până la urmă cineva își punea baza în ea că va avea grijă de o persoană reală, rigidă, desigur, dar reală. Nimeni nu-i mai acordase încrederea asta până atunci.

În același timp Lala voia să râdă, nu știa că Mihai poate fi un actor atât de bun.

Și-au luat la revedere. Bătrânul a sărutat creștetul fetei lui, dar ea nu a reacționat nici de data asta. Apoi i s-a adresat Ginei conspirativ.

– Să nu te sperii, uneori începe să vorbească din senin și spune că vede tot felul de lucruri. Are halucinații cu ochii deschiși.

– Cine nu le are? a șoptit femeia.

Bărbatul părea că nu dăduse nici o importanță acestei remarci, dar atât el, cât și presupusa fiică au “înregistrat” ca pe bandă.

După ce bătrânul a plecat Andra a mai rămas o clipă.

– Diana e o pacientă mai specială. Dacă îți face probleme apeși butonul de panică.

– Și dacă-i fac eu ei?

Asistenta a zâmbit.

– Să sperăm că va înțelege să facă același lucru, dacă nu…

Au râs amândouă complice.

“Blonda asta se pricepe”, gândi Iolanda. “O joacă așa cum face pisica cu ghemul, o să fie un sejur al dracului de interesant”.

Andra a plecat și ușa s-a închis în urma ei. Gina nu avea de gând să stea să o fixeze pe colega ei până la ora prânzului, așa că s-a așezat la birou, a deschis caietul de muzică și a început să compună. Își dorise demult să facă asta, dar în casa aia nu a avut niciodată curaj, acum avea.

Paradoxul minciunii este destul de interesant. Când suntem copii, părinții ne învață să nu mințim, adică să nu-i mințim pe ei, pentru că, dacă ne întâlnim cu anumite situații, de teamă, de plăcere sau pentru a părea ceea ce nu suntem, spunem câte o minciunică pe care apoi o gogonăm atât de mult că începem s-o credem și noi. Minciunile sunt și ele de trei feluri mari și late, asta spun sinergologii, adică acei specialiști în limbajul trupului și al microgesturilor.

Așadar avem minciuna de supraevaluare, pe înțelesul tuturor e treaba aia când ne dăm ceea ce nu suntem și vrem să părem mai importanți decât suntem de fapt. Adică nu putem recunoaște că nu avem niște capacități deosebite și nemaipomenite, așa că ne inventăm o altă identitate până ajungem și noi să credem în ea. În loc să spunem ceea ce suntem ne supravelauăm și spunem că valorăm mai mult decât o facem cu adevărat.

Minciuna de încuviințare, este acea minciună pe care o spunem – mai degrabă nu o spunem – din lașitate. Adică atunci când cineva îți spune un lucru cu care tu nu ești de acord, în loc să-l combați zici ca el tocmai pentru a nu crea o dispută. Aceasta de fapt este una dintre formele mari de ipocrizie ale omenirii.

Și mai avem minciuna prin omisiune, care nu pare chiar o minciună, dar nici nu spunem tot adevărul. Un exemplu ar fi: “am ieșit în oraș și m-am întors târziu, lucru pentru care îți cer scuze”, dar deliberat uiți să spui cu cine ai fost și unde.  Trebuie ținut cont că mincinosul de profesie e un tip/ă inteligent. Și, pentru că mai des le lăudăm inteligența decât le denunțăm minciuna, mincinoșii au multe zile de trăit.

Dar cea mai mare problemă e că noi învățăm să mințim din pricina părinților și a celor care ne educă la școală – societatea. De teamă să nu fim certați că am luat o notă mică ne mințim părinții, de teamă că n-am învățat ne mințim profesorii, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru că dacă societatea nu ne-ar obliga să mințim, spunând adevărul, am fi pedepsiți. Ia să ne gândim că un profesor i-ar spune elevului său “Gigi, spune adevărul și nu ți se va întâmpla nimic”, acesta l-ar spune și chiar nu i s-ar întâmpla nimic, din contră, ar fi încurajat astfel să nu mai mintă.

Îmi aduc aminte clar că atunci când am ajuns eu în clasa a opta s-a introdus ora de religie obligatorie. Aveam o profesoară tânără și de treabă. Era ultima oră într-o zi de vineri. Cine voia să stea vinerea la ora de religie? Nu știu, dar eu nu. Așa că tot chiuleam. Într-o zi profa m-a prins pe hol și m-a întrebat de ce nu vin la oră. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus: “Îți promit că dacă nu mă minți nu vei avea nici o problemă și nici nu te voi mai trece absentă”. Am avut încredere în ea și i-am spus: “Doamnă, mă duc să joc biliard, prefer asta decât să stau la oră”. Femeia mi-a mulțumit că am fost sinceră și mi-a spus că trebuie să-i spun mereu unde sunt în timpul orei ei, pentru că dacă mi se întâmplă ceva ea e direct răspunzătoare de mine. Și am înțeles, așa era. De atunci, înainte să înceapă ora, o așteptam și îi spuneam sincer unde mă duc, astfel încât femeia să știe, mai ales că biliardul era în spatele școlii și știa de unde să mă ia în caz de ceva. La sfârșitul orei trebuia să mă întorc pentru ca ea să fie convinsă că sunt întreagă și nevătămată. Aceea a fost singura profesoară din viața mea care m-a învățat că adevărul, chiar dacă dureros și greu de acceptat, este mult mai bun decât o minciună.

Din păcate, în societatea noastră, nu, nu numai în a noastră, la nivel global, minciuna a devenit un mod de viață, iar adevărul supără al dracului de tare. Iar noi, ca dobitocii, în loc să spunem ce gândim, mințim ca să nu-i rănim pe alții, dar ne rănim propria conștiință.

Da, cu toții mințim, dar unii dintre noi ajung să facă din asta o artă. Și vă întreb eu pe voi, ce preferați? un adevăr dureros sau o minciună care să vă gâdile orgoliul? Și dacă vă răspundeți la asta, nu vă mințiți voi pe voi, chiar dacă pe mine mă puteți minți. Există și microgesturi care trădează acest lucru, atunci când pe gură îți iese una, dar creierul gândește altceva, numai că despre asta nu am de gând să vă povestesc. Doar vă rog să vă gândiți fiecare la voi și să nu vă mințiți în primul rând pe voi și apoi să alegeți dacă e mai bine să spui că nu poți, decât să te bați cu pumnii în piept că ești cel mai tare de pe pământ. Nu de alta, dar se va dovedi până la urmă că nu e așa și tot tu cazi în dizgrație. Asa că… dacă vreți vreodată să aflați cum să vă feriți de mincinoși sau cum să nu vă mai mințiți voi pe voi, încercați niște cursuri de sinergologie. Eu nu dezvălui, momentan cercetez.

Artistul nu e o poveste, nu e un om cu mintea în nori, nu e un oropsit al sorții, este doar cineva la care a venit, într-o zi, pe pusă sau nepusă masă, creativitatea. Și o să vă întrebați tâmpi ce rost au eprubetele alea acolo? Dacă chimistul, matematicianul, fizicianul etc, nu ar avea creativitate și imaginație multe ar fi încă nedescoperite. Gândiți-vă numai la Da Vinci câte a creat și câte a construit din imaginația lui bogată care, până la urmă, s-a dovedit a fi mai mult decât utilă. Totul este creativitate. Și omul care dă cu sapa are creativitatea lui, dar poate că singurul mod în care vrea și poate să o folosească e acesta.

Aseară am avut o discuție pe care am înțeles-o abia când am realizat că într-un timp eram la fel. Mă zbăteam, mă omoram cu toată lumea, nu acceptam nici sfaturi, dar să mai fie vorba de critici – și fie vorba între noi, din critici am învățat cel mai mult în viața asta. A fost o vreme în care mi-am târât, pur și simplu, creativitatea în mocirlă. Am luat-o cu forța într-o luptă care nu-i aparținea. Dacă am învățat ceva după atâta timp sunt următoarele lucruri:

• nu îi cereți creativității să vă scoată din foame, dacă, prin vreun noroc se întâmplă asta, atunci foarte bine, dacă nu continuați să o udați zilnic ca pe o plantă – nu, nu o confundați cu un copil, pentru că la un moment dat veți vinde ceea ce creați, iar copilul numai un nebun și l-ar vinde ca să facă altul și s-o ia de la capăt.
• dacă ești un om creativ, un artist, trebuie să-ți întâmpini munca cu bucurie, indiferet dacă scrii, pictezi, cânți etc, nu te amăgi că artiștii sunt ăia boemi, tot timpul marginalizați și neînțeleși și pentru asta trebuie să te îneci în alcool, droguri sau mai știu eu ce altceva. Arta e dragoste, iar dragostea nu o faci la beție că a doua zi s-ar putea să-ți pară rău. Învață să faci lucrul acela cu bucuria unui copil, să-ți umple sufletul de fericire și să-ți invadeze mintea de frumusețe.
• da, o să fii călcat în picioare, o să fii hulit, o să fii iubit, apreciat, idolatrizat, dar toate astea nu contează. Ești tu cu arta ta. Vei fi respins de mii de ori, vei fi, poate, apreciat din prima, dar tot arta ta trebuie să conteze.
• vor exista momente în care creativitatea își va lua o pauză. Nu dispera, implică-te în altceva, nu o forța să revină, știe ea când să se întoarcă. Poate că ai obosit-o prea tare, poate vrea să meargă într-o vizită, tu tot dispui de imaginație și veselie așa că poți face orice până zeul creativității se va instala din nou, comod, în sufrageria ta.
• Nu vă imaginați că eu sau alții n-am trecut prin clipe negre. Am făcut-o, zece ani am tot făcut-o și scriu de când am învățat s-o fac și m-am luptat cu morile de vânt – că nu degeaba o fi scris el Cervantes despre asta. Și mi-am dorit, ba chiar am ținut cu dinții. A fost un timp în care mi-am maltratat atât de mult creativitatea încât am zis că asta e, acolo s-a terminat drumul meu. Dar am acceptat. Nu m-am înecat nici în alcool, nici în depresii, doar m-am implicat în altceva și după doi an s-a întors. M-a privit și mi-a spus: “Mai scriem și noi ceva?”.
• Eu cred în acel potențial creativ al fiecărui om, nimeni, dar nimeni, nu poate fi judecat pentru arta sau creativitatea sa. Toți au șanse egale. Firește, unii reușesc, alții nu, dar ideea e aceea de-a continua și de-a o face cu bucurie, lăsând în urmă orice altceva te-ar putea distrage. Nu or să vă ajute certurile cu unii sau cu alții pe tema creației voastre. Pentru că nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți, unii or s-o vadă măreață, alții o balegă la colțul străzii. Și asta e realitatea. Nu vă mai forțați creativitatea să vă ducă pe culmile gloriei, acolo veți ajunge cu muncă multă, nu cu ajutorul ei. Ea doar vă îndrumă, munca vă aparține. Și, firește, norocul. Cam așa stă treaba cu arta. Nu aveți nevoie nici de alcool, nici de droguri, nici de depresii, doar de bucuria de-a o face și restul vine de la sine. A, da, și orgoliile vă vor mânca sufletul. Sunteți voi cu arta voastră, restul e can-can.

… dar cine sunt eu?

Eu bine, aici puteți vedea promo video al piesei, pentru că eu nu știu, momentan, cum să bag un video 😀

Daaaa, azi eu și fostul meu coleg de la agenție, Cristi, am fost la teatru: “Doi români în Europa”, de fapt este estradă și m-am bucurat tare să-i revăd pe cei din formație: George cu saxul, Ionuț cu orga, Claudia voce, iar Giurea părea chiar ok pe scenă, pentru cine cunoaște. Și m-am bucurat și mai mult să-i văd pe soții Dragnea dansând. Sunt făcuți pentru asta și le stă minunat pe orice scenă, în orice loc. Ori de câte ori dansează ei lumea pare a fi mai veselă, mai nelipsită de griji. Nu am de gând să vă povestesc nimic, știu că pozele nu au ieșit prea bine pentru că mi-am uitat aparatul acasă, iar telefonul tot telefon e. Dar vă pot spune că m-am bucurat de spectacol ca un copil de o acadea. Apoi am primiti botoși :D, asta era în afara contextului.

Oricum, v-aș sfătui, dacă mai prindeți piesa, să mergeți neapărat. Muzică bună, dansatori desăvârșiți, actori buni, subiect la zi care sigur o să vă încânte. Așa că vom lăsa câteva imagini să grăiască.

Nu mai știu cine a spus asta, dar sigur era un copil și se referea la mâncare. Eu mă refer la o carte.

Am zis să citesc și eu ceva mai romance, că doar așa scrie pe copertă. Să-mi mai aduc și eu aminte de cărțile alea gen Lorelei – firește că nu credeam să se compare – în schimb am dat peste un thriller. Bun și ăsta. Îmi plac cărțile cu acțiune, mai ales dacă acțiunea e bună și subiectul fierbinte. Da, partea aia de thriller e bună. Povestea este una care li s-ar potrivi asociațiilor non-profit din românica, de minune. Și ca să vă spun pe scurt, un fost pușcăriaș, contabil, este angajat de o organizație care se ocupă de veteranii de război sau de militarii pensionați care o duc rău. Numai că nenea ăsta descoperă că umilii comandanți – foști comandanți – care stau în fruntea organizației, și câțiva mercenari, au furat vreo șase miliarde de dolari pe care aveau de gând să i le pună lui în cârcă. Așa că omul mută banii într-un cont unde nici dracu’ nu s-ar fi gândit să-i caute, îi scrie o scrisoare ficei lui cu numărul contului și îi lasă un mesaj în care-i spune să fugă știind ea unde. Apoi omul moare strivit sub șine – exact ce îmi doresc și eu de la viață.

De aici începe aventura. Anna primește mesajul disperat al tatălui care-i spune doar că va ști unde să găsească scrisoarea și să fugă la acel om în care el are încredere și care trebuie să-și țină promisiunea. Anna profesoară, violată la șaisprezece ani de fratele ei vitreg o ia la fugă și ajunge la fostul coleg de celulă al tatălui ei, Brent, un pictor respectat și plin de bani – sigur că lucrările lui erau sub pseudonim. Tipul din ăla de o frumusețe rară, adică așa cum sunt bărbații în filme, dar fusese condamnat pe viață pentru că și-a ucis tatăl la șaisprezece ani, însă, după douăzeci de ani de închisoare, arestul la domiciliu li s-a părut firesc judecătorilor, mai ales că un timp a fost chiar un deținut model.

De altfel el nu era chiar un model, spiritual vorbind. Omul pus pe treaba lui lua capul oricui îi încălca proprietatea sau îi amenința viața, cu toate astea nu se poate spune că era violent, poate cam nervos. În fine. Aceste două personaje nu le-am înțeles. Intriga e bine construită ca un film bunicel de acțiune la care merită să-ți pierzi timpul așa să vină somnul. Dar personajele sunt varză. Anna nu mai făcuse sex de la viol, dar pe Brent aproape că-l violează ea. Brent nu iubea pe nimeni, dar Anna, chiar dacă o respinge, o iubește la nebunie. Personaje complicate uneori fără logică, dar nu contează nici asta.

Ideea e că ăștia doi trec printr-o grămadă de lucruri neplăcute, riscând ca Brent să ajungă din nou după gratii pentru tot restul vieții lui, dar îi promisese lui Davis și voia să i-o tot tragă Annei, așa că merita riscul. Pe lângă asta tot apar frustrările lor și jocul de-a te vreau, dar nu te vreau. Amintirile, durerile și, firește, o grămadă de morți în jur. Dar, vă spun cu onestitate, finalul e neașteptat, nu din partea ăstora doi, la ăștia mă așteptam să se lege unul de altul, dar din punctul de vedere al anchetei, uite că nici eu n-am bănuit cine i-a înscenat prima oară furtul lui Davis, pentru că, până la urmă, despre asta este vorba. Despre cine i-a înscenat prima oară de-a ajuns după gratii că acum știm clar despre cine este vorba. Ehe, și iar regrete din partea Annei și a mamei ei că nu l-au crezut… ce să mai, merită citită într-o seară ploioasă, mai ales că în ciuda faptului că e destul de grosuță e foarte ieftină. Așa că nu dați buzna, dar mai gândiți-vă!

Mi-a luat o grămadă de timp, de parcă mă pregăteam pentru un război în Irak… nu, acolo m-aș fi dus repede fără să stau atât. Președintele secției mele de la USR mi-a tot spus să fac cv-ul ăla, dar niciodată n-am găsit timpul necesar. Bine, zilele astea am avut și o grămadă de acte de făcut, de dat un examen practic pentru a-mi veni diploma aia de PR, să scriu că vreau să predau cât mai repede manuscrisul și mi-am ales și eu ditamai subiectul de greu.

Dar așa mă apucă pe mine. Și între acte, scris, examen, învățat rusă și citit vreo trei cărți, iată că mi-a venit inspirația și l-am făcut. Îi mulțumesc lui Victor Gh. Stan pentru răbdare. Adevărul e că dacă nu s-ar fi ținut de capul meu acum nu mai eram aici, fix pe siteul USR secția pentru Tineret și Copii. Gata, acum sunt în regulă.